Tratatul de pace de la Riga, 1921

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vezi şi Tratatul de pace de la Riga, 1920.

Pacea de la Riga (cunoscută şi sub numele Tratatul de la Riga), a fost semant la 18 martie 1921 în Riga, între Polonia şi Rusia Sovietică, la terminarea războiului polono-sovietic.

Europa Centrală şi Răsăriteană după Tratatul de la Riga

[modifică] Începuturile

Chiar timpul desfăşurării războiului civil rus, polonezii erau nerăbdători să recucerească toate teritoriile Uniunii statale polono-lituaniene stăpânite de Rusia, duşmanul lor tradiţional. Istoricul J.F.C. Fuller a descris Bătălia de la Varşovia ca fiind una dintre cele mai importante din toate timpurile. Dacă bolşevicii ar fi reuşit ocuparea Poloniei, ei ar fi fost capabili să-i ajute pe comuniştii germani, lucru care ar fi putut asigura victoria revoluţiei sovietice în Germania.

[modifică] Tratatul de pace

Primele discuţii de pace au început pe 17 august 1920 în Minsk, dar după un incident, al cărui victime au fost negociatorii polonezi, tratativele s-au mutat la Riga, unde au reînceput pe 21 septembrie.

Şefii negociatorilor au fost Jan Dąbski, pentru Polonia, şi Adolf Joffe, pentru soviete.

Rezultatele Tratatul de pace de la Riga au fost controversate. S-a spus că cea mai mare parte a ceea ce a câştigat Polonia în războiul din 1920 a fost pierdut în timpul negocierilor de pace, negociatorii polonezi fiind caracterizaţi ca lipsiţi de viziunea viitorului şi cu minţi limitate. Lor le-au lipsit elementele care au adus victoria luptei poloneze pentru independenţă: combinaţia fericită între integritatea, credinţa de luptător şi capacitatea de a face predicţii pe termen lung a lui Józef Piłsudski. În 1921, Piłsudski nu mai era "Şeful Statului", era numai un observator în timpul negocierilor de pace, pe care el le-a considerat un act de trădare laşă. Datorită dezastruoasei înfrângeri militare, bolşevicii au oferit delegaţiei poloneze concesiuni teritoriale importante, în zonele de graniţă aflate în litigiu. În ciuda acestor fapte, pentru mulţi observatori a părut că polonezii se comportau de parcă nu ei erau învingătorii, ci învinşii. Polonezii epuizaţi de război, asupra cărora se făceau şi presiuni mari din partea Ligii Naţiunilor, au decis să semneze Tratatul de pace de la Riga pe 8 martie 1921, împărţind teritoriile în litigiu din Belarus şi Ucraina între Polonia şi Rusia. Ucrainienii, conduşi de Simon Petliura, luptaseră ca aliaţi loiali ai polonezilor împotriva ruşilor. În timpul negocierilor, polonezii, influenţaţi de sovietici, n-au dat dovadă de loialitate, trădându-şi aliaţii, ceea ce a dus mai târziu la pieirea ambilor aliaţi. Calculele acestea ruşinoase, făcute fără viziunea viitorului, l-au ruşinat profund pe Piłsudski. El a ieşit din camera în care se duceau tratativele şi le-a spus liderilor ucrainieni, care aşteptau rezultatele conferinţei: "Domnilor, îmi cer scuze din adâncul sufletului".

De fapt, tratatul a încălcat condiţiile alianţei militare polono-ucrainiene, care interzicea, în mod explicit, semnarea unui tratat separat de pace. Datorită a ceea ce ucrainienii au catalogat drept o trădare, relaţiile majorităţii poloneze cu minoritatea ucrainiană s-au înrăutăţit, sentimentul fiind exploatat de propaganda sovietică. Sentimentele anti-poloneze au avut ca rezultat creşterea tensiunii interetnice şi izbucnirea unor acţiuni violente în 1930 şi ’40. Până la sfârşitul anului 1921, majoritatea luptătorilor pentru independenţa Ucrainei, Belarusului ca şi antibolşevicii ruşi (albii) trecuseră graniţa în Polonia şi depuseseră armele, sau fuseseră anihilaţi de Armata Roşie.

Visul lui Józef Piłsudski de a crea o alianţă, eventual un stat federal, al naţiunilor independente din Europa Răsăriteană (Międzymorze) s-a năruit, deoarece Polonia nu a fost în stare să-şi îndeplinească îndatoririle pe care şi le asumase faţă de ucrainieni, pentru a le sprijini independenţa. În plus, relaţiile cu lituanienii s-au tensionat dramatic odată cu anexarea, de către Polonia, a oraşului Vilnius, pe care lituanienii îl considerau drept capitala lor istorică.

Polonia după tratatul de la Riga, cu graniţele fostului stat polono-lituanian de dinainte de împărţirile Poloniei evidenţiate pe hartă

Pe de altă parte, Tratatul de la Riga a dus la stabilizarea graniţei de răsărit a Poloniei. Noul stat polonez a predat ruşilor cea mai mare parte a teritoriilor pierdute în timpul primei şi celei de-a doua împărţiri a Poloniei, lăsând în afara graniţelor naţionale un mare număr de conaţionali, (aproximativ un milion de oameni), în special în regiunile Słuck şi Żytomierz. Sovieticii s-au dedat la represalii masive împotriva polonezilor în teritoriile pe care le controlau: confiscări ale proprietăţilor (pământuri, păduri), persecuţii religioase şi, până în cele din urmă, deportarea polonezilor în Kazahstan în 1931 – 1934. Populaţia care trăia între graniţele statului polonez, inclusiv aproximativ 6 milioane de ucrainieni, belaruşi, lituanieni şi evrei au fost feriţi de totalitarismul stalinist, fiindu-le garantate drepturile asupra proprietăţii, drepturile civile şi cele religioase, pentru următorii 18 ani. Totuşi, au existat conflicte interetnice, în special în timpul Marii Crize din 1929.

Polonia a primit şi anumite compensaţii băneşti (30 de milioane de ruble) pentru contribuţia economică pe care a avut-o la bunăstarea Imperiului Rus, pe vremea când făcea parte din statul ţarist. Ruşii a trebuit să restituie comorile de artă poloneze răpite tezaurului naţional după 1772. Amândouă părţile au renunţat la cerea unor compensaţii de război.