Cruciada Albigensiană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Cruciadele |
|---|
| Prima – A ţăranilor – Germană –Din 1101 A doua – A treia – A patra – Albigensiană – A copiilor A cincea – A şasea – A şaptea – A ciobanilor – A opta – A noua Aragoneză – Alexandriană – Nicopole – Nordică – Războaiele Husite – Varna |
Cruciada Albigensiană ori Cruciada cathară (1209 - 1229) a fost o campanie militară de 20 de ani iniţiată de Biserica Romano-Catolică, care avea ca scop eliminarea religiei practicate de catharii din Languedoc, religie pe care ierarhii catolici o considerau apostazie. Această cruciadă este importantă din punct de vedere istoric pentru mai multe motive:
- violenţa implicată a fost extremă chiar şi pentru standardele medievale;
- biserica a oferit dreptul legal recunoscut de stăpânire asupra teritoriilor cucerite de către nobilii şi regele Franţei, aristocraţi care au acţionat practic ca mercenari catolici, alipind teritorii care aveau în acele vremuri legături culturale şi lingvistice strânse cu Catalonia (vedeţi şi: Occitan);
- Cruciada Albigensiană a avut un rol important în crearea şi instuţionalizarea atât a ordinului dominican cât şi a Inchiziţiei.
Cuprins |
[modifică] Origini
Biserica Romano-Catolică a avut tot timpul o atitudine agresivă faţă de curentele creştine considerate eretice, dar mai înainte de secolul al XII-lea grupurile religioase nonconformiste nu erau considerate o ameninţare prea mare, fiind reprezentate de propovăduitori rebeli rătăcitori sau de mici secte locale. Catharii din Languedoc au reprezentat o mişcare alternativă de masă, care punea probleme care nu mai fuseseră cunoscute de 900 de ani, din primii ani ai creştinismului, când catolicismul trebuise să se confrunte cu arianismul şi marcoinismul. În secolul al XII-lea, cea mai mare parte a ceea ce este azi sudul Franţei se convertise la catharism şi noua credinţă se împrăştia rapid şi în alte zone. Catharismul, alături de alte mişcări religioase ale perioadei, aşa cum a fost cea a waldensianilor, apăruse în oraşele şi târgurile din zonele recent urbanizate. Deşi ideile cathare nu erau originale din Languedoc, una dintre cele mai puternic urbanizate regiuni ale acelor vremuri, aici noua mişcare religioasă a înregistrat cel mai mare succes.
Catharii erau foarte numeroşi în ceea ce este azi Franţă Mediteraniană Occidentală, pe atunci parte a Confederaţiei Catalano-Aragoneză ori a Regatului Aragonului. Catharii mai erau numiţi şi albigensieni de la oraşul Albi. Două sunt explicaţiile plauzibile pentru acest al doilea nume: primul este faptul că noul cult era foarte puternic prezent în zona sus-numitului oraş, iar al doilea ţine de conciliul ţinut în zona oreşului în 1176, în timpul căruia doctrina cathară a fost proclamată eretică. Autoritatea în regiune era împărţită între diverşii lorzi feudali locali şi consiliile orăşeneşti. Mai înainte de izbucnirea cruciadei, nivelul asupririi era mai redus decât în alte regiuni, iar Languedocul avea un nivel cultural avansat.
În momentul alegerii sale în 1198, Papa Inocenţiu al III-lea era hotărât să reprime mişcarea cathară. Pentru început, papa a încercat convertirea lor pe cale paşnică, dar fără prea mare succes. Catharii erau protejaţi de nobilii locali şi de episcopii care erau nemulţumiţi de autoritatea papală. În 1204, Sfântul Părinte a suspendat autoritatea episcopilor locali, numind în zonă legaţi papali. În 1206, papa a căutat să se sprijine în acţiunile sale pe nobilimea din Languedoc. Aristocraţii care îi protejau pe cathari au fost excomunicaţi. Printre ei s-a numărat şi puternicuil conte Raymond al VI-lea de Toulouse, excomunicat în mai 1207.
Papa a făcut apel la regele Franţei, Filip al II-lea, să ia atitudine împotriva nobililor care permiteau practicarea sau practicau la rândul lor catharismul, dar regele s-a ferit să acţioneze. Contele Raymond s-a întâlnit cu legatul papal Pierre de Castelnau în ianuarie 1208 şi, după o confruntare verbală violentă, Pierre de Castelnau a fost ucis a doua zi. Papa a reacţionat rapid prin emiterea bulei papale prin care proclama cruciada împotriva Languedocului. Pentru mobilizarea cavalerilor catolici în luptă, cruciaţilor li s-a oferit drept răsplată stăpânirea asupra pământurilor ereticilor. Această ofertă i-a atras numeroşi nobili din nordul Franţei, care au intrat în conflic cu aristocraţii din sud.
[modifică] Campaniile militare
Campaniile militare ale cruciadei pot fi împărţite în trei categorii după ani:
- perioada 1209 – 1215 a fost o perioadă de mari succese pentru cruciaţi. Ei au ocupat regiuni vaste, care însă au fost pierdute în cea mai mare perioada următoare;
- perioada 1215 – 1225, caracterizată printr-o serie de revolte şi răsturnări de situaţii;
- perioada 1226 – 1229, care a început cu intervenţia regelui francez Ludovic al VIII-lea. Regele a murit în luna noiembrie a aceluiaşi an, dar eforturile cruciate au continuat sub conducerea noului monarh, Ludovic al IX-lea. Regiunea a fost cucerită până în anul 1229 şi principalii protagonişti au făcut pace. Din 1233, eforturile Inchiziţiei au fost cruciale pentru zdrobirea catharismului. Rezistenţa şi revoltele au mai continuat până la încheierea acţiunilor militare din 1255, dar catharismul îşi pierduse vigoarea iniţială.
[modifică] Perioada iniţială de succese, 1209 – 1215
Până la mijlocul anului 1209, cam 10.000 de cruciaţi se adunaseră în Lyon şi începuseră marşul spre sud. În iunie, Raymond de Toulouse, dându-şi seama de posibilele urmări ale cruciadei, a promis că va acţiona împotriva catharilor, iar papa i-a ridicat excomunicarea. Cruciaţii s-au îndreptat spre Montpellier şi spre moşiile lui Raymond-Roger de Trencavel, ţintind comunităţile de cathari din zona Albi şi Carcassonne. La fel precum Raymond de Toulouse, Raymond-Roger a căutat o cale de împăcare cu cruciaţii, dar iniţiativele sale au fost respinse şi nobilul s-a retras spre Carcassonne, unde s-a pregătit de apărare.
În iulie, cruciaţii au capturat Servian şi s-au îndreptat spre Béziers, unde au ajuns pe 21 iulie. Au încercuit oraşul şi au cerut să le fie predaţi catharii. Cum cererea le-a fost refuzată, cruciaţii au cucerit oraşul, după o tentativă eşuată de evadare a târgoveţilor. Deşi se ştia că în Béziers nu erau mai mult de 500 de cathari, toată populaţia a fost măcelărită. După cum afirmă scriitorul cistercian Caesar de Heisterbach, unul dintre conducătorii armatei cruciate, legatul papal Arnaud-Amaury, a fost întrebat de un cruciat cum îi pot distinge pe cathari, inamicii lor declaraţi, de restul cetăţenilor. Legatul papal a răspuns: Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius" — "Ucide-i [pe toţi]! În mod sigur Dumnezeu ştie [care] sunt ai Lui."[1]
Sursele contemporane ne oferă estimări ale numărului celor ucişi, care variază între şapte şi aproape douăzeci de mii de oameni. Aceasta ultimă cifră apare în raportul către Papă al lui Arnaud-Amaury. Ştirile despre masacrul de la Béziers s-au răspândit cu repeziciune şi numeroase aşezări înspăimântate au fost aduse la ascultare.
Următoarea ţintă a cruciaţilor a fost Carcassonne. Oraşul era bine fortificat, dar suprapopulat datorită marelui număr de refugiaţi. Cruciaţii au sosit în faţa porţilor oraşului pe 1 august 1209, iar asediul a durat puţin. După ce pe 7 august cruciaţii au tăiat aprovizionarea cu apă a oraşului, Raymond-Roger a căutat să negocieze cu atacatorii. Liderul cathar a fost luat prizonier chiar în timpul în care se negocia, iar oraşul s-a predat pe 15 august. Locuitorii nu au fost masacraţi, dar au fost obligaţi să părăsească oraşul în pieleea goală, după cum afirmă Peter de les Vaux-de-Cernay, sau "în cămăşi şi în ismene" după cum afirmă un alt martor. Simon de Montfort, care trecuse acum de partea cruciaţilor, a primit controlul asupra întregii regiuni din jurul oraşelor Carcassonne, Albi şi Béziers. După ce Carcassonne s-a predat, cele mai multe oraşe s-au predat la rândul lor fără luptă. Albi, Castelnaudary, Castres, Fanjeaux, Limoux, Lombers şi Montréal au căzut în toamna aceluiaşi an. În unele dintre aceste oraşe au izbucnit mai târziu revolte.
Următoarele lupte s-au dat în jurul oraşului Lastours şi a castelului Cabaret. După ce a fost atacat în decembrie 1209, Pierre-Roger de Cabaret s-a apărat cu succes. Luptele au fost întrerupte pe timpul iernii, dar în zonă au sosit noi cruciaţi. În martie 1210, oraşul Bram a fost cucerit după un scurt asediu. In iunie, oraşul bine fortificat Minerve a fost atacat. Oraşul a rezistat până la sfârşitul lui iunie, când principala fântână a fost distrusă. Pe 22 iulie şi oraşul Minerve s-a predat. Catharilor locali li s-a oferit şansa să se convertească, iar cei 140 de credincioşi care au rămas la vechea credinţa au fost arşi pe rug. În august a fost asediat oraşul Termes şi, în ciuda încercărilor de despresurare ale lui Pierre-Roger de Cabaret, oraşul a căzut în decembrie. Aceasta a fost ultima acţiune a anului 1210.
La începerea operaţiunilor în 1211, acţiunile lui Arnaud-Amaury şi Simon de Montfort îndepărtaseră din tabăra cruciată mai mulţi nobili, printre care şi Raymond de Toulouse, care a fost excomunicat din nou. Cruciaţii au reluat în martie atacul asupra Lastours şi în martie Pierre-Roger s-a predat. El şi cavalerii săi cei mai apropiaţi au fost spânzuraţi, iar câteva sute de cathari au fost arşi pe rug. Cassès şi Montferrand au fost cucerite amândouă în iunie, iar cruciaţii s-au îndreptat spre Toulouse. Oraşul a fost asediat, dar pentru început atacatorii erau prea puţini şi nu aveau suficiente provizii. Simon de Montfort s-a retras mai înainte de sfârşitul lunii. Încurajat, Raymond de Toulouse a condus un atac împotriva cruciaţilor lui de Monfort din oraşul Castelnaudary, în septembrie. De Montfort a reuşit să fugă din oraşul asediat, dar Raymond a cucerit Castelnaudary, iar forţele cathare au trecut la ofensivă, eliberând peste 30 de oraşe, până când au ajuns în septembrie la Lastours. În anul care a urmat, cea mai mare parte a provinciei Toulouse fusese recucerită.
În 1213, forţele conduse de regele Pedro de Aragon şi Catalonia au venit în ajutorul regiunii Toulouse. Forţele aragonese au asediat Muretul, dar în septembrie regele a murit în luptă, iar armata sa s-a retras. Moartea regelui Pedro a fost o grea lovitură dată rezistenţei cathare, situaţia înrăutăţindu-se în cursul anului 1214. Raymond a fugit în Anglia, iar moşiile sale au fost dăruite de papă regelui Filip al II-lea, ceea ce a crescut interesul monarhului pentru continuarea luptelor. În noiembrie, Simon de Montfort a cucerit Périgordul şi castelele Domme şi Montfort. El a mai cucerit de asemenea Castlenaud şi a distrus fortificaţiile din Beynac. În 1215, Castelnaud a fost pierdut numai pentru a fi imediat recucerit de Montfort, şi cruciaţii au reuşit să intre în Toulouse. Oraşul Toulouse a fost oferit lui de Montfort, iar în aprile 1216 acesta şi-a cedat în schimb pământurile regelui Filip al II-lea.
[modifică] Revoltele şi răsturnările de situaţie din 1216 – 1225
Între timp, Raymond de Toulouse şi fiul lui au revenit în regiune în aprilie 1216 şi au recrutat rapid o forţă însemnată din oraşele nemulţumite de stăpânirea catolicilor. Oraşul Beaucaire a fost asediat în mai şi a fost recucerit după trei luni, iar încercările de atac ale lui de Montfort au fost respinse. De Montfort a trebuit să înăbuşe o revoltă în Toulouse mai înainte de a se îndrepta spre Bigorre. De Montfort a fost învins la Lourdes în decembrie 1216. În 1217, în timp ce de Montfort lupta în regiunea Foix, Raymond a recucerit oraşul Toulouse în septembrie. De Montfort a încercat să revină, dar s-a oprit datorită efectivelor reduse. De Montfort atacat în primăvara anului 1218, dar a fost ucis în luptă în iunie.
Tabăra cruciaţilor a fost cuprinsă de neorânduială. Comanda a fost preluată de mult mai precautul Filip al II-lea, care era mai preocupat de cucerirea oraşului Toulouse decât de stârpirea ereziei. Papa Inocenţiu al III-lea a murit în iulie 1216. Până în 1219 conflictul s-a mai potolit, în ciuda asediilor cruciate de la Belcaire şi Marmande. Marmande a fost cucerit de cruciaţi pe 3 iunie 1219, dar încercarea de recucerire a Toulouselui a eşuat. În 1221, succesele lui Raymond tatăl şi fiul au continuat; au fost recucerite Montréal şi Fanjeaux şi mulţi catolici au fugit din zonă. După moartea lui Raymond-tatăl în 1222, la conducerea oştilor cathare a urmat fiul său, numit tot Raymond. După moartea regelui Filip al II-lea în1223, pe tronul Franţei s-a suit Ludovic al VIII-lea. În 1224, liderul cruciat Amaury de Montfort a abandonat oraşul Carcassonne şi afugit. Fiul lui Raymond-Roger de Trencaval s-a reîntors din exil şi a ridicat pretenţii asupra întregii regiuni Carcassonne. Amaury de Montfort şi-a cedat titlurile asupra zonei Languedoc în favoarea regelui Ludovic al VIII-lea, care a acceptat donaţia.
[modifică] Intervenţia regelui Franţei
În 1225, Raymond-fiul a fost excomunicat. Regele Ludovic al VIII-lea a intrat în fruntea armatei sale în regiunea cathară în iunie 1226. Castelele şi oraşele din zonă s-au predat unul după altul fără luptă. Avignon, care se afla în mod oficial sub suzeranitatea împăratului german, a opus rezistenţă şi a fost nevoie de trei luni până când să fie cucerit în septembrie. După ce regele Ludovic al VIII-lea a murit în noiembrie, a fost urmat pe tron de regele minor Ludovic al IX-lea. Regina-mamă Blanche de Castilia a permis cruciaţilor să continue luptab sub conducerea lui Humbert de Beaujeu. Labécède a fost recucerit în 1227, iar Vareilles şi Toulouse în 1228. Regina Blanche i-a oferit lui Raymond-fiul o înţelegere prin care îl recunoştea pe cel din urmă ca stăpân Toulousului în schimbul participării nobilului la lupta anti-cathară, a retrocedării proprietăţilor bisericeşti, a predării propriilor castele şi a distrugerii fortificaţiilor Toulouselui. Raymond a semnat înţelegerea la Meaux în aprilie 1229. El a fost arestat, biciuit şi închis pentru o scurtă perioadă de timp, după care a fost graţiat.
[modifică] Inchiziţia
Languedoc era acum sub controlul ferm al regelui Franţei. Inchiziţia a fost înfiinţată în Toulouse în noiembrie 1229 şi a început procesul curăţării punctelor de rezistenţă cathară din regiune. În timpul Papei Gregorie al IX-lea, Inchiziţiei i-au fost date puteri aproape nelimitate în lupta de suprimare a mişcărilor eretice. Inchiziţia a pornit o campanie nemiloasă de persecuţii a ereticilor în 1233, în timpul căreia catharii erau condamnaţi la ardere pe rug oridecâteori erau descoperiţi, ajungându-se până şi la exhumarea şi arderea publică a cadavrelor. Mulţi cathari au încercat să reziste, refugiind-se în unele fortăreţe precum Fenouillèdes sau Montségur, sau răsculându-se. În 1235, Inchiziţia a fost alungată din Albi, Narbonne şi Toulouse. Raymond-Roger de Trencavel a condus o răscoală militară în 1240, dar a fost învins la Carcassonne în octombrie şi mai apoi el şi adepţii cathari au fost asediaţi în Montréal. Aici, în scurtă vreme s-a predat, primind în schimb permisiunea să plece în exil în Regatul Aragonului. În 1242, Raymond de Toulouse a încercat să declanşeze o revoltă care să coincidă cu invazia a englezilor. Cum englezii au fost respinşi rapid şi acţiunea lui Raymond a eşuat.
Cele mai puternice puncte de rezistenţă cathare au căzut pe rând. Montségur a rezistat unui asediu de nouă luni până să fie cucerit în martie 1244. Ultimul punct de rezistenţă, fortul izolat Quéribus, a fost cucerit în august 1255. În 1321, în Languedoc, a fost ultima dată când un cathar a fost ars pe rug.
[modifică] Note
- ↑ Sibly & Sibly, 1998, p. 292. Vedeţi şi pagina web despre Arnaud Amaury
[modifică] Bibliografie
- Sibly, W. A. and M. D., translators (1998). The history of the Albigensian Crusade: Peter de les Vaux-de-Cernay, Historia Albigensis. Woodbridge: Boydell. ISBN 0-851-15807-2.
- Martin-Chabot, Eugène, editor şi translator (1931-1961). La Chanson de la Croisade Albigeoise. Paris: Les Belles Lettres.
- Duvernoy, Jean, editor (1976). Guillaume de Puylaurens, Chronique 1145-1275: Chronica magistri Guillelmi de Podio Laurentii. Paris: CNRS. ISBN 2-910-35206-4..
- Sumption, Jonathan (1978). The Albigensian Crusade. London: Faber. ISBN 0-571-11064-9.
