Mica eră glaciară
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Mica eră glaciară a fost o perioadă între secolul XIV şi jumătatea secolului XIX în care a avut loc o scădere bruscă a temperaturii terestre în emisfera nordică. Această perioadă a fost precedată de o lungă perioadă cu temperaturi relativ ridicate, perioadă denumită Perioada încălzirii medievale.
Începutul secolului XIII a marcat începutul expansiunii suprafeţei acoperite cu gheţari, până la faza maximă de expansiune, în jurul anului 1850, când temperaturile au reînceput să crească, favorizând astfel retragerea gheţarilor. Această fază de încălzire continuă şi în ziua de azi, iar dacă nu se va petrece o inversiune de trend, o mare parte a gheţarilor va dispărea.
Iniţial s-a crezut că mica eră glaciară ar fi un fenomen global, dar în prezent acest punct de vedere este văzut cu scepticism. Spre exemplu, reconstituind temperaturiile medii din emisfera nordică din ultimii 1.000 de ani, nu se observă o creştere pronunţată a fenomenului de răcire globală. Din datele disponibile în prezent rezultă că temperaturile medii pentru perioada de referinţă au scăzut cu numai 1 grad Celsius.
Cuprins |
[modifică] Emisfera nordică
Mica eră glaciară a cauzat ierni foarte friguroase în multe locuri din lume însă dovezi detaliate nu există decât în Europa şi în America de Nord. La jumătatea secolului XIX, gheţarii din Alpii elveţieni au avansat până la punctul în care întregi sate au fost distruse.
Râul Tamisa şi canalele din Ţările de Jos îngheţau des în timpul iernii, oferind posibilitatea de a le traversa, de a patina deasupra şi chiar de a organiza târguri pe gheaţă. Zona de gheţari care înconjura Islanda s-a extins pe mai mulţi kilometri, de jur împrejurul insulei, împiedicând complet accesul navelor în porturile islandeze. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în Groenlanda. Imposibilitatea cu care se confruntau navele daneze de a accesa porturile acestor teritorii dependente, a determinat o izolare faţă de Danemarca care practic a "uitat" de aceste naţiuni. O expediţie daneză de la 1500, a găsit Groenlanda complet nelocuită.
În Etiopia şi în Mauritania, zăpada permanentă se găsea la nivele de altitudine mult sub cele la care se găseşte astăzi. Timbuktu, un important oraş de pe ruta trans-sahariană, a fost inundat de Râul Niger de cel puţin 13 ori. Nu există mărturii ca o astfel de inundaţie să fi avut loc nici înainte nici după această perioadă. În China, cultivarea plantelor tropicale, precum cea a portocalelor, a fost abandonată în Provinica Jiangxi, unde acestea erau cultivate de secole.
În America de Nord, coloniştii europeni stabiliţi acolo au lăsat mărturii despre iernile extrem de geroase. Spre exemplu, în iarna anului 1607-1608, gheaţa s-a menţinut pe Lacul Superior până pe 11 iunie. În iarna anului 1780, portul New York îngheţă atât de puternic încât se putea traversa pe jos de la Manhattan până la Staten Island.
În mod deosebit este amintită iarna anului 1708-1709 care este considerată de climatologi cea mai friguroasă iarnă din ultimii 500 de ani pe continentul european. Iernile dure au avut consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra vieţii umane. Foametea a devenit tot mai des întâlnită, numărul de morţi cauzate de boli a crescut. În special foametea de la 1315 a ucis un milion şi jumătate de persoane.
Mica eră glaciară este vizibilă şi în operele de artă ale vremii.
[modifică] Cauze
Oamenii de ştiinţă au identificat două cauze majore pentru mica eră glaciară: scăderea activităţii solare şi creşterea activităţii vulcanice. În lipsa unor date concrete şi definitive, există mai multe ipoteze care încearcă se explice cauzele fenomenului. Spre exemplu, cercetătorul american Ruddiman a propus o ipoteză conform căreia mica eră glaciară ar fi avut cauze antropologice. Cercetătorul speculează că depopularea Europei din timpul Morţii negre şi în consecinţă scăderea producţiei agricole ar fi favorizat reîmpădurirea şi înmagazinarea unei mai mari cantităţi de carbon din atmosferă, fapt care ar fi dus la prelungirea micii ere glaciare.
Problematic pentru identificarea clară a cauzelor rămâne faptul că nu există un consens asupra a ceea ce poate fi definită o climă "normală" a Pământului. Comunitatea ştiinţifică este împărţită între cei care pe de-o parte consideră că mica eră glaciară se înscrie în succesiunea normală a glaciaţiunilor şi este de fapt perioada încălzirii medievale cea care trebuie explicată, pe de altă parte cei care consideră că mica eră glaciară este o perioadă neobişnuită, fiind cauzată de o combinaţie de schimbări la nivel global şi regional.
[modifică] Activitatea solară
În perioada 1645-1715, chiar în mijlocul micii ere glaciare, activitatea solară, aşa cum reiese din studiul petelor solare, a fost extrem de slabă. Petele solare sunt considerate un bun indicator al intenistăţii activităţii solare. Studiul lor este o practică milenară, însă în perioada micii ere glaciare, petele solare au fost mult mai rare şi au existat ani în care nu s-a înregistrat nicio pată solară. Această perioadă ca fost numită Minimul Maunder. Legătura dintre Minimul Maunder şi scăderea temperaturii nu a putut fi identificată cu precizie însă coincidenţa dintre verificarea celor două fenomene sugerează o legătură între cele două. Minimul Spörer şi alţi indicatori similari au fost identificaţi în strânsă legătură cu perioada micii ere glaciare. Activitatea solară redusă, rămâne un fenomen bine documentat, atât de astronomii europeni cît şi de cei asiatici.
[modifică] Activitatea vulcanică
În timpul micii ere glaciare, activitatea vulcanică de pe întreg Pământul a cunoscut o creştere. Când un vulcan erupe, cenuşa ajunge până la zonele cele mai înalte din atmosferă iar de acolo se pot răspândi pe tot globul pământesc. Aceşti nori de cenuşă blochează radiaţiile solare şi cauzează în consecinţă o răcire a climei care se poate prelungi până la 2 ani de la erupţie. Totodată erupţiile vulcanice emană şi sulf, sub forma de gaz SO2. Când acest gaz ajunge în stratosferă se transformă în particule de acid sulfuric care reflectă razele solare, contribuind la reducerea numărului celor care ating solul terestru.
Erupţia din 1815 a vulcanului Tambora din Indonezia a eliminat o cantitate foarte mare de cenuşă, care s-a răspândit în atmosferă; anul următor, 1816, este cunoscut ca anul fără vară: frig şi zăpadă au fost semnalate în lunile iunie şi iulie, atât în Noua Anglie cât şi în nordul Europei.
[modifică] Sfârşitul micii ere glaciare
A avut loc în jurul anului 1850, când clima Pământului a început să se încălzească.
[modifică] Vedeţi şi
[modifică] Bibliografie
- Brian Fagan, The Little Ice Age. New York 2000.
- Jean M. Grove: Little ice ages. Ancient and modern, Londra 2004. ISBN 0-415-09948-X
- Raymond S. Bradley und Philip D. Jones: Climate since A.D. 1500, Londra 1995. ISBN 0-415-12030-6
[modifică] Legături externe
- Altermedia România - Un scenariu al schimbărilor climatice abrupte, de Peter Schwartz si Doug Randall
- Mica eră glaciară în Spania (în engleză)
