Nagorno-Karabah
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Provincia Autonomă Karabahul de Munte (Dağlıq Qarabağ Muxtar Vilayəti în azeră sau Nagorno-Karabahskaja Avtonomnaja Oblast în rusă) este o provincie înfiinţată de către liderii sovietici în 1923, distinctă de părţile muntoase armenofone ale provinciei azere istorice Karabah, unde minoritatea armeană reprezenta elementul majoritar (populaţia – 186 610 (1989), 138 600 (73,5%) armeni şi 47 500 (25,3%) azeri).
Conflictul armeano-azer a fost primul război etnic din spaţiul ex-URSS. Începând cu finele anului 1987, reprezentanţii Republicii Sovietice Socialiste Armene au declarat revendicări teritoriale împotriva unei alte republici aliate care făcea parte tot din URSS - Azerbaidjan. Era vorba mai precis de o enclavă – Provincia Autonomă Karabahul de Munte (PAKM). La 19 februarie 1988 minoritatea armeană a început manifestările în favoarea alipirii autonomiei la Armenia, iar în 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces: deportarea minorităţii azere şi confruntarea naţională (februarie 1988). În decursul conflictului, Moscova – administraţia lui M. Gorbaciov şi apoi Federaţia Rusă au încurajat mişcarea naţională din Armenia, ceea ce a grăbit eşecul primului preşedinte azer Ayaz Mutallibov (1991-1992) şi a aparatului său filo-rus. Până în 1992 Armenia a reuşit să facă o epurare etnică în cadrul autonomiei şi să ocupe teritoriile dintre ei şi Karabahul de Sus. După o scurtă pauză, favorabilă pentru armata azeră, sprijinul rusesc s-a simţit mai ales în 1993, când situaţia de pe front s-a schimbat brusc în favoarea Armeniei – cu implicarea directă a armatei ruse, aceasta a ocupat 20% din teritoriul azer (14 176 km2). Adică PAKM însuşi - 4400 km² şi 7 raioane (judeţe) administrative din jurul autonomiei – Laçın, Kalbacar, Füzuli, Ağdam, Cabrayıl, Qubadlı, Zangilan. Din cauza războiului, Azerbaidjanul a pierdut 20 000 oameni - militari şi civili, ca urmare a acestui fapt, circa 1 milion de refugiaţi din Nagorno Karabah şi celelalte regiuni ocupate trăiesc în condiţii extrem de grele.
Problema integrităţii teritoriale, care s-a născut odată cu statul azer independent, l-a obligat pe acesta să întreţină relaţii intense cu organizaţiile internaţionale, mai ales cu ONU şi OSCE. Cu toate că ONU a arătat un anumit interes faţă de conflict (Consiliul Securităţii a adoptat patru rezoluţii – 822, 853, 873, 884 – cerând retragerea armatei armene din teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituţie – OSCE, prin grupul său special de la Minsk. În cadrul acesteia, Azerbaidjanul a colaborat cu statele europene, printre care şi România. În timpul întâlnirii la vârf din Lisabona din decembrie 1996 pentru rezolvarea problemei armeano-azere s-a afirmat trei principii:
# Integritatea teritorială a celor două părţi combatante. # Autonomie pentru enclava Karabah-ului de Sus. # Garanţia securităţii autonomiei.
Documentul a fost adoptat de cele 53 de state membre, în afara Armeniei, ceea ce a avut drept consecinţă izolarea sa politică. În ianuarie 2005 Consiliul Europei a fost a doua organizaţie după Organizaţia Conferinţei Islamice care a recunoscut Armenia ca un stat ocupant.
