Crimă şi pedeapsă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Crimă şi pedeapsă
[modifică] Context
Crimă şi pedeapsă este un roman scris de autorul rus Fiodor Dostoevski, fiind publicat pentru prima dată în ziarul intitulat “Mesagerul rus”, apărând în 12 numere lunare ca mai târziu să fie publicat ca roman, fiind considerat una dintre cele mai cunoscute opere literare a tuturor timpurilor, cu influenţe asupra romancierilor ce i-au urmat.
Romanul prezintă în prim plan drama lui Raskolnikov, un student să care pune la cale uciderea şi jefuirea unei bătrâne cămătare, pentru a-şi rezolva problemele financiare, dar şi din dorinţa de a-şi demonstra lui însuşi că este îndreptăţit să o facă.
Etalând unele simptome de grandomanie, Raskolnikov se considera o persoană înzestrată cu calităţi deosebite, asemenea lui Napoleon. Ca om exatraordinar, îşi simte justificată decizia de a ucide, încât nu se mai include în barierele morale ale oamenilor de rând. Cu toate acestea însă, imediat după săvârşirea crimei, protagonistul se îmbolnăveşte şi are remuşcări cu privire la acţiunile lui. Romanul portretizează realizarea treptată a infracţiunii lui Raskolnicov şi dorinţa lui crescândă de a se confesa. Mai mult, tânărul încercă să îşi protejeze sora, pe Dunia, de admiratorii acesteia, dar şi dragostea lui neaşteptată pentru o tânără prostituată, Sonia Marmeladova, în dorinţa crescândă de a scăpa de remuşcări şi a se mântui prin ispăşire.
[modifică] Teme
Romanul rus ilustrează tema obţinerii salvării prin suferinţă , o trăsătură des întâlnită în opera lui Dostoevski, în religia creştină considerându-se că suferinţa are efect purificator asupra spiritului uman, acordându-i şansa mântuirii.
Unul din personajele care întruchipează aceasta temă este Sonia, care, ajutată de credinţă, găseşte energia necesară pentru a-l călăuzi şi a-l susţine pe Raskolnikov, în ciuda propriei suferinţe. Cu toate că pare neîndurătoare, demonstrează o structură de caracter optimistă în sfera moralităţii creştine.
Autorul rus susţine ideea că mântuirea este o opţiune posibilă pentru toţi oamenii, chiar şi pentru cei cu păcate grave. Devenit conştient de acest fapt, Raskolnikov îşi mărturiseşte fapta şi aşteaptă ispăşirea. Sonia, cu sprijinul dragostei ce-i poartă lui Raskolnikov, întruchipează trăsătura ideală a iertării creştine, acordându-i acestuia din urmă şansa de a-şi ispăşi crima şi de a accepta pedeapsa.
O altă temă este cea întâlnită şi în existenţialismul creştin prin care se definesc barierele morale ale faptelor omului, într-o lume stăpânită de Dumnezeu.
Raskolnikov examinează barierele impuse şi decide că un act imoral este justificat atunci când acesta conduce la un lucru exatraordinar, la o amprentă a utilitarismului. Acesta este motivul schiţat în prima parte a romanului, dar mai târziu, când protagonistul se confesează Soniei şi încearcă să îi explice bazele actului pentru care acum se dispreţuieşte, dezvăluie ideea dorinţei de a-şi dovedii independenţa faţă de orice normă morală, comiţând o crimă şi asigurându-se că moralul său nu va fi măcinat de aceasta. Dacă această idee s-ar fi dovedit viabilă, Raskolnokov s-ar fi putut imagina ca fiind unul din puţinii oameni născuţi pentru a conduce, pentru a deveni lideri, aflându-se mult deasupra oamenilor de rând, care nu aveau curajul să se afirme. Acest gând este orientat discret spre “supra-omul” lui Nietzsche, fiind prefigurat şi de discursul lui Vautrin către Rastignac în “Le Perre Goriot” a lui Balzac, unde Vautrin face clară ideea că cineva precum Napoleon are dreptul sü nu äinü seamü de legile morale, iar omul care se consideră puternic trebuie să o facă fară să clipească. Cu toate acestea, Dostoevsky este împotriva unei asemenea gândiri, exprimându-şi ideile contrare prin supunerea protagonistului său la grele frământări de conştiinţă în urma crimei săvârşite.
[modifică] Caracterizare
Datorită faptului că Raskolnikov este protagonistul romanului, povestea este narată în majoritate din punctul său de vedere. Numele său derivă din cuvântul de origine rusă “raskolnik”, însemnând “divizat, schismatic”, fiind o alegere adecvată, din moment ce trăsătura sa fundamentală este sustragerea sa din societatea umană. Mândria şi intelectualismul său îl conduc spre dispreţuirea restului umanităţii, ca şi cum ar dori să perpetueze specia. În contrast cu aceasta, el se crede parte integrantă a unui grup de “super-oameni” şi că în acest mod poate încălca legile morale în scopul atingerii unui scop măreţ, ca acela al binelui utilitarist. Cu toate acestea, vina care îl macină după uciderea Alionei Ivanovna şi a Lisavetei şi starea continuă de leşin pe care o are de fiecare dată când îi sunt menţionate păcatele, servesc drept dovadă că el nu este făcut din aceeaşi materie ca şi adevăraţii super-oameni, asemenea lui Napoleon.
Cu toate că a luat decizia să se confeseze pe tot parcursul romanului şi să işi accepte condiţia mediocră, el rămâne ferm convins de faptul că uciderea deţinătoarei casei de amanet a fost justificată.
Ultima sa realizare, aceea că o iubeşte pe Sonia, este singura suficient de puternică pentru a depăşii concepţia sa despre lume. Relaţia lui Raskolnikov cu celelalte personaje contribuie foarte mult la punerea în lumină a personalităţii protagonistului şi a auto-cunoaşterii. Cu toate că ţine la prietenul lui Rasumichin, la mama sa Pulcheria Alexandrovna şi la Dunia, Raskolnikov este atât de prins în gândirea sa sceptică asupra lumii, încât este de multe ori lipsit de înţelegere pentru la cei ce încearcă să îl ajute. El se ataşează de Sonia, pe care încearcă să asociaze la încălcarea normelor sociale, dar nu reuşeşte să înţeleagă că păcatul ei este diferit de al lui: în timp ce ea se sacrifică cu adevărat pentru binele celorlalţi, el comite crime pentru binele propriu.
În final, în discuţiile lui cu Svidrigailov, bărbat care încercase s-o seducă pe Dunia, poziţia lui Raskolnikov este pragmatică. Cu toate că îl dispreţuieşte pe cel din urmă din cauza depravării, pare a avea nevoie de ceva de la el - probabil schimbarea perspectivei din care este privită crima sa, dorindu-şi să nu mai fie văzută ca un lucru atât de grav.
