Vladislav al II-lea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vladislav al II-lea (domnitor al Ţării Româneşti între noiembrie/decembrie 1447 (sau martie 1448) - octombrie 1448; noiembrie 1448 - august 1456), fiu al lui Dan al II-lea.

Suirea sa pe tron, în condiţiile tragice ale sfârşitului de an 1447, apare ca o necesitate pentru coaliţia antiotomană condusă de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Cunoscut fiind faptul că relaţiile între Cavalerul Alb şi Vlad Dracul, voievodul Ţării Româneşti, erau explozive şi mai ales că gurile rele spuneau că lui Iancu Corvin îi cam umbla gândul la tronul Basarabilor (după spusele cronicarului polon Ian Duglosz) o excaladare a conflictului părea inevitabilă.

În vara lui 1437, la curtea marelui voievod Iancu de Hunedoara, poposeşte „ruda sa apropiată“ „Ladislau Walachus“ (Ladislau este echivalentul lui Vladislav) împreună cu suita sa, fiu de domn şi pretendent la tronul părinţilor săi. Iancu îl ţine pe lângă el căci planurile lui ambiţioase necesitau şi contribuţia fără rezerve a celorlalte două ţări române, iar în luptele pentru tron din acel an îl recomandă cu căldură braşovenilor. De altfel politica sa de amestec brutal în afacerile dinastice ale Ţării Româneşti şi Moldovei, mai târziu, îi vor atrage reproşurile regelui maghiar Ladislau Postumul afirmând într-un act din 21 martie 1457 că „a suprimat voievozi ai Ţării Româneşti şi Moldovei, fideli regatului, punând în locul acestora oameni devotaţi lui“.

Poate că acest reproş se referea şi la asasinarea lui Vlad Dracul, din noiembrie sau decembrie 1447, când „l-a ajuns moartea în satul Bălteni“ (DRH, B, vol.III, p.289). În general se admite teoria că domnul muntean ar fi fost ucis la ordinul lui Iancu de Hunedoara, însă sunt câţiva istorici (vezi Nicolae Iorga „Istoria românilor“, vol. IV, p.90-91) care pun în spatele afacerii pe Dan, fratele lui Vladislav.

Perioada este absolut neclară în toate cronicile. Singurele lucruri sigure sunt că voievodul transilvan a întreprins o expediţie militară împotriva lui Vlad Dracul începută în noiembrie, iar pe 4 decembrie 1447 emitea un document la Târgovişte în care se intitula „parcium Transalpinarum waywodam“ (voievod al părţilor transalpine). Titulatura este puţin neverosimilă mai ales că la întoarcerea în Braşov, pe 16 decembrie, nu mai purta titlul. Acest lucru a făcut ca actul să fie considerat drept fals. Lucrul important este că la acea dată Vlad Dracul nu mai trăia iar Ţara Românească avea un nou domnitor. Problema acum apare căci cronicile sunt împărţite când este vorba de numele acestuia, la fel ca şi părerile istoricilor.

În general, cronicarii timpului folosesc formula „fiul lui Dan“, dar cum atât Vladislav al II-lea, cât şi Dan al III-lea sunt fii lui Dan al II-lea nu ajută cu nimic la elucidarea enigmei. Ba mai mult, un cronicar polonez afirmă că pe tron s-ar fi suit un anume Stanciu, iar un cronicar turc se referă la un „Basmara“ (posibil Basarab). În istorigrafia modernă se acceptă ca variante de domnitori pe ambii fraţi, astfel marele medievalist Francisc Pall („Intervenţia lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească şi Moldova în anii 1447 - 1448“ în „Studii“, XVI, nr.5, 1963) afirmă că ar putea fi Dan al III-lea cel înscăunat de Iancu de Hunedoara, iar Vladislav al II-lea ar fi urcat pe tron din vara anului următor; însă istoricul Nicolae Stoicescu afirmă că mai degrabă Vladislav al II-lea ar fi putut urca pe tron, fiind în graţiile guvernatorului Ungariei, de fratele său ne pomenindu-se nimic.

Din documentele interne nu s-a păstrat decât un rezumat al unui act emis de Vladislav al II-lea care nu poate fi datat decât aproximativ în intervalul de timp 1 septembrie 1447 - 31 august 1448.

Primul act care atestă clar pe Vladislav pe tronul Ţării Româneşti este o scrisoare a lui Iancu de Hunedoara datată 7 august 1448 către Universitatea săsească în care anunţa participarea „[...] ilustrului principe, domnului Vladislav, voievodul Ţării Transalpine [...]“. După această dată lucrurile se limpezesc.

Încrederea arătată de voievodul Transilvaniei nu a fost trădată de Vladislav, căci în marea ofensivă din toamna acelui an i-a fost alături, iar în sângeroasa bătălie de la Kosovo din 18-19 octombrie probabil a comandat personal (după o versiune comandatul ar fi fost fratele său Dan) detaşamentul de 6.000 de cavaleri valahi (10.000 după alte versiuni, ceea ce însemna mai mult de 1\3 din armata creştină) care, după cronicile maghiare au murit eroic pe câmpul de luptă, iar după cele turceşti, încercuiţi între trupele paşei de Anatolia şi cele ale beylerbey-ului de Rumelia, Turakhan-Bey, s-au predat în momentul în care lupta era pierdută.

În acest timp, în ţară, în fruntea unei armate de 30.000 de turci venea Vlad, fiul lui Vlad Dracul să ia tronul părintelui său şi să răzbune moartea acestuia, ridicarea pe tron fiind atestată de mai multe izvoare turceşti. Această domnie este scurtă, condiţiile în care a fost întreruptă o lună mai târziu rămân neclare fiind greu de crezut o informaţie apuseană în care se afirma că Iancu de Hunedoara ar fi iniţiat o campanie împotriva acelui domn dând o mare bătălie în urma căreia a ucis 20.000 de turci şi, prinzând pe domnul instalat de turci i-ar fi scos ochii apoi i-a tăiat capul. Motivaţiile respingerii unei asemenea ştiri sunt simple: la acea dată voievodul transilvan era prizonierul despotului sârb Gheoghe Branković, cât despre moartea lui Vlad Ţepeş în acel an nu poate intra în discuţie ca ipoteză.

Tratativele ce au urmat au adus în prim plan un illustris Radozla Waywoda Transalpinus, identificat cu Vladislav. Astfel acesta a reuşit, prin Tratatul de pace semnat la Adrianopol în 1451 să diminueze consecinţele gravei înfrângeri, prin oprirea expansiunii otomane în Ţara Românească, Transilvania, Ungaria, Serbia cu interdicţia de a ridica noi fortificaţii de–a lungul Dunării, iar pentru Ţara Românească a obţinut autonomia, cu obligaţia ca domnul Vladislav al II–lea să plătească regulat haraciul catre Poartă şi să–şi indeplinească, în acelaşi timp, şi obligaţiile de vasalitate faţă de coroana Ungariei. Astfel dintr-o înfrângere ce putea aduce anihilarea Regatului Maghiar se obţine o neutralitate, creându-se un status-quo între cele două puteri, gură de aer absolut necesară lui Iancu de Hunedoara mai ales că presiunile interne deveniseră cel puţin la fel de periculoase ca cele externe.

În aceste condiţii politica externă dusă de Vladislav al II-lea tinde de a menţine echilibrul în situaţia de a sta nu tocmai bine între ciocan şi nicovală, iar garanţiile că nu va putea fi schimbat de pe tron până la expirarea status-quo-ului de trei ani prevăzut în tratat nu îi puteau oferi o asigurare fermă. Clauza prin care, la moartea acestuia între timp, nu se putea pune alt domn afară de cel voit de adunarea nobililor era poate cel mai important punct obţinut de voievod.

Angajamente din partea celor două puteri îi conferă posibilitatea de a consolida economia internă şi a o adapta la noile condiţii impuse de puterea ce ameninţa să înghită Europa. Pe fondul unui declin economic profund al regatelor creştine ce puteau contrabalansa dezvotarea otomană în zonă, probabil în toamna lui 1452, iniţiază o reformă fiscală de anvergură înlocuind sistemul ponderal de inspiraţie apuseană, adaptându-l după cel al asprilor turceşti (1,21 grame) din vremea lui Murad al II-lea şi emite ducaţi din argint de 800 ‰ cu greutatea de 0,6 şi bani cu greutatea de 0,3 grame. Această reformă a garantat, în perspectivă, o oarecare stabilitate şi dezvoltare dar mai ales autonomia economică a ţării prin adaptare, model ce va fi adoptat şi în plan politic, evitând astfel anexarea reală.

Tot pe plan intern, iniţiază, o revigorare a legislaţiei, punând să se traducă unele codice de legi bizantine sub denumirea de "Zakonicul de la Târgovişte", cel mai vechi manuscris cunoscut al unor pravile, copiat in Ţara Românească la 1451 de gramaticul Dragomir.

Schimbarea sistemului monetar, ca şi participarea la ceremoniile de investire a noului sultan Mehmed II, aveau să schimbe optica lui Iancu de Hunedoara despre domnitorul valah, care declanşează o serie represalii din partea acestuia. Astfel în octombrie 1452, voievodul Transilvaniei, le cerea braşovenilor să nu mai primească „nici asprii, nici moneda voievodului transalpin“, pentru ca, anul următor, să îşi pună în practică şi ameninţările de anexare a celor două feude din Transilvania, Amlaşul şi Făgăraşul, încredinţând la 3 februarie 1453 Amlaşul sibienilor.

Cu toate acestea, Vladislav al II-lea, işi respectă angajamentele faţă de Regatul maghiar ajutându-l în continuare pe Iancu de Hunedoara, singurele forme de protest fiind scrisorile de mustrare pe ce i le adresează.

Situţia se schimbă însă radical după 29 mai 1453 când luarea Constantinopolelui readuce Imperiul Otoman pe poziţiide forţă în zonă impunând noi condiţii în relaţiile cu Ţara Românească şi Moldova. Aceste presiuni foarte mari sunt reflectate de de nunţiul papal Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea să afirme că „valahii au trebuit să se supună turcului“.

Acestă schimbare de atitudine forţată a domnului valah, a condus la o încercare de a-l înlocui din partea lui Iancu de Hunedoara în august, însă armata sa a fost înfrântă, şi probabil, ca represalii Vladislav al II-lea asediază şi jefuieşte Sibiul. Necesitatea de a avea linişte din partea Ţării Româneşti îl face însă să accepte o pace şi reluarea bunelor relaţii cu Vladislav cu condiţia ca acesta să plătească daunele făcute Sibiului.

Anul 1455 aduce noi presiuni din partea Imperiului Otoman asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, odată prin masarea unei puternice flote pe Dunăre apoi prin jefuirea crâncenă a Moldovei. Probabil acest lucru l-a determinat pe Iancu de Hunedoara să încerce înlocuirea ambilor domnitori însă relaţiile se normalizează iarăşi în toamna anului, pentru ca în iarnă să se deterioreze grav căci Vladislav trimite un corp expediţionar care asediază şi cucereşte o fortăreaţă a regatului maghiar (probabil Bran sau Ada Kaleh).

În primăvara anului următor Vladislav năvăleşte în Transilvania, pe fondul unor răscoale a populaţiei ortodoxe împotriva încercărilor de catolicizare cu forţa iniţiate de regatul maghiar în zonă, asediind Făgăraşul şi devastând toate satele săseşti din sudul acesteia, fapt ce l-a determinat pe Ladislau Postumul, regele maghiar, să ceară insistent să înceteze aceste acţiuni militare lansate împotriva „posesiunilor comitelui Ioan“ (Iancu de Hunedoara).

În vara aceluiaşi an, Iancu de Hunedoara se decide să îl sprijine pe pretendentul Vlad, fiul lui Vlad Dracul, pentru ocuparea tronului în Muntenia, însă puternica ofensivă otomană din vara anului care ameninţa Belgradul, l-a determinat să îşi amâne planurile, dându-i acestuia comanda defensivei în Transilvania, având sub arme steagurile românilor localnici precum şi o seamă de boieri valahi pribegi. Această oportunitate îi deschide pofta de domnie şi în august iniţiază o campanie în Ţara Românească ce îi aduce tronul.

Vladislav al II-lea „au pierit de sabie în mijlocul Târşorului“ fiind înmormântat la Mănăstirea Dealu, piatra sa tombală, pusă de Craioveşti, pe care i-a făcut vlasteli, la începutul secolului următor dă drept dată a morţii 20 august.

Domnia acestui voievod este una de excepţie în contextul zonal deosebit de grav de la mijlocul secolului al XV-lea, reuşind cu succes să menţină autonomia statului, ba chiar să marcheze o perioadă de înflorire economică. Această domnie relativ lungă conferă stabilitate şi creează premisele ce vor aduce succesele militare deosebite ale domnitorului ce l-a urmat pe tron.

[modifică] Bibliografie:

• Nicolae Stoicescu „Vlad Ţepeş“, Bucureşti, 1976.

Predecesor: Vlad al II-lea Dracul	Domnitor al Ţării Româneşti 1447 - 1448	Succesor: Vlad al III-lea Ţepeş
Predecesor: Vlad al III-lea Ţepeş	Domnitor al Ţării Româneşti 1448 - 1456	Succesor: Vlad al III-lea Ţepeş