Constanţiu II

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Constantinus Flavius Iulius (7 august 317 - 3 noiembrie 361), împărat roman (337-361) a fost cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare şi al Faustei.

S-a născut în Sirmium (oraş în Illyricum). A fost ridicat în 324 la rangul de cezar, apoi în 337, la moartea tatălui său, împreună cu cei doi fraţi ai săi, Constant şi Constantin II, la cel de augustus, încredinţindui-i-se guvernarea Orientului Egiptului şi Traciei. Constanţiu poartă un lung război împotriva Persiei (337-361), încheiat fără ca o tabără să poată dobândi un succes decisiv. După moartea lui Constant (350), Constantius organizează o campanie împotriva lui Magneticus şi, înfrângându-l în bătăliile de la Mursa (351) şi Mons Seleuci (353), devine stăpân al întregului Imperiu Roman.

Moare la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligenţă, suspicios, crud, superstiţios, Constantius rămâne totuşi cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.

Predecesor: Constantin cel Mare	Împărat Roman împreună cu Constantin II şi Constant 353 - 361	Succesor: Iulian Apostatul
Predecesor: Constantin cel Mare	Împărat Roman în est 337 - 361	Succesor: Iulian Apostatul

---

---