Pucheni, Dâmboviţa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Comuna Pucheni


[[Imagine:\|80px\|Stemă]]

Judeţ

Dâmboviţa

Atestare

1564

Primar

Voicu Petre, PSD, din 2004

Suprafaţă

35,2 km²

Populaţie (2002)

2228

Densitate

63,3 loc./km²

Amplasare

45°11′03″N, 25°16′31″E

Sate

Brădăţel, Meişoare, Valea Largă, Vârfureni

Cod poştal

137380

Sit web

ro [ ]

{{{note}}}

Pucheni este o localitate în judeţul Dâmboviţa, Muntenia, România.

[modifică] Geografie

Comuna este situată în zona internă a Subcarpaţilor Ialomiţei, la poalele munţilor Leaota, în partea de nord-vest a judeţului, la o distanţă de 45 km de municipiul Târgovişte şi 39 km de municipiul Câmpulung-Muscel. Teritoriul comunei este străbătut de apele pârâului Valea Largă.
Comuna are o suprafaţă de 35,2 km², fiind formată din satele: Pucheni, reşedinţă a comunei, Brădăţel, Meişoare, Valea Largă, Dâmboviţa, Vârfureni (Neculăeşti).

Munţii Leaota văzuţi din Vărfureni

[modifică] Toponimie

Toponimul Pucheni derivă din vechiul puchi – puchină – pucheni, ce indică un loc murdar, cu o trimitere la rădăcină, probabil în fondul traco-dac.

[modifică] Istorie, cultură şi învăţământ

În satul Vârfureni au fost descoperite urmele unei aşezări datând din Epoca Bronzului.
Satele sunt atestate documentar încă din secolele trecute: Pucheni la 1564, sat moşenesc; satele Valea Largă, Meişoare, Vârfureni, în secolul al XIX-lea.
Biserica satului Pucheni datează din secolul al XVIII-lea; este menţionată la 1810, cu hramul Toţi Sfinţii, preoţi fiind Dumitru şi Marin, de neam ungurean (transilvăneni). În anul 1937 slujea preotul Stelian Blidaru. În comună se păstrează portul popular cu motive specifice satelor de pe valea Dâmboviţei.
Învăţământul în satul Pucheni este menţionat în anul 1838, învăţător fiind Ion Rădulescu. În anul şcolar 1970-1971, într-un local modern de şcoală funcţionau cursurile claselor I-VIII, o grădiniţă de copii, iar în fiecare sat al comunei erau şcoli cu clasele I-IV. În acelaşi an erau în activitate căminul cultural, biblioteca publică, un cinematograf, o circumscripţie medicală, cel mai apropiat spital fiind în comuna Voineşti.
Mari proprietari de pământuri în comună au fost familia Brâncoveanu, Eliza Bibescu, Ion Filipescu.

Biserica satului Pucheni

[modifică] Transporturi

Cu reşedinţa judeţului are legătură prin drumul judeţean 724 (care vine de la Malu cu Flori) şi drumul naţional 72A (Câmpulung-Muscel-Târgovişte). Pe calea ferată, cea mai apropiată staţie CFR este la Câmpulung.

Satul Pucheni văzut din Vărfureni

[modifică] Demografie

Satul Pucheni avea la 1810 o populaţie de 130 (78 de bărbaţi şi 52 de femei), care trăiau în 39 de case, toţii locuitorii fiind români. În anul 1835 erau 162 de gospodării. La 1937, în comună erau 515 familii, în total 2348 de locuitori. La recensământul din anul 1970, populaţia comunei era de 2347 de locuitori (1047 de bărbaţi şi 1273 de femei), repartizaţi astfel pe sate: Pucheni 64,1%, Brădăţel 3,4%, Meişoare 11,1%, Valea Largă 14,1%, Vârfureni 7,3%. În anul 2000, populaţia comunei era de 2231 de locuitori (1122 de bărbaţi şi 1109 femei). În 2002, populaţia scăzuse la 2228 locuitori, dintre care 1110 bărbaţi şi 1118 femei, densitatea fiind de 63,3 locuitori/km2.

[modifică] Economie

Modul de utilizare a terenurilor	Suprafaţa (hectare)	Procentul din suprafaţa totală
Ternuri arabile	47	1,34%
Păşuni şi fâneţe	1624	46,16%
Livezi	169	4,6%
Păduri	1516	43,09%
Alte categorii	162	4,6%

Fondul de locuinţe este de 909. În sate activează zece unităţi economice ce vizează industria alimentară, construcţiile, comerţul, transporturile etc.
În gospodăriile personale se găsesc: 1060 de bovine, 810 porcine, 960 de ovine, 7896 de păsări.

[modifică] Galerie de imagini

Vedere din satul Pucheni	Vedere din satul Pucheni	Pârâul Valea Largă	Pârâul Valea Largă
Biserica satului Pucheni	Munţii Leaota văzuţi din Vârfureni	Satul Pucheni văzut din Vârfureni

[modifică] Bibliografie

Mihai Gabriel Popescu, Dâmboviţa 2002 (Micromonografii), Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2003.
Teodor Simion, Maria Simion, Mic dicţionar de toponimie geografică dâmboviţeană, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1999.