Mod de articulare
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În fonetică, pronunţarea consoanelor se clasifică după modul de articulare a acestora. O consoană poate fi:
- oclusivă sau explozivă, cînd pentru pronunţia ei se fluxul de aer prin canalul fonator se întrerupe complet pentru ca apoi să fie eliberat cu o uşoară explozie. Exemplu: [t].
- fricativă dacă întreruperea este incompletă, dar suficientă pentru a produce o şuierătură. Exemplu: [s].
- africată, obţinută printr-o combinaţie între primele două moduri de articulare, şi anume iniţial fluxul de aer este întrerupt pentru ca apoi să fie eliberat parţial printr-o şuierătură. Exemplu: [ʦ] ca în cuvîntul aţă. Simbolul fonetic este sugestiv pentru modul de pronunţare.
- oclusivă nazală. Exemplu: [m].
- vibrantă. Exemplu: [r].
- spirantă. Exemplu: semivocala [j] (ca la începutul cuvîntului iarbă).
Modurile de articluare prezentate mai sus se limitează la consoanele produse prin împingerea aerului afară din plămîni, aşa cum este cazul tuturor consoanelor din limba română. Totuşi, există limbi în care unele consoane se pronunţă prin alte mecanisme: mişcarea glotei în sus sau în jos (flux glotal exploziv sau imploziv), ori prin formarea unei cavităţi izolate între vălul palatului şi limbă sau buze (clicuri).
