Prima cruciadă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Prima cruciadă
Parte a Cruciadelor
Cucerirea Ierusalimului a fost cea mai mare realizare a primei cruciade
Perioada: 1096 — 1099 Locaţia: Orientul Apropiat (Anatolia, Levant, Israel) Rezultat: Victorie decisivă şi controlul asupra Locurilor Sfinte ale creştinilor Motivul de război: Ajutorul militar pentru Imperiului Bizantin în lupta cu turcii Dorinţa creştinilor de a controla Locurilor Sfinte Schimbări teritoriale: Anatolia şi Levantul au fost cucerite de creştini; au fost create mai multe state cruciate în frunte cu Regatul Ierusalimului
Combatanţi
Creştinii vest-europeni şi Biserica Romano-Catolică	Popoarele turcice băştinaşe şi arabii musulmani

Cruciadele
Prima – A ţăranilor – Germană –Din 1101 A doua – A treia – A patra – Albigensiană – A copiilor A cincea – A şasea – A şaptea – A ciobanilor – A opta – A noua Aragoneză – Alexandriană – Nicopole – Nordică – Războaiele Husite – Varna

Prima cruciadă a fost iniţiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâştiga controlul asupra oraşului sfânt Ierusalim şi a Ţării Sfinte creştine stăpânite în acel moment de musulmani. Ceea ce a început ca un apel făcut cavalerilor francezi, s-a transformat repede într-o migraţie pe scară largă, şi o cucerire de teritorii aflate în afara Europei. Atât cavaleri, cât şi ţărani, din diferite naţiuni ale Europei Occidentale, fără o conducere centralizată efectivă, au plecat pe uscat şi pe mare spre Ierusalim şi au ocupat oraşul în iulie 1099, înfiinţând Regatul Ierusalimului şi celealte state cruciate. Deşi acestea au rezistat mai puţin de două sute de ani, prima cruciadă a reprezentat un moment important în expansiunea Lumii occidentale, fiind de asemenea şi singura cruciadă — faţă de multele care au urmat — care şi-au atins scopul, respectiv ocuparea Ierusalimului.

Cuprins 1 Contextul general 1.1 Orientul spre sfârşitul secolului al XI-lea 2 Cronologia cruciadei 2.1 Conciliul de la Clermont 2.2 Cruciada ţăranilor 2.3 Cruciada germană 2.4 Cruciada baronilor 2.4.1 Marşul către Ierusalim 2.4.2 Asediul Antiohiei 2.4.3 Asediul Ierusalimului 2.5 Cruciada din 1101 şi înfiinţarea regatului 3 Analiză a primei cruciade 3.1 Urmări 3.2 Pelerinii 3.3 Popularitatea cruciadei 3.4 Răsplată spirituală versus răsplată materială 4 În artă şi literatură 5 Bibliografie selectată 5.1 Surse primare 5.2 Surse primare online 5.3 Surse secundare 5.4 Bibliografie

[modifică] Contextul general

Originile cruciadelor în general şi al primei cruciade în special, se află în evenimentele evului mediu timpuriu. Descompunerea Imperiului Carolingian, împreună cu relativa stabilizare a graniţelor europene după creştinarea vikingilor şi maghiarilor, a dat naştere unei noi categorii de războinici, care în principal se luptau între ei.

Între timp, armatele muslumane ocupaseră Africa de Nord, Egiptul, Palestina, Siria şi cea mai mare parte a Spaniei, regiuni predominant creştine înainte. Reconquista din Spania a fost primul efort important al creştinilor de a reocupa teritoriile pierdute. Normanzii luptau pentru controlul asupra Siciliei, iar Pisa, Genova şi Aragonul luptau intensiv împotriva fortăreţelor islamice din Mallorca şi Sardinia, pentru a elimina raidurile musulmanilor asupra coastelor Italiei şi Spaniei.

Din cauza acestor războaie continue, ideea unui Război Sfânt împotriva musulmanilor nu era neplauzibilă printre naţiunile europene. Musulmanii ocupaseră centrul universului creştin, Ierusalimul, care, împreună cu regiunea înconjurătoare, avea statutul unei relicve uriaşe, locul unde Cristos a trăit şi a murit. În 1074, Papa Grigore al VII-lea a cerut ca milites Christi ("soldaţii lui Cristos") să îi ajute pe bizantini în Orient. Aceştia suferiseră o înfrângere majoră în faţa turcilor selgiucizi la bătălia de la Manzikert cu trei ani înainte. Acest apel, deşi în cea mai mare parte ignorat, împreună cu numărul mare de pelerinaje în Ţara Sfântă din secolul al XI-lea, a atras atenţia asupra acestei regiuni. Relatările despre abuzurile musulmanilor asupra pelerinilor creştini care se îndreptau către Ierusalim şi alte locuri sfinte din Orientul Mijlociu au întărit zelul cruciaţilor. Papa Urban al II-lea a fost primul care a propus în mod public ideea unei Cruciade pentru recucerirea Ţării Sfinte, cu vorbele sale cunoscute: "Deus vult!" ("Dumnezeu o doreşte!")

[modifică] Orientul spre sfârşitul secolului al XI-lea

Vecinul Europei Occidentale către sud-est era Imperiul Bizantin, locuit tot de creştini, însă de rit ortodox. Sub împăratul Alexius I Comnen, Imperiul era în principal limitat la Europa şi coasta de vest a Anatoliei, şi se confrunta cu numeroşi duşmani, cum ar fi normanzii în apus şi selgiucizii în răsărit. Mai spre est, Anatolia, Siria, Palestina şi Egiptul erau toate sub control musulman, însă ele, în perioada Primei Cruciade, erau fragmentate din punct de vedere politic, şi, într-o oarecare măsură, cultural, lucru care a contribuit la succesul campaniei militare creştine. Anatolia şi Siria erau sub controlul segiucizilor suniţi, înainte un mare imperiu, Marele Seljuk, însă în acel moment împărţite în numeroase alte state mai mici. Alp Arslan învinsese Imperiul Bizantin la Manzikert în 1071 şi adăugase o mare parte a Anatoliei Imperiului său, însă acest stat fusese răvăşit de război civil după moartea şahului Malik I din 1092. În Sultanatul Rüm din Anatolia, Malik Şah a fost succedat de Kilij Arslan I, iar în Siria de fratele lui, Tutuş I, decedat în 1095. Fiii lui Tutuş, Radwan şi Duqaq, au moştenit Alepul şi Damascul, divizând în continuare Siria în emirate aflate în conflict unul cu altul, precum şi cu Kerbogha, atabegul Mosulului. Aceste state erau în general preocupate mai mult de consolidarea propriilor teritorii şi deţinerea controlului asupra vecinilor lor, decât de cooperarea împotriva cruciaţilor.

În alte regiuni ale teritoriului selgiucid se aflau ortoqizii, în nord-estul Siriei şi în Mesopotamia. Ierusalimul s-a aflat sub controlul lor până în 1098. În Anatolia răsăriteană şi în Siria de nord, Danişmend, un mercenar selgiucid a fondat un stat independent; cruciaţii nu au intrat în contact cu niciunul dintre aceste grupuri decât după cruciadă. Haşaşini au câştigat de asemena importanţă în problemele siriene.

Egiptul şi o mare parte a Palestinei erau controlate de Fatimizii arabi şiiţi, al căror imperiu se micşorase semnificativ de la sosirea selgiucizilor; Alexius I i-a sfătuit pe cruciaţi să se alieze cu aceştia împotriva duşmanului selgiucid comun. Fatimizii, conduşi în acea perioadă de califul al-Musta'li (deşi puterea se afla de fapt în mâinile vizirului al-Afdal Shahanshah), pierduseră Ierusalimul în faţa selgiucizilor în 1076, însă îl recuceriseră de la ortoqizi în 1098, când cruciaţii erau pe drum. La început, ei nu i-au considerat pe cruciaţi o ameninţare, presupunând că erau trimişi de către bizantini, şi că se vor mulţumi cu recucerirea Siriei, neatacând Palestina; nu au trimis o armată împotriva lor decât atunci când aceştia ajunseseră la Ierusalim.

[modifică] Cronologia cruciadei

[modifică] Conciliul de la Clermont

În martie 1095, Alexius I a trimis emisari către Conciliul de la Piacenza, pentru a-i cere ajutorul Papei Urban al II-lea împotriva turcilor. Cererea împăratului a fost întâmpinată cu un răspuns favorabil din partea papei, care spera să rezolve disputa apărută cu ocazia Marii Schisme, ce avusese loc cu 40 de ani înainte, şi să reuşescă să reunească Biserica sub autoritatea papei, ca "arhiepiscop şi prelat asupra întregii lumi" (după cum s-a autodenumit la Clermont, [1]), prin ajutarea bisericii răsăritene la nevoie. Totuşi, apelul său pentru convingerea a "mulţi să permită, prin juământ, să îl ajute pe împărat cu credinţă atâta cât se poate împotriva păgânilor" nu a avut rezultatele scontate.

La Conciliul de la Clermont din inima Franţei, din noiembrie 1095, Urban a ţinut o predică plină de pasiune în faţa unei audienţe formată din nobilimea şi clerul francez. El a cerut acestora să preia controlul Ierusalimului din mâinile musulmanilor. Franţa, a afirmat el, era suprapopulată, iar în ţinutul Canaanului curgea laptele şi mierea. A vorbit despre violenţa şi desfrâul nobililor şi a afirmat că soluţia era de a întoarce săbiile în seviciul Domnului: "Fie ca hoţii să devină cavaleri." [2] A vorbit despre răsplăţi, atât pe pământ cât şi în rai, unde iertarea păcatelor era oferită oricui ar fi putu muri în lupta pentru creştinism. Mulţimea a fopst cuprinsăde un entuziasm frenetic, cu strigăte de "Deus vult!" ("Dumnezeu o vrea!").

Predica lui Urban este unul dintre cele mai importante discursuri din istoria Europei. Există mai multe versiuni ale acestuia, toate scrise după ocuparea Ierusalimului, astfel încât este greu de afirmat care este cea reală şi care a fost recreată după cruciada încununată de succes. Ceea ce este evident este că a avut un ecou neaşteptat de puternic. În ultima parte a anului 1095 şi începutul lui 1096, Urban a răspândit mesajul în întreaga Franţă şi i-a îndemnat pe episcopii şi legaţii săi să o facă în diocezele lor în restul Franţei, Germaniei şi Italiei. Papa a încercat să interzică unor categorii de oameni (printre care femei, călugări, bolnavi) să se alăture cruciaţilor, însă acest lucru s-a dovedit aproape imposibil. În cele din urmă, majoritatea celor care au răspuns apelului nu erau cavaleri, ci ţărani, săraci şi fără pregătire militară, însă cărora această expediţie le oferea o evadare de la greutăţile zilnice şi o descătuşare a pietăţii personale, neîngrădită de autorităţile ecleziastice şi laice.

[modifică] Cruciada ţăranilor

Urban a organizat plecarea cruciaţilor pentru data de 15 august 1096 (ziua de Adormirea Maicii Domnului), însă, cu mai multe luni înainte, mai multe armate de ţărani şi cavaleri de rang inferior s-au organizat şi au pornit spre Ierusalim pe cont propriu. Erau conduşi de un călugăr şi orator carismatic, numit Petru Hermitul din Amiens. Răspunsul a depăşit orice prognoze: Urban se aştepta la câteva mii de cavaleri, însă, până la urmă, numărul participanţilor a ajuns la 100.000 — majoritatea luptători neinstruiţi, inclusiv femei şi copii.

Lipsindu-le disciplina militară şi aflându-se în ceea ce li se părea un ţinut străin (Europa Răsăriteană), cu obiceiuri ciudate, aceşti primi cruciaţi s-au lovit repede de obstacole, încă aflându-se pe teritoriu creştin. Problema era atât una de provizii, cât şi una de cultură: oamenii aveau nevoie de mâncare şi provizii, şi aşteptau ca oraşele gazdă să le ofere lucrurile necesare — sau măcar să le vândă la preţuri rezonabile. Părăsind repede Europa Occidentală, nu au putut profita de recolta îmbelşugată a acelei primăveri, precedată de ani de secetă şi de recolte slabe. Din nefericire pentru cruciaţi, localnicii nu erau întotdeauna darnici, lucru care a dus repede la lupte şi conflicte. Coborând pe Dunăre, adepţii lui Petru au jefuit teritoriul maghiar şi au fost la rândul lor atacaţi de aceştia, de bulgari, şi chiar de o armată bizantină în apropiere de Nis. Aproximativ un sfert din participanţii la cruciadă au fost ucişi, însă restul au ajuns la Constantinopol în august. Oraşul era mare pentru Europa acelei perioade, însă mare era şi "armata" lui Petru, iar diferenţele culturale, şi reticenţa de a aproviziona un număr atât de mare de oameni a dus la alte tensiuni. Mai mult, în Constantinopol, adepţii lui Petru nu erau singura armată cruciată – li se alăturaseră alte grupuri din Franţa şi Italia. Alexius, neştiind ce altceva să facă cu o asemenea mare şi neobişnuită armată, i-a transportat repede peste Bosfor.

După ce au ajuns în Asia Mică, cruciaţii au fost sfâşiaţi de conflicte interne şi s-au despărţit în două tabere separate. Turcii erau experimentaţi, şi cunoşteau locurile; majoritatea participanţilor la Cruciada ţăranilor – războinici amatori neorganizaţi – au fost masacraţi după intrarea în teritoriul selgiucid. Petru totuşi a supravieţuit şi s-a alăturat mai târziu principalei armate cruciate. O altă armată de boemi şi saxoni nu a trecut de Ungaria, dezintegrându-se pe drum.

[modifică] Cruciada germană

Prima cruciadă a dat semnalul începerii unei lungi perioadă de violenţe împotriva evreilor în cadrul Culturii europene. Deşi antisemitismul exista în Europa de secole, Prima cruciadă reprezintă primul caz de violenţă în masă îndreptată împotriva comunităţilor evreieşti. Pornită la începutul verii anului 1096, o armată germană de aproximativ 10.000 de soldaţi condusă de Gottschalk, Volkmar, şi Emicho, s-a îndreptat către nord prin valea Rinului, în direcţia opusă Ierusalimului, şi a început o serie de pogromuri, pe care unii istorici le numesc "primul Holocaust" ^[1]

Predicile din timpul cruciadei au dus la creşterea sentimentului antisemit. Unii predicatori îi considerau pe evrei şi musulmani ca duşmani ai lui Cristos, oameni cu care trebuia luptat şi care trebuiau convertiţi la creştinism. Publicul a considerat că "luptat" înseamnă "luptat până la moarte" sau "omorât". Cucerirea creştină a Ierusalimului şi instaurarea unui împărat creştin acolo ar fi trebuit teoretic să aducă Sfârşitul timpului (perioadă care precede a doua venire a lui Iisus Cristos). În anumite părţi ale Franţei şi Germaniei, evreii erau făcuţi responsabili de crucificare, fiind în acelaşi timp mult mai numeroşi şi mai aproape decât musulmanii. Mulţi oameni nu considerau necesar să călătorească mii de kilometri pentru a se lupta cu necredincioşii, când necredincioşii erau atât de aproape de casă.

Cruciaţii s-au deplasat către nord prin valea Rinului, ajungând la comunităţile evreieşti, cum ar fi cele din Köln, şi apoi către sud. Evreilor li s-a oferit opţiunea de a se converti la creştinism sau de a fi masacraţi. Majoritatea au refuzat prima opţiune, şi, pe măsură ce veştile despre masacrele în masă s-au răspândit, comunităţi întregi s-au sinucis în masă. Mii de evrei au fost masacraţi, în ciuda încercărilor autorităţilor seculare şi ale clerului local de a-i adăposti. Masacrele au fost justificate prin afirmaţia că discursul papei Urban de la Clermont promitea răsplată de la Dumnezeu pentru uciderea necreştinilor de orice fel, nu neapărat musulmani. Deşi instituţia papală a condamnat şi a îndemnat la încetarea acţiunilor îndreptate împotriva locuitorilor musulmani şi evrei, atât în timpul acestei cruciade, cât şi în timpul următoarelor, la fiecare mişcare cruciată au avut loc numeroase atacuri îndreptate împotriva evreilor.

[modifică] Cruciada baronilor

Prima cruciadă nu a luat sfârşit cu dezastrul cruciadei ţăranilor şi cu masacrarea evreilor. Cruciada prinţilor, cunoscută şi sub numele de cruciada baronilor, a pornit în anul 1096 într-o manieră mai ordonată, condusă de diferiţi nobili cu cete de cavaleri vasali din diferite regiuni ale Europei. Cei mai importanţi erau Raymond al IV-lea de Toulouse, care îi reprezenta pe cavalerii din Provence, însoţit de legatul papal Adhemar de Le Puy; Bohemund de Taranto, reprezentându-i pe normanzii din Italia de sud, împreună cu nepotul său Tancred; lorenii sub fraţii Godfrey de Bouillon, Eustace şi Balduin de Boulogne şi francezii din nord, conduşi de contele Robert al II-lea al Flandrei, Robert al Normandiei (fratele mai mare al regelui William al II-lea al Angliei), Ştefan, conte de Blois, şi Hugo de Vermandois (fratele mai tânăr al regelui Filip I al Franţei, căruia i s-a interzis participarea, fiind excomunicat).

[modifică] Marşul către Ierusalim

Diferitele armate au părăsit Europa la data stabilită din august şi au mers pe drumuri diferite către Constantinopol, adunându-se în afara zidurilor oraşului în decembrie 1096, la două luni după anihilarea cruciadei ţăranilor de către turci. Cavalerii erau însoţiţi de numeroşi oameni săraci, care îşi puteau permite îmbrăcămintea de bază şi poate o armă mai veche. Petru Hermitul, care s-a alăturat cruciaţilor la Constantinopol, era responsabil pentru soarta lor, iar aceştia au putut să se organizeze în grupuri, similare companiilor militare, conduse de obicei de un cavaler.

Nobilii au ajuns la Constantinopol fără multe alimente, aşteptând provizii şi ajutor de la Alexius I. Acesta era suspicios după experienţele cu cruciada ţăranilor şi, de asemenea, deoarece între cavaleri se afla şi vechiul său duşman normand, Bohemund. În acelaşi timp, împăratul bizantin nutrea speranţa de a putea prelua controlul asupra cruciaţilor, pe care aparent îi considera o forţă auxiliară bizantină. În schimbul proviziilor, Alexius le-a cerut conducătorilor cruciaţi să-i jure supunere şi să cedeze Imperiului Bizantin orice teritorii recucerite de la turci. Lipsiţi de alimente şi provizii, cruciaţii au trebuit să respecte aceste condiţii, după mai multe compromisuri şi după ce aproape au izbucnit lupte în oraş. Doar Raymond a evitat să depună jurământ, preferând în schimb să se alieze cu Alexius împotriva duşmanului comun, Bohemund.

Alexius a fost de acord cu trimiterea unei armate bizantine condusă de generalul Taticius, care să-i însoţească pe cruciaţi în drumul lor prin Asia Mică. Primul obiectiv era Niceea, vechi oraş bizantin, însă la acea dată capitală a Sultanatului selgiucid de Rüm, condus Kilij Arslan I. Oraşul a trecut printr-un asediu îndelungat, care nu a avut efectul scontat, deoarece cruciaţii nu puteau bloca lacul pe malul căruia se afla oraşul şi pe unde putea fi aprovizionat. Arslan, din afara oraşului, a cerut garnizoanei să se predea, dacă situaţia scăpa de sub control. Alexius, temându-se că luptătorii cruciaţi vor jefui Niceea şi o vor distruge, a aceeptat în secret predarea oraşului; cruciaţii s-au trezit în dimineaţa de 19 iunie, 1097 şi au văzut stindardele bizantine fluturând pe zidurile cetăţii. Nu li s-a permis să ia pradă din oraş, şi accesul în oraş era redus la mici cete escortate. Această situaţie a dus la o creştere a tensiunilor dintre cruciaţi şi bizantini. Cruciaţii au pornit apoi către Ierusalim.

Cruciaţii, însoţiţi în continuare de trupe bizantine sub comanda lui Taticius, au mers către Dorylaeum, unde înaintarea lui Bohemund a fost oprită de Kilij Arslan. În timpul bătăliei de la Dorylaeum de pe 1 iulie, Godfrey a spart liniile turceşti, şi, cu ajutorul trupelor conduse de legatul Adhemar, i-a înfrânt pe turci şi le-a jefuit tabăra. Kilij Arslan s-a retras, iar cruciaţii au mărşăluit aproape fără a întâmpina rezistenţă prin Asia Mică către Antiohia, cu excepţia unei bătălii în septembrie, în care din nou i-au înfrânt pe turci.

Marşul prin Anatolia a fost unul plin de greuţăţi. Deplasarea s-a făcut în mijlocul verii, iar cruciaţii aveau hrană puţină şi rezerve limitate de apă. Un mare număr de soldaţi şi de cai au pierit de foame şi de sete. Atât în Europa cât şi în Asia, comunităţile creştine ofereau cruciaţilor daruri sub formă de hrană sau de bani, dar mult mai deseori cruciaiţii jefuiau localităţile prin preajma cărora treceau. Conducătorii militari ai marşului nu au încetat nicio clipă să se certe între ei pentru postul de conducător suprem, deşi niciunul dintre ei nu era suficient de puternic pentru a prelua comanda. Cu toate aceste, Adhemar a fost tot timpul recunoscut ca şef religios al marşului. După traversarea Porţilor Ciliciene, Baldwin de Boulogne ş-a îndreptat pe cont propriu spre ţinuturile armeneşti din zona Eufratului. La începutul anului 1098 în Edessa, Baldwin a fost adoptat ca moştenior de regele Thoros, un monarh grec ortodox care se afla în relaţii foarte proaste cu supuşii săi armeni. După asasinarea lui Thoros, Baldwin a devenit noul monarh, creând Comitatul Edessei, primul stat cruciat.

[modifică] Asediul Antiohiei

Între timp, armatele cruciate au mărşăluit spre Antiohia, care se afla cam la jumătatea distanţei dintre Constantinopol şi Ierusalim. Creştinii au ajuns aici în octombrie 1097 şi au asediat oraşul aproape opt luni. În timpul asediului cruciaţii au reuşit să respingă două încercări de despresurare ale musulmanilor conduşi de Duqaq al Damascului şi Ridwan al Alepului. Antiohia avea un sistem de fortificaţii atât de întins, încât efectivele cruciaţilor s-au dovedit insuficiente pentru încercuirea completă a oraşului. De aceea, Antiohia putea fi aprovizionată cu o oarecare greutate. În timp ce asediul trena, a devenit din ce în ce mai evident că Bohemund voia să cucerească oraşul pentru el, nu să-l predea bizantinilor aşa cum jurase. În mai 1098, Kerbogha al Mosulului s-a îndreptat spre Antiohia în frantea unei mari armate musulmane pentru a despresura oraşul. Bohemund a mituit un comandant armean din armata oraşului pentru ca acesta din urmă să predea fără luptă turnul pe care îl apăra. În iunie, cruciaţii au intrat în oraş prin sectorul apărat de oamenii armeanului şi au cucerit majoritatea locuitorilor. La numi câteva zile însă, armata musulmană condusă de Kerbogha a ajuns în faţa porţilor Antiohiei, asediindu-i pe creştinii care ocupaseră cetate. În timpul noului asediu, un călugăr necunoscut a pretins că a descoperit Lancea Sfântă şi deşi unii dintre cruciaţi şi dintre clerici s-au arătat neîncrezători, marea masă a creştinilor a luat această descoperire ca pe un semn divin al viitoarei lor victorii. Pe 28 iunie 1098, cruciaţii au înfrânt armatele musulmane într-o bătălie în faţa zidurilor cetăţii, Kerbogha dovedindu-se incapabil să conducă în mod unitar trupele eterogene conduse de comandanţi care nu se supuneau autorităţii centrale. În momentul atacului cruciat împotriva liniilor musulmane, soldaţii fatimizi au dezertat de pe câmpul de luptă. Legenda născută după victoria împotriva musulmanilor afirmă că altături de cruciaţii insufleţiţi în luptă de Lancea Sfântă, s-a aflat pe toată durata bătăliei şi o armată de sfinţi.

Bohemund a afirmat că împăratul Alexius a trădat cauza cruciată, ceea ce ar fi invalidat toate jurămintele depuse la Constantinopol. Astfel el şi proclamat pretenţiile asupra oraşului, şi în ciuda opoziţiei unora dintre liderii cruciaţi, Bohemund a luat în stăpânire Antiohia. Cruciada a fost întârziată pentru tot restul anului, vreme în care nobilii s-au certat pe tema statutului Antiohiei. Istoriografia modernă presupune de obicei că francii din nordul Franţei, proversanii din sudul Franţei şi normanzii din Italia se considerau "naţiuni" distincte şi luptau între ele pentru o poziţie dominantă. Deşi astfel de rivalităţi au putut să aibă un rol în disputele dintre cruciaţi, mult mai dăunătoare pentru unitatea lor au fost ambiţiile personale ale unora dintre liderii creştinilor.

În rândurile cruciaţilor a izbucnit o epidemie, cel mai probabil de tifos, care a ucis pe mulţi dintre luptători, inclusiv pe legatul papal Adhemar. În acelaşi timp, o mulţime de cai a murit de foame sau de boală, în condiţiile în care ţăranii musulmani refuzau să ofere cruciaţilor nutreţ şi alimente. În decembrie a fost cucerit oraşul arab Ma'arrat al-Numan, fiind înregistrate în aceiaşi perioadă şi primele cazuri de canibalism printre cruciaţi. Cavalerii mărunţi şi soldaţii de rând au devenit din ce în ce mai indisciplinaţi şi au ameninţat că vor continua marşul spre Ierusalim fără să le mai pese de conducătorii lor gâlcevitori. În cele din urmă, la începutul anului 1099, marşul spre Ierusalim a fost reluat, Bohemund rămând în oraşul cucerit, unde s-a încoronat ca primul Principe al Antiohie.

[modifică] Asediul Ierusalimului

Mărşaluind spre sud de-a lungul litoralului mediteranian, cruciaţii nu au avut de îmtâmpinat o rezistenţă puternică, mulţi dintre conducătorii locali preferând să le ofere alimente, furaje şi bani decât să se angajeze în conflicte costisitoare. Pe 7 mai, cruciaţii au ajuns la Ierusalim, care era acum în stăpânirea fatimizilor egipteni, care-l recuceriseră din mâinile segiucizilor cu doar un an mai înainte. Unii dintre cruciaţi au izbucnit în lacrimi când s-au văzut ajunşi la capătul lungului lor drum.

La fel ca şi în cazul Antiohiei, cruciaţii au asediat oraşul pentru o lungă perioadă de timp, în timpul luptelor ei suferind pierderi importante, în principal datorită lipsei de alimente şi de apă. Din cei aproape 7.000 de aristocraţi care porniseră în cruciadă, mai rămăseseră numai 1.500. În ciuda dificultăţii sarcinii de îndeplinit, moralul cruciaţilor a crescut în momentul în care un călugă, Desiderius, a pretins că a avut o viziune sfântă în timpul căreia ar fi fost instruit cu privire la tactica care trebuia urmată pentru a cuceri oraşul în 9 zile. Cruciaţii au postit şi au mers în desculţi într-o procesiune de jur-împrejurul zidurilor oraşului pe 8 iulie, urmând exemplul biblic al asediului Ierihonului.

Între timp, militarii genovezi de sub conducerea lui Guglielmo Embriaco, îşi demontaseră corăbiile cu care navigaseră din patrie până în Ţara Sfântă, folosind cheresteaua pentru a construi câteva turnuri de asediu. Pe 15 iulie zidurile cetăţii au fost luate cu asalt şi cruciaţii au pătruns în oraş.

În cursul acelei după-amiezei, şi în dimineaţa zilei următoare, cruciaţii au măcelărit apropae întreaga populaţie a oraşului: musulmani, evrei şi criar şi creştini ortodocşi. Deşi mulţi musulmani au căutat să se refugieze în Templul lui Solomon (cunoscută azi ca Moscheia Al-Aqsa Mosque), cruciaţii nu i-au cruţat nici pe cei din acest lăcaş sfânt. După cum afirmă autorul anonim al cronicii Gesta Francorum, "...măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noştri înaintau prin sânge până la glrzne...'"[3]. Alte mărturii amintind de nivelul sângelui până la bridelor frâielor cailor amintesc de un pasaj din Apocalipsa lui Ioan (14:20). Tancred a pretins ca pradă de război cartierul Templului şi a oferit aici protecţie mai multor musumani, dar nu a reuşit să împiedice uciderea lor de către cruciaţii scăpaţi de sub control. Fulcher de Chartres afirma: "Cu adevărat, dacă ai fost acolo au fi văzut picioarele noastre colorate până la glezne cu sângele celor ucişi. Dar ce altceva aş mai putea povesti mai mult? Niciunul dintre ei nu au fost lăsaţi în viaţă; nu au fost cruţaţi nici femeile nici copii."[4]

Gesta Francorum afirmă că unii dintre locuitorii oraşului au reuşit să scape cu viaţă. Autorul anonim mai scria "Când păgânii au înfrânţi, oamenii noştri au pus mâna pe mulţi dintre ei, atât bărbaţi cât şi femei, ori ucigându-i ori ţinându-i prizonieri, după cum au dorit."[5] Acelaşi autor mai aduce următoarea mărturie: "[Conducătorii noştri] au ordonat de asemenea ca toţi sarazinii morţi să fie aruncaţi afară datorită duhorii grele, de timp ce întreg oraşul era plin de cadavrele lor; şi astfel sarazinii vii au târât morţii în faţa porţilor de ieşire şi i-au aranjat în stive de parcă erau case. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor şi nimeni nu ştie numărul lor cu excepţia lui Dumnezeu." [6]

În zilele care au urmat cuceririi Ierusalimului şi masacrării locuitorilor săi, Godfrey de Bouillon a fost proclamat Advocatus Sancti Sepulchri (Apărător al Sfântului Mormânt). Godfrey a afirmat că refuză să poarte o "coroană de aur" în oraşul în care Isus Cristos a purtat o "coroană de spini". În ultima acţiune a cruciadei, Godfrey de Bouillon a condus armatele creştine în luptă împotriva trupelor fatimide pe care le-a înfrânt în [[bătălia de la Ascalon. Godfrey a murit în iulie 1100, urmându-i pe tron fratele său, Baldwin de Edessa, care a luat titlul de "Rege al Ierusalimului".

[modifică] Cruciada din 1101 şi înfiinţarea regatului

După cucerirea Ierusalimului, cei mai mulţi cruciaţi şi-au considerat jurămintele îndeplinite şi au plecat acasă. Mai trebuie spus că unii dintre cavaleri plecaseră acasă cu mult timp înainte de a ajunge la Ierusalim, unii dintre ei chiar în timpul asediului Antiohiei. Când în Europa au ajuns veştile despe succesul cruciadei, dezertorii au fost batjocoriţi de concetăţeni şi chiar şi de membrii familiilor lor, clerul local ameninţându-i cu excomunicarea. După spusele lui Fulcher de Chartres, în nou formatul Regat al Ierusalimului mai rămăseseră doar câteva sute de cavaleri. În 1101 a fost organizată o nouă cruciadă, în rândul luptătorilor creştini fiind numeroşi dezertori ai primei cruciade. Cruciaţii aceştia au fost în cea mai mare parte anihilaţi de turcii selgiucizi în Asia Mică, la mare destinaţia lor finală, Ierusalimul. Supravieţuitorii au reuşit să se alăture forţelor creştine din Ierusalim. În anii care au urmat, Ierusalimul a primit ajutor din partea negustorilor italieni, care se stabiliseră în porturile siriene, şi din partea ordinelor militaro-religioase ale templierilor şi ospitalierilor create în timpul domniei lui Baldwin I.

[modifică] Analiză a primei cruciade

[modifică] Urmări

Succesul primei cruciade a fost fără precedent. Stabilitatea din Europa de Vest a permis unui mare număr de războinici nobili să plece în căutarea unor noi cuceriri şi averi obţinute în urma războiului. În plus, perioada de pace a permis creşterea prosperităţii oraşelor şi implicit capacitatea de a echipa militarii expediţiei cruciate. Oraşele porturi italiene, în mod special Veneţia şi Genova, erau interesate în extinderea legăturilor lor comerciale. Papalitatea a văzut în armata cruciată o modalitate de recâştigare a influenţei catolice în răsărit şi de reunificare a Bisericii prin intermediul unei forţe pentru care războiul era o misiune sfântă religioasă. Astfel apărea o nouă atitudine faţă de religie: se impunea disciplina religioasă şi soldaţilor, nu numai călugărilor ca până atunci, prin noile concepte ale războinicului sfânt şi etosului cavaleresc.

Prima Cruciadă a reuşit să asigure fondare a "statelor cruciate" ale Edessei, Antiohiei, Ierusalimului şi Tripolelui în Palestina şi Siria şi a câştigat aliaţi de-a lungul drumului cruciaţilor, aşa cum a for Armenia Ciliciană).

În Europa, cei care supravieţuiseră luptelor şi ajunseseră la Ierusalim au fost trataţi ca eroi. Robert de Flandra a fost supranumit "Hierosolymitanus" datorită faptelor sale de vitejie. Viaţa lui Godfrey de Bouillon a devenit legendă la numai câţiva ani după moartea sa. În unele cazuri, situaţia politică din Europa a fost puternic afectată de absenţa baronilor şi principilor cruciaţi: câtă vreme Robert Curthose fusese plecat din Normandia, acest ţinut a trecut în stăpânirea fratelui lui Henry I al Angliei, conflictul dintre interesele celor doi devenind de neînlăturat. (Vedeţi şi: Bătălia de la Tinchebrai din 1106).

Înfiinţarea statelor cruciate în Orientul Apropiat a uşurat presiunea selgiucidă asupra Imperiului Bizantin, care a reuşit în schimb să recucerească unele dintre posesiunile din Anatolia, cu sau fără ajutorul cruciaţilor. În plus, Imperiul Bizantin a avut parte de o perioadă de relativă pace şi prosperitate în secolul al XII-lea. Influenţa dinastiilor musulmane din răsărit a crescut gradual. Musulmanii au fost nevoiţi să caute o politică coerentă împotriva cruciaţilor, care a dus în cele din urmă la unirea lor sub comanda lui Saladin şi recucerirea Ierusalimului.

[modifică] Pelerinii

Deşi în zilelel noastre, expediţia militară care a cucerit Ierusalimul este denumită Prima cruciadă, în acele vremuri militarii care au participat la ea nu se considerau "cruciaţi". Termenul cruciadă a apărut în secolul al XIII-lea în documente în limba latină, la 100 de ani după cucerirea Ierusalimului. Acestă expediţie nu era numită "cruciadă" şi cu atât mai puţin "prima", de vreme ce nimeni nu putea şti că vor mai urma şi altele. Participanţii la expediţia militară din Ţara Sfântă se considerau peregrinatores (pelerini) aflaţi într-o iter (călătorie), acestea fiind denumirile care se găsesc în mărturiile contemporane.

[modifică] Popularitatea cruciadei

Mişcarea care începuse ca o chemare la organizarea unei campanii militare ai căror membri trebuiau să fie războinicii profesionişti s-a transformat într-o migraţie de proporţii. Chemările la organizarea cruciadei au devenit rapid foarte populare. După mişcări medievale, cele ale războinicilor sfinţi şi a pelerinilor, au fost unite într-una singură care a luptat în beneficiul Bisericii cu toate beneficiile spirituale care decurgeau de aici, inclusiv acordarea de indulgenţe pentru participanţi sau de martiriu pentru cei care cădeau în luptă. Cruciaţii, în calitate de pelerini, puteau să se bucure de ospitalitatea şi protecţia vieţii şi avutului asigurate de Biserică. Beneficiile acordării indulgenţelor arau astfel duble, atât pentru lupta în calitate de războinic al creştinismului cât şi pentru călătoria în calitate de pelerin. De aceea, indulgenţa era oferită indiferent dacă pelerinul avea să supravieţuiască sau avea să moară. În plus, existau anumite obligaţii feudale, mulţi dintre participanţi plecaseră la luptă pentru că aşa dorise suzeranul lor, iar ei ca vasali nu se puteau împotrivi. Au mai existat şi anumite obligaţii familiale, mulţi pelerini alăturându-se cruciadei pentru a-şi sprijini rudele care depuseseră deja jurămintele cruciate. Toate acestea au contribuit la creşterea popularităţii cruciadei.

[modifică] Răsplată spirituală versus răsplată materială

Cercetările mai vechi considerau că cea mai mare parte a participanţilor la cruciadă era formată din fii mai tineri ai nobililor care nu aveau avere datorită dreptului primogenturii, în vreme ce cavalerii bogaţi erau în căutarea unei vieţi îmbelşugate în estul rafinat.

În zilele noastre, istoricii sunt mai degrabă de părere că deşi Papa Urban promisese cruciaţilor beneficii materiale şi spirituale, ţelurile principale ale pelerinilor au fost mai degrabă spirituale decât lumeşti. Mai mult, cercetări recente au demonstrat că expediţia cruciată a fost o intreprindere extrem de costisitoare, accesibilă numai cavalerilor care aveau deja o oarecare avere. Chiar şi aşa, aceşti cavaleri bogaţi au trebuit să-şi vândă o bună parte a moşiilor pentru a-şi permite să se alăture cruciadei. Uneori şi rudele lor se împrumutaseră pentru a strânge banii necesari participării unui singur membru al familiei la expediţie. După cum scria Riley-Smith, "nu există nicio dovadă care să susţină supoziţia conform căreia cruciada a fost o şansă pentru fii în plus să se facă pierduţi pentru a uşura cheltuielile familiilor lor." (The First Crusade and the Idea of Crusading, pag. 47)

Ca un exemplu al motivaţiilor mai degrabă spirituale decât pământeşti, Godfrey de Bouillon şi fratele lui Baldwin au rezolvat toate neînţelegerile mai vechi cu Biserica lăsând toate proprietăţile lor prin testament clerului local. Documentele care cuprind aceste tranzacţii erau scrise de clerici, nu de cavaleri, şi par să idealizeze nobilii semnatari ca pe nişte creştini pioşi interesaţi numai de indeplinirea jurămintelor sfinte ale pelerinajului.

În ceea ce priveşte cazul cavalerilor săraci (minores, spre deosebire de cei bogaţi principes), aceştia puteau să supravieţuiască călătoriei numai mulţumită pomenilor localnicilor, sau intrând în serviciul unui cavaler bogat, aşa cum a fost cazul Tancred, care a fost de acord să devină vasalul unchiului său, Bohemund. Cruciadele de mai târziu au fost organizat de cavaleri bogaţi sau de regi şi împăraţi, sau au fost sprijinite financiar prin impunerea unor taxe speciale pentru cruciadă.

[modifică] În artă şi literatură

Succesul cruciadei a inspirat poeţii francezi, care compus în secolul al XII-lea diferite chansons de geste prin care erau preamărite victoriile lui Godfrey de Bouillon şi a altor cruciaţi de frunte. Unele dintre ele, aşa cum a fost faimoasul Chanson d'Antioche, au avut un caracter semiistoric, în vreme ce altele erau complet fantastice, descriind lupte cu dragoni sau legându-i pe înaintaşii lui Godfrey de legenda cavalerului lebedei. Împreună, toate aceste cântece formează ceea ce este cunoscut cu numele de ciclul cruciadei.

Prima cruciadă a fost sursă de inspiraţie şi pentru artiştii din secolele care au urmat cuceririi Ierusalimului. În 1580, Torquato Tasso a scris Ierusalimul eliberat, un poem epic despre cucerirea Ierusalimului,care însă nu respectă adevărurile istorice. Poetul din secolul al XIX-lea Tommaso Grossi a scris de asemenea un poem epic care a stat la baza operei lui Giuseppe Verdi I Lombardi alla prima crociata.

Gustave Doré a fost autorul mai multor gravuri bazate pe episoade ale primei cruciade.

[modifică] Bibliografie selectată