Mişcările studenţeşti din Bucureşti 1956
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Preludiu la mişcările studenţeşti
Evenimentele din Polonia care au determinat eliminarea conducătorilor stalinişti şi aducerea la putere a lui Władysław Gomułka la 19 octombrie 1956, au agitat spiritele tineretului universitar din ţările comuniste din răsăritul Europei. Starea de agitaţie din Polonia începuse să se extindă spre Ungaria. Încă la 16 octombrie 1956 studenţii din Szeged s-au dezis de uniunea studenţilor creată de partidul comunist (DISZ), reînfiinţând precedenta Uniune a Studenţilor Maghiari din Universităţi şi Academii (MEFESZ), o organizaţie democratică care fusese suprimată de regimul lui Mátyás Rákosi. În câteva zile studenţii din Pécs, Miskolc şi Sopron au luat aceeaşi măsură. Pe 22 octombrie 1956, studenţii de la Universitatea de Tehnologie şi Economie din Budapesta (în maghiară Budapesti Műszaki és Gazdaságtudományi Egyetem sau, prescurtat, Műegyetem) au elaborat un memoriu cu 16 puncte cerând diferite schimbări politice. Aflând de intenţia Uniunii Scriitorilor Maghiari de a-şi exprima solidaritatea cu Polonia, prin depunerea unei coroane la statuia generalului polonez Józef Bem, un erou al revoluţiei maghiare din 1848-1849, studenţii au hotărît să organizeze şi ei o demonstraţie paralelă de susţinere a polonezilor. La manifestaţia din dupăamiaza zilei de 23 octombrie 1956, studenţii au citit proclamaţia lor, eveniment care a constituit momentul de declanşare a revoluţiei maghiare.
Chiar dacă în România nu au avut loc manifestaţii studenţeşti de susţinere a lui Gomulka, aşa cum se întâmplase în Ungaria, majoritatea studenţilor din România erau în parte informaţi, prin postul de radio Europa Liberă şi celelalte posturi occidentale, despre situaţia din Ungaria. Numeroşi studenţi vedeau în ceea ce se întâmplase în Ungaria un model care arăta că, în condiţiile comunismului, studenţii reprezintă grupul care trebuie să pornească asemenea acţiuni, şi că, odată pornită acţiunea, ea este urmată de păturile largi ale populaţiei.
[modifică] Organizarea acţiunilor studenţeşti
Desfăşurarea evenimentelor din Ungaria este urmărită cu atenţie de studenţii din România. La început se schimbă informaţiile pe care diferiţi studenţi le-au obţinut de la radio sau din alte surse şi se încep discuţii în diferite universităţi, în cadrul cărora se ridică problema oportunităţii trecerii la acţiuni similare. Conştienţi că orice cadru organizatoric riscă să atragă atenţia organelor de securitate, studenţii nu formează comitete care puteau fi considerate de către autorităţi organizaţii clandestine; în schimb apar grupuri de acţiune în facultăţi.
Reacţia din diferite facultăţi a fost diferită. Grupele cele mai active au fost cele de la facultăţile de Ştiinţe Juridice, Filologie, Teatru, Medicină, Arhitectură, Politehnică, Filozofie precum şi de la Institutul Medico-Militar. A fost mult mai rezervată reacţia studenţilor de la majoritatea instutelor de învăţământ tehnic (Petrol şi Gaze, Agronomie), de la facultăţile de Matematică, Geografie şi Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti şi de la Institutul de Ştiinţe Economice.
Este greu de stabilit o listă exactă a studenţilor care au fost implicaţi în organizarea acţiunilor de protest. Singurele surse sunt cele din procesele care au urmat după înnăbuşirea mişcării, datele prezentate în şedinţele de demascare ale studenţilor rebeli şi datele cu privire la excluderile din facultăţi care au urmat. Pe baza acestor date se pot cita următoarele nume ale studenţilor care au făcut parte din grupul de organizare a acţiunilor de protest:
- Facultatea de Ştiinţe Juridice: Eugenia Florescu, Dan Mugur Ruseschi, Radu Surdulescu, Florin Caba. Mircea Tatos, Aurel Moldovan, Ligia Filotti, Rodica Ojoc, Magda Dumitrescu, Rodica Baroi, Călin Chiser, Ligia Teodorescu. Mihai Cezar Busuioc, Alexandru Dincă, Rodica Bujoreanu, Paul Mitroi, Valentin Topciu, Vladimir Trifu, Marin Stănescu;
- Facultatea de Medicină: Alexandru Ivasiuc, Mihail Victor Serdaru, Constantin Iliescu, Horia Popescu-Prundeni, Dan Constantin Stavarache, Mirel Trifu, Şerban-Horia Popescu, Radu Cernăianu, Remus Petcu, Vasile Brânzan, Octavian Lupăşteanu, Mircea Selten;
- Facultatea de Filologie Teodor Lupaş, Ştefan Negrea, Mihai Rădulescu, Christa Depner, Aurel Covaci, Paul Goma, Horia Florian Popescu, Gloria Barna, Grigore Vereş, Dumitru Panaitescu-Perpessicius;
- Facultatea de Ziaristică: Steliana Pogorilovschi (Stela Covaci), Florin Constantin Pavlovici
- de la Institutul de Teatru Alexandru Mălinescu, Petre Gheorghe,Adrian Ianuli, Gabriela Cocora;
- Facultatea de Arhitectură Alexandru Tătaru, Dan Stoica;
- Facultatea de Filozofie: Mihai Stere Derdena , Dan Onaca, Costel Dumitrescu, Dumitru Arvat, Alexandru Bulai, Ioan Zane, Aurel Lupu, Romulus Resiga, Constantin Dumitru;
- Institutul Politehnic: Marin Petrişor, Horia Şerban Popescu, Marian Rozenzweig, Tiberiu Ionescu, Adrian Cristea, Nicolae Cernăianu, Constanţa Corbea, Ion Săcean, Timuş Velescu;
- Institutul de Construcţii: Radu Gabrea;
- de la Institutul Medico-Militar Bebe Brânzan, Paul Iliescu, Remus Petcu.
Mai sînt însă fără îndoială şi numeroşi alţi studenţi care au fost activi în acele zile.
[modifică] Primele acţiuni
Dacă revolta din Ungaria era admirată, exista şi o anumită reţinere cu privire la Imre Nagy, persoana care conducea revoluţia maghiară. Imre Nagy trăise practic în Uniunea Sovietică din anii 1920 iar românii, în general, considerau că conducătorii comunişti aduşi de tancurile Armatei Roşii erau de departe mai rău decât cei care trăiseră în ţară.
Cei care urmăreau situaţia din Ungaria, erau preocupaţi în acelaşi timp şi de situaţia internaţională. Deşi posturile de radio occidentale îi asigurau pe revoluţionari de sprijinul occidentului, studenţii din România se aşteptau la mai mult decât la simple vorbe şi priveau cu multă îngrijorare, atitudinea pasivă şi lipsa unei intervenţii militare a Statelor Unite şi a puterilor Vest-Europeene.
Cu toate aceste rezerve, primele acţiuni de protest ale studenţilor au început încă din primele zile după revoluţia din Ungaria. O agitaţie similară nu exista numai la Bucureşti, dar şi în alte centre universitare, în special la Timişoara, Cluj şi Iaşi. Chiar dacă au existat unele informaţii despre starea de spirit din alte centre univesitare, în condiţiile existente în România, o coordonare a acţiunilor din diferitele centre era imposibilă şi fiecare centru a acţionat în mod independent.
[modifică] Invitaţia conducerii de stat la dialog
La Bucureşti, o primă manifestare porneşte de la studenţii de la Facultatea de Filologie care îl cheamă pe Iosif Chişinevschi, la acea vreme vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, să răspundă la o listă de întrebări întocmită de toţi studenţii. Alegerea lui Chişinevschi ca interlocutor nu era determinată doar de poziţia sa în guvern. Spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări comuniste din estul Europei, în România nu se făcuseră schimbări în conducerea partidului comunist după moartea lui Stalin. Neinfluenţat nici de discursul din 23 februarie al lui Nikita Hruşciov la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în care erau denunţate abuzurile lui Stalin şi scoase în evidenţă urmările negative ale cultului personalităţii, nici de reacţiile din celelalte ţări cu regimuri comuniste care au epurat, măcar în parte, conducerea cu orientare stalinistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej continua să conducă ţara cu aceleaşi metode autoritare. Totuşi se aflase că la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din Martie 1956, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi se opuseseră lui Gheorghiu-Dej, susţinând necesitatea unei liberalizări în spiritul celei a lui Hruşciov, propunere net respinsă de Gheorghiu-Dej. Studenţii considerau că neintervenţia armatei sovietice în primele zile ale revoluţiei maghiare reprezenta o acceptare din partea lui Hruşciov a mişcării revendicative din Ungaria. De aceea, pentru unii studenţi, Iosif Chişineschi, care susţinuse ideea unei liberalizări, oricât ar fi fost de relative, părea un interlocutor mai plauzibil decât alţi conducători.
Întrebările puse au îmbrăcat mai mult forma unor proteste care, măcar aparent, nu ridicau probleme de ordin ideologic. Dintre aceste întrebări se pot menţiona:
- Dacă regimurile din cele două ţări sunt identice şi internaţionalismul comunist este acceptat, de ce nu este retrocedată Basarabia, din moment ce această provincie este românească din punct de vedere istoric?
- De ce ţăranii sunt nevoiţi să facă coşciuge pentru copii din ulucele de la garduri când România avea o producţie însemnată de lemn?
- De ce se vinde pâinea pe cartelă într-o ţară agricolă?
- De ce se cumpără vin artificial din Bulgaria?
- De ce nu există peşte pe piaţă?
- De ce se vând Vietnamului contoare electrice la un preţ care nu acoperă nici măcar costul lăzilor de ambalaj?
- De ce se furnizează gaz metan Ungariei doar contra unor proiecte pentru uzine de prelucrare a gazului metan?
Scopul acţiunii nu era atât obţinerea unor răspunsuri la acest tip de întrebări. Intenţia era de a sonda dacă măcar unii conducători comunişti erau dispuşi să înceapă un dialog. De aceea, întrebările se concentrau asupra aspectelor economice şi nu ridicau probleme politice sau ideologice. Dar era evident că nici vinul artificial bulgăresc, nici contoarele electrice pentru Vietnam, nu reprezentau preocuparea majoră a studenţimii din România. Era doar un semnal trimis conducerii de partid că exista o intenţie de dialog, nu de confruntara ideologică.
Conform aşteptărilor multora din conducătorii studenţilor, nici Iosif Chişinevschi nici alţi conducători nu au răspuns invitaţiei. Dar invitaţia a putut fi folosită ca argument, demonstrând celor care ezitau, că studenţii nu începuseră mişcarea revendicativă ca o confruntare, dar că, drept consecinţă a atitudinii negative a autorităţilor, se impuneau acţiuni mai energice.
[modifică] Acţiuni preliminare de protest
În multe din institutel de învăţământ superior, precum şi în unele licee, încep proteste în timpul cursurilor politice şi a celor de limba rusă. În faţa ostilităţii studenţilor mai mulţi profesori sunt siliţi să plece de la catedră. Corpul universitar primeşte dispoziţii să încerce să-i liniştească pe studenţi. Pentru organele de partid, acţiunile de perturbare a orelor de limba rusă erau considerate foarte grave, deoarece se petreceau tocmai în luna octombrie, fusese declarată lună a prieteniei româno-sovietice, în cinstea Revoluţiei Socialiste din Octombrie.
Studenţii de la diferite facultăţi cer cu insistenţă să se trimită delegaţi ai comitetului central cu care să discute situaţia din Ungaria. Escaladarea faţă de prima asemenea cerere este evidentă, prin schimbarea subiectului discuţiilor, de la situaţia economică la cea politică. Şedinţele organizaţiilor Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) sunt boicotate, dar studenţii profită de şedinţele organizate pentru rezolvarea unor probleme administrative pentru a discuta deschis despre revoluţia din Ungaria şi despre necesitatea de a reacţiona. Conducătorii organizaţiilor de UTM şi studenţii membri de partid care se opun acestor discuţii sunt daţi afară din sălile de şedinţă. După cum rezultă însă din analizele făcute de Comitetul Central al UTM la sfârşitul lunii noiembrie 1956, mulţi dintre conducătorii organizaţiilor de UTM, depăşiţi de evenimente, se alătură mişcării revendicative studenţeşti, susţin revoluţia din Ungaria şi arată ostilitate faţă de poziţiile intransigente ale comitetelor de partid din facultăţi.
Toată lumea aşteaptă o manifestare cu caracter general. Bazată pe precentul de la Budapesta, populaţia aşteaptă şi ea un semnal al studenţilor. Studenţii sunt interpelaţi pe stradă fiind întrebaţi “ce aşteaptă?”, “ce fac?”.
[modifică] Organizarea manifestaţiei din 5 noiembrie 1956
Prima acţiune de organizare este pregătită de un grup clandestin care creează legături cu toate facultăţile în vederea organizarea unei manifestaţii.
În 28 octombrie 1956 începe să emită, pe diferite lungimi de undă un post de radio, care se institula "România viitoare. Vocea rezistentei". Nu există informaţii asupra localizării acestui post clandestin, una din ipoteze fiind că era amplasat în Iugoslavia. Postul, considerat de orientare naţionalistă, prezenta revendicările studenţilor printre care:
- înapoierea provinciilor rapite, Basarabia si Bucovina"
- îndepărtatea stalinistilor din România care au compromis comunismul şi au adus frica şi foametea în ţară.
Începerea războiului din Suez la 29 octombrie 1956 a descumpănit pe cei care voiau să treacă la acţiune. Pentru unii, mai avizaţi, era un semnal clar că occidentul nu avea intenţia să intervină şi că revoluţionarii maghiari, ca şi eventual cei din România, nu trebuiau să conteze pe un sprijin exterior. Unii mai prudenţi considerau că fără un asemenea sprijin, şansele de succes erau minime. Alţii exprimau păreri contrare, arătând că trupele ruseşti nu interveniseră şi că revoluţia maghiară era un succes, că practic regimul comunist fusese răsturnat.
Continuă însă să sosească veşti proaste. Ca urmare a încercării de organizare a unei răscoale studenţeşti la Timişoara fuseseră arestaţi circa 2000 de studenţi în zilele de 30 şi 31 octombrie. Conducătorii mişcării din Bucureşti nu aveau informaţii exacte asupra evenimentelor de la Timişoara, dar aflaseră pe diferite căi indirecte că situaţia era gravă.
Din aceste motive entuziasmul pentru ideea unei acţiuni studenţeşti începuse să descrească. Conştienţi că timpul lucrează împotriva lor şi că dacă o manifestaţie avea să aibe loc, ea nu mai putea fi amânată, în ziua de 2 noiembrie 1956 comitetul de acţiune, condus de Alexandru Ivasiuc şi Mihai Victor Serdaru se hotărăşte convocarea unei adunări studenţeşti cu caracter public. Ziua de 3 noiembrie fiind o dată prea apropiată pentru a putea asigura o mobilizare suficientă, se fixează pentru adunare ziua de 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. Comitetul de organizare decisese că trebuia să se evite un caracter violent al manifestaţiei pentru a nu justifica un răspuns violent al autorităţilor la provocări. Studenţii de la Facultatea de Filologie şi Facultatea de Ştiinţe Juridice au elaborat o serie de manifeste în care îşi prezentau revendicările şi care îndemnau restul populaţiei să li se alăture. Ceea ce se urmărea era arătarea unei opoziţii ferme la abuzurile partidului comunist, crearea unui precedent pentru folosirea drepturilor democratice, a dreptului de adunare şi determinarea autorităţilor să înceapă negocieri.
În ziua de 4 noiembrie, armata sovietică din Ungaria iese din expectativă şi ocupă atât Budapesta cât şi alte centre vitale din ţară. Deşi informaţi de reprimarea brutală din Ungaria şi conştienţi că şansele de succes au scăzut considerabil, organizatorii decid totuşi că mişcarea trebuie continuată şi că manifestaţia trebuia să aibe loc. În acelaşi timp, la Bucureşti, au fost arestaţi mai mulţi studenţi printre care şi unii dintre iniţiatorii manifestaţiei.
În noaptea de 4 spre 5 noiembrie, trupele Ministerului de Interne au ocupat Piaţa Universităţii. Circulaţia a fost complet oprită, iar pe toată partea carosabilă din faţa Universităţii erau camioane în care soldaţii, înarmaţi cu arme automate, erau aşezaţi pe bănci gata de intervenţie. Manifestaţia devenise absolut imposibilă. Alte trupe de intervenţie erau masate în clădirea Univesităţii şi în alte clădiri din zonă. Toţi cei care avuseseră intenţia de a participa la manifestaţie s-au lămurit asupra situaţiei din momentul intrării în piaţă dar nu s-au oprit. Ceea ce nu ştiau, era că la intrările în piaţă se aflau membrii de partid din diferitele facultăţi care notau numele tuturor celor care treceau prin zonă.
[modifică] Represiunea
În condiţiile reprimării brutale a revoluţiei din Ungaria de către Armata Roşie, organizarea unei alte manifestaţii la Bucureşti nu avea nicio şansă de izbândă. Acţiunile revendicative din universităţi nu au încetat însă imediat. Studenţii de la Facultatea de Filozofie au mai încercat să organizeze o nouă manifestaţie la 15 noiembrie, dar organizatorii au fost arestaţi înainte de a putea transmite mai departe această iniţiativă.
Încă din 27 octombrie 1956, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, întrunit în regim de urgenţă înfiinţase un comandament de criză sub conducerea lui Emil Bodnăraş, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan. Comandamentul avea atribuţii foarte largi, având dreptul de a ordona deshiderea focului şi de a declara stare de urgenţă în orice regiune a ţării. În mod explicit, comandamentul avea dreptul de a suspenda cursurile în institutele de învăţământ superior.
Organele de partid au trecut însă imediat la măsuri de represiune, pentru a preveni alte acţiuni potenţiale similare în viitor. Au urmat o serie întreagă de arestări, mandatele de arestare fiind vizate de alt comitet special al PMR, condus de Gheorghe Apostol. Anchetele au fost dure, mulşi dintre cei anchetaţi afirmând că au fost bătuţi cu brutalitate, Anchetatorul principal fiind căpitanul Gheorghe Enoiu, de la Direcţia de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne, ajutat, printre alţii de locotenent major Vasile Dumitescu, locotenetn Gheorghe Blidaru, locotenent Horia Brestoiu, locotenent Nicolae Domniţa, locotenent major Florea Gheorghiu, locotenent major Gheorghe Mihăilescu, locotenent major Iosif Moldovan, locotenent major Dumitru Preda. Unii studenţi au fost anchetaţi de ministrul de interne Alexandru Drăghici în persoană.
Cea mai mare parte a arestărilor a avut loc în noiembrie-decembrie 1956, însă arestările au continuat şi în tot cursul anului 1957. O parte dintre cei arestaţi sunt condamnaţi la închisoare pe termene între 1 şi 6 ani. Unii dintre studenţii condamnaţi au murit în timpul detenţiei. Este cazul studentului Ştefan Negrea, de la Facultatea de Filologie, mort la Gherla la 3 noiembrie 1958.
În acelaşi timp mediile studenţeşti au fost puse sub o strictă supraveghere. Acţiunile împotriva studenţilor au fost luate pe de o parte de rectoratele instituţiilor de învăţământ superior la ordinul Ministerului Învăţământului. În paralel, organizaţiile studenţeşti, atât UTM cât şi Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti, organizează şedinţe publice în care studenţii sunt obligaţi să-şi exprime indignarea faţă de cei care “împroaşcă cu noroi” tineretul studios din România, care în marea sa majoritate era profund ataşat regimului comunist. În acelaşi timp principalii organizatori ai acţiunilor de protest sunt demascaţi în şedinţe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizaţie, se cere eliminarea lor din facultăţi ca elemente duşmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele nu fac nicio analiză a temeiniciei acuzaţiilor aduse şi îi exmatriculează pe cei vizaţi, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învăţământ superior. Aceste acţiuni sunt coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Dintre cei care au avut o atitudine excesiv de odioasă în acea perioadă se pot menţiona Constantin Bulai, asistent de Marxism-Leninism la Universitatea Bucureşti şi Otto Schechter, fost comandant al penitenciarelor in Iaşi, reciclat profesor de pedagogie la Institutul Politehnic. Pentru potolirea exceselor, se iniţiează petiţii semnate de profesori şi artişti pentru eliberarea celor arestaţi, iniţiativă pornită de la studenţi. Aceste petiţii au ca urmare o intensificare a acţiunilor represive şi apar noi condamnări şi exmatriculări.
Acţiunile represive nu s-au limitat doar la studenţi şi nu au constat doar în condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care se retrăsese de la facultatea dar a participat la diferite întâlniri ale studenţi ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.
În afară de măsurile imediate, luate împotriva studenţilor care se aflaseră în fruntea mişcării de protest, pe linie politică se luau o serie de alte măsuri organizatorice represive. La 13 noiembrie, în şedinţa Biroului Politic, s-a decis ca Ministerul Învăţământului să întocmească un “program concret de măsuri care să ducă la îmbunătăţirea compoziţiei sociale a studenţilor". Primii vizaţi au fost foştii deţinuţi politici din anii 1945-1954, cărora li se permisese revenirea în facultăţi în anii 1955-1956, deşi marea lor majoritate nu a fost implicată în mişcările protestatare. Această măsură a fost cerută explicit de Nicolae Ceauşescu într-un discurs ţinut la Bucureşti la 15 noiembrie 1956. Tot în aceeaşi perioadă, Virgil Trofin secretar al Comitetului Central al UTM cerea demascarea tuturor opozanţilor declarând: “Trebuie să ştim câţi duşmani există în ţara noastră şi încearcă să lupte împotriva partidului nostru”.
Simultan s-a trecut la reorganizarea asociaţiilor studenţeşti, acestea fiind considerate un punct slab al sistemului comunist, care nu reuşiseră să prevină revolta. Ion Iliescu, care de curând ajunsese membru al CC al UTM, a fost numit şi preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din R.P.R. (UASR) pentru a asigura un control mai strâns al PMR asupra studenţilor. Biografiile recente ale lui Ion Iliescu nu amintesc deloc activitatea lui în anii în care era avea unul din rolurile principale în aparatul de represiune a studenţilor.
Multe din şedinţele de demascare a elementelor duşmănoase erau conduse de conducători din aparatul de stat şi de partid. Astfel, şedinţa de la Institutul Politehnic din martie 1959, organizată în sala cea mare a Căminului 303 al Politehnicii, de pe Calea Plevnei, era condusă de Athanasie Joja, ministrul învăţământului, Florian Danalache, ministru al transporturilor, Jean Livescu, rectorul Institutului Politehnic şi Ion Iliescu, preşedintele UASR.
Într-o cuvântare în faţa organizaţiei de Komsomol din Moscova, la 8 noiembrie 1956, Nikita Hruşciov afăcut aluzie la protestele studenţilor din România, afirmând că au existat "unele manifestări nesănătoase" printre studenţi "în unele instituţii de învăţământ din România". El a felicitat Partidul Muncitoresc Român pentru modul rapid şi eficient în care a rezolvat problema protestelor. [1],[2] Discursul le demonstra studenţilor care iniţiaseră mişcările de protest că încercarea de a iniţia un dialog pentru o destalinizare din România evita de fapt confruntarea problemei principale, că, fie sub Stalin sau sub Hruşciov, comunismul rămânea un sistem totalitar.
[modifică] Mişcările studenţeşti din 1968
Anul 1968 a fost un an agitat în mediile studenţeşti. În primăvară au fost mişcări de protest în Statele Unite, care l-au determinat pe preşedintele Lyndon B. Johnson să nu candideze pentru un nou mandat. La 3 mai au început marile manifestaţii studenţeşti din Franţa care continuat pentru două luni, până când Generalul Charles de Gaule a dizolvat Adunarea Naţioală şi a organizat noi alegeri. În Belgia, studenţii de la Universitatea din Leuven au protestat împotriva rolului dominant al limbii franceze în universitatea flamandă. Evenimentele din Cehoslovacia şi invadarea Cehoslovaciei de către Armata Roşie, a provocat manifestaţii studenţeşti de protest în Polonia şi Iugoslavia. La 2 octombrie 1968, o manifestaţie a studenţilor din Mexic a fost oprită de autorităţi cu focuri de armă în Plaza de las Tres Culturas din [Tlatelolco]].
În Bucureşti, au avut loc mişcări studenţeşti În noaptea de ajun de Crăciun 1968. Regimul comunist din România suprimase de mai mulţi ani vacanţele de Crăciun şi chiar ziua de Crăciun fusese declarată o zi de lucru, când se ţineau cursuri. Manifestaţia a început de la studenţii de la căminele Institutului Politehnic care au plecat să colinde. Colindele au continuat toată noaptea, grupul de colindători. Spre dimineaţa au intervenit organele de securitate care au încercat să oprească acţiunea. Coloana de manifestanţi a pornit spre Ambasada Americană dar străzile din jur fuseseră blocate. Coloana de manifestanţi a devenit mai agitată şi de la colinde de Crăciun s-a ajuns să se strige "Libertate, libertate pentru studenţi".
Acţiunea studenţilor a fost calificată de conducerea de partid ca o manifestare huliganică, anarhică. La 26 decembrie a fost convocată o şedinţă a Biroului Uniunii Tineretului Comunist (UTC), unde Ion Iliescu, la acea dată prim-secretar al UTC şi Ministru al Tineretului a prezentat o informare. Descriind sumar desfăşurarea manifestaţiei, Ion Iliescu a arătat şi că la unele cămine uşile fuseseră încuiate, pentru a împiedica studenţii care voiau să se alăture manifestaţiei să iasă din cămine.
În discursul său Ion Iliescu s-a declarat un adversar al oricăror manifestări cu caracter religios. "Cu organizarea colindelor, este lipsă de înţelegere, de formaţie ideologică a studenţilor. Cultivăm tradiţii ale poporului, dar de ce în ajunul Crăciunului? Cât ar zice să i-am dat condiţie laică, cu urări studenţeşti, ea rămâne totuşi manifestare desfăşurată în cadrul sărbătorilor religioase de către nişte oameni intelectuali, cu anumite pretenţii, formaţie, instrucţie! Noi vrem să înlăturăm anumite reminiscenţe în manifestarea oamenilor şi studenţii devin promotori ale lor." Trecând la analiza atitudinilor studenţilor şi a acţiunilor care trebuiau laute de organele politice, raportul lui Ion Iliescu arăta: "Şi în legătură cu practicile faţă de care s-a slăbit incisivitatea, combaterea unor practici mistice: studenţii merg şi se căsătoresc la biserică şi organizaţia nu ia atitudine! Îşi botează copilul la popă... Organizaţiile noastre trebuie să contracareze unele manifestări, ca să fie instrumentul luptei ideologice".
Discursul arată că, chiar atunci când nu participau la mişcări de protest, studenţii se opuneau îndoctrinării politice şi atitudinea lor de opoziţie ajunsese să îngrijoreze clasa politică.
Este de remarcat, că, peste 12 ani, în fruntea acţiunilor de reprimare a studenţilor se afla tot Ion Iliescu. În acest context, pare să nu fie doar o coincidenţă faptul că, după aproape 34 de ani de la mişcările studenţeşti, în 1990, acelaşi Ion Iliescu, devenit şeful statului, a urmat tot o linie dură împotriva studenţilor şi a ordonat reprimarea brutală a tinerilor pe care îi calificase drept "golani" şi care manifestau în aceeaşi piaţă a Universităţii. Poate fi relevat de asemenea şi un alt fapt divers. Fost student la Facultatea de Ştiinţe Juridice, Alexandru Dincă, fusese condamnat la închisoare pentru activitatea sa din 1956. După răsturnarea regimului comunist în 1989, Alexandru Dincă, ajunsese director al ziarului liberal “Viitorul”. El a fost maltratat şi toată redacţia ziarului a fost devastată de minerii care fuseseră chemaţi la Bucureşti tocmai de Ion Iliescu, care de altfel, le-a mulţumit minerilor pentru acţiunile lor. Este doar una din dovezile faptului că confruntările dintre studenţii care au fost activi în 1956 şi acei care au condus acţiunile de reprimare, au continuat chiar după răsturnarea regimului comunist.
[modifică] Concluzii
S-a scris puţin despre mişcarea studenţească din Bucureşti din 1956. Acţiunile studenţilor şi represiunea care a urmat nu au fost analizate. Cruzimea represiunii revoltei studenţeşti din România în 1956 a fost relevată în parlamentul român de deputatul Dezideriu Coloman Becsek-Garda la 19 octombrie 1999. Acţiunile revendicative studenţeşti au fost amintite de câteva ziare, Într-un serial al televiziunii române, un epizod scurt era dedicat mişcării studenţeşti cu relativ puţine informaţii. În linii mari însă mişcările studenţeşti din 1956 au fost uitate de autorităţi şi de marele public. Abea în decembrie 2006 Raportul Final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România dedică un capitol acestor acţiuni.
Puţini sunt şi cei care au fost în centrul evenimentelor din Bucureşti în 1956 care şi-au publicat amintiri ale aceslei perioade. Dintre ele poate fi citat articolul publicat de Mihai Stere Derdena în 2002. Abea recent, Stela Covaci dezvăluie în Persecuţia - Mişcarea studenţească anticomunistă - Bucureşti, Iaşi (1956-1958) teroarea comunistă din acei ani precum şi metodele folosite pentru a înabusi o mişcare de eliberare prin protest a unor spirite tinere, studenţi si scriitori anticomunişti.
Raportul Comisiei Prezidenţiale arată că mişcarea studenţească din toamna anului 1956 a fost singura care a reuşit să organizeze o acţiune de protest cu un program bine stabilit, cu revendicări care vizau întreaga societate românească. Raportul consideră că eşuarea protestului se datorează inexistenţei unui centru de coordonare, lipsei unui sprijin din partea altor grupuri ale societăţii, acţiunilor anticipate ale autorităţilor de oprire a oricăror mişcări de protest. Aceste concluzii sunt însă discutabile.
Adevărul este că la Bucureşti a existat un centru de coordonare, chiar dacă nu era structurat tocmai pentru a nu-l face vulnerabil în faţa organelor represive. Studenţii au dat dovadă de la început de o înţelegere perfectă a situaţiei. Ei nu urmăreau doar o mişcare de protest, ci iniţierea unor reforme şi considerau că trebuiau îndeplinite anumite condiţii pentru aceasta. Ei au constatat că puterile occidentale nu erau doar opuse oricărei intervenţii, ci prin acţiunea de la Suez, arătaseră Uniunii Sovietice că îi lăsau mână liberă în răsăritul Europei. În aceste condiţii răsturnarea regimului comunist era imposibilă şi singurul lucru pe care îl puteau spera era să se găsească în România un conducător dispus să iniţieze serios o acţiune de destalinizare. Deşi demersurile studenţilor s-au îndreptat spre identificarea unui asemenea interlocutor cu care să poată duce un dialog, din toată conducerea de partid din România, nu s-a găsit niciunul care să fie dispus să realizeze măcar o parte a măsurilor de destalinizare, pe linia pe care o iniţiaseră Nikita Hruşciov sau Władysław Gomułka. Evenimentele din 1956 au putut astfel arăta că, indiferent de faptul că la conducerea partidului se afla Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu, modelul pe care îl urma partidul comunist din România era cel creat de Iosif Visarionovici Stalin. Această linie intransigentă a fost urmată şi spre sfârşitul anilor 1980, când, de asemenea, ignorând întâmplările din celelalte ţări comuniste, România nu a adoptat măsurile de reformă cunoscute drept "glasnost" şi "perestroika" în Uniunea Sovietică, sau cele similare din Estul Europei. Acest adevăr a fost înţeles de poporul român, care, spre deosebire de alte ţări din Europa de Est, a fost nevoit să răsturne regimul cu forţa în 1989.
[modifică] Bibliografie
- *** - Procesul Comunismului (II) – Ziua 26 octombrie 2005
- Popescu, Alexandru – Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti . Magazin Istoric, Nr. 5, 1997
- *** - Dezbateri Parlamentare – Şedinţa Camerei Deputaţilor din 19 octombrie 1999
- *** - Loturile studenţilor arestaţi şi condamnaţi în urma evenimentelor din 1956 – Adevărul, 12 ianuarie 2007
- Mihalcea, Al – Jurnal de ocnă, Editura Albatros, 1994
- Derdena, Mihai Stere – O jumătate de veac de rezistenţă – Memoria, Nr. 38, 2002
- Stela Covaci dezvăluie în Persecuţia - Mişcarea studenţească anticomunistă - Bucureşti, Iaşi (1956-1958), Editura Vremea, 2006
- Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România – Raport Final – Bucureşti 2006.
- *** - Problema studenţească şi mişcările din 1956. Cauzele mişcărilor - România Liberă - Ediţie Specială 19 decembrie 2006
- Materiale documentare din Open Society Archives, Budapesta
- Cioflanca, Adrian - Comemorări - Ziarul de Iaşi, 25 octombrie 2006
- * * * - În '68 Iliescu a înfierat un colind de Crăciun - Ziarul de Iaşi 19 decembrie 2006
- Iliescu, Ion - Informare în faţa biroului UTC privind revoltele studenţeşti din 24-25 decembrie 1968 - Stenograma şedinţei din 26 decembrie - ANIC Fond 3 CC al UTC, Vol 15/1968
- Iliesiu, Sorin - Condamnarea comunismului - 2005
- Corbea, Constanţa - Striviţi de istorie (Mărturii) - Asymetria 19 Aprilie 2006 ([[1]]
- Tugui, Pavel - Dosarul studentului Nicolae Manolescu: Povestea unei exmatriculări - Revista 22, Nr. 760, 30 sept. - 6 oct. 2004 [[2]]
