Vlad al V-lea cel Tânăr

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vlad al V-lea cel Tânăr sau Vlăduţ (domnitor al Ţării Româneşti între februarie 1510 - ianuarie 1512, fiu al lui Vlad al IV-lea Călugărul şi a celei de a doua soţii, Maria (călugărită sub numele de Eupraxia).

Ascensiunea pe tron a acestui frate vitreg şi mult mai mic ca vârstă al luminatului voievod Radu cel Mare este pusă pe seama intervenţiei boierilor Craioveşti pe lângă Înalta Poartă, însuşi Vlăduţ mărturisind, într-o scrisoare adresată braşovenilor că numai "[...]cu voia lui Dumnezeu şi cu porunca cinstitului împărat, sunt domn al Ţării Româneşti[...]" (Hurmuzaki, XV, p.207).

În primul an de domnie, Vlad cel Tânăr caută să îşi consolideze relaţiile cu Regatul Maghiar punându-se sub suzeranitatea lui Vladislav al II-lea Jagiełło, aşa cum reiese dintr-o diplomă din 17 august 1511 în care se intitulează "Noi, Vlad, din mila lui Dumnezeu voievod transalpin, recunoaştem că domnul nostru preaîndurător, Vladislav, s-au milostivit a ne întări în domnia noastră părintească şi de moştenire". Acest lucru confirmă reluarea relaţiilor echilibrate în diplomaţia Ţării Româneşti, asigurând, cel puţin pentru moment, linişte la graniţă.

În interior încearcă o apropiere de puternica familie a Craioveştilor care, se presupune că deja pregăteau pe viitorul domn, Neagoe Basarab. În încercarea de a elimina orice posibilă intervenţie a paşilor otomani de la Dunăre, Vlăduţ alege ca jurămintele de credinţă să fie făcute în faţa lui Mehmet Beg, puternicul prinţ otoman urmaş el însuşi al Basarabilor. Astfel Craioveştii în frunte cu Neagoe, vătaful de vânători, jurară că "De vom umbla noi cu vicleşug şi de nu vom sluji domnului nostru Vladului Voievod în dreptate, să piiarză neamul şi numele nostru dintr-această ţară în veci[...]" ("Biografia patriarhului Nifon", în "Arhiva istorică", I, 2, p.141). La rândul său voievodul îi asigură că "[...]nu va face nici un rău acelui neam[...]".

Cu toate aceste frumoase jurăminte, relaţiile dintre domnitor şi puternica familie de feudali se înrăutăţesc spre sfârşitul anului, aceştia din urmă trec Dunărea şi solicită sprijinul armat lui Mehmed Beg, invocând o presupusă tentativă de arestare şi executare a lui Neagoe. În ianuarie 1512, trupele otomane invadează Ţara Românească îndreptându-se spre Bucureşti. Voievodul le iese în întâmpinare, şi "[...]s-au bătut la Văcăreşti, den jos de Bucureşti, şi bătându-l, l-au prins viu şi i-au tăiat paşa capul, supt un păr în Bucureşti[...]" (Stolnicul Constantin Cantacuzino "Istoria Ţării Româneşti" în "Cronicari munteni", vol.III, Bucureşti, 1984, p.93-94). După unele versiuni din cronicile muntene descriind viaţa patriarhului Nifon şi după însuşi spusele sale, cel ce l-a decapitat a fost chiar viitorul voievod.

Trupul este dus şi inmormântat cu fast la necropola domnească de la Mănăstirea Dealu de Neagoe Basarab care va regreta acest episod tragic toată viaţa. Pe piatra de mormânt, inscripţia laconică este rezumatul perfect al vieţii şi al domniei acestui voievod obscur: "În anul 1512, ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radu voievod, fiul prea bunului şi prea marelui Io Vlad voievod. Şi într-al 26 (sau 16 n.t.) al vârstei şezu pe scaunul domnesc. Şi a a venit domn Io Basarab voievod şi, fiind luptă, au tăiat capul lui Vlad voievod în cetatea Bucureşti".