Creştinism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Creştinismul este una din cele trei mari religii monoteiste, alături de iudaism şi islam. Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament. Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este fiul lui Dumnezeu, şi Mesia. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Moşiach (arabă مَسيح Masīh).
Instituţia specifică creştinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
 |
Portal Creştinism |
Cuprins |
[modifică] Creştinismul
| Acest articol este parte a seriei Creştinism.  |
| Sfânta Treime Biserici creştine Mărturisiri de credinţă (crezuri)
Simboluri
|
Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l recunosc şi-l cinstesc drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de mântuire propăvăduită de apostoli. Această religie şi crezul ei este în continuitate cu ebraismul (veterotestamentar) şi ca împlinire a Alianţei încheiate de Dumnezeu cu poporul lui Israel.
Creştinismul, aşadar, îşi are originea de la evenimentul şi misterul lui Christos (viaţa, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice.
Nucleul fundamental al credinţei creştine constă în afirmarea lui Dumnezeu creator al universului (şi – prin urmare – al omului), fiinţă plină de iubire şi de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creştin enunţă: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”), constituit în trei Persoane distincte în relaţie, dar egale în natură.
În Iisus Christos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele deplină. Acest adevăr a fost confirmat de moartea sa pe cruce şi de învierea sa din morţi.
Majoritatea denominaţiunilor creştine afirmă fidelitatea sa faţă de esenţa creştinismului primordial, în ciuda formei schimbate.
Cele trei mărturisiri de credinţă (crezuri) ale creştinilor sunt:
- Simbolul apostolic (anul 50);
- Simbolul niceno-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381);
- Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunţit dogmele creştine de bază, comune tuturor tendinţelor şi confesiunilor creştine.
De la predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „vestea cea bună” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creştinismului, izvorăşte nu numai vestea unei mântuiri finale a omului şi a universului, dar şi angajarea persoanlă în dinamica unei morale contrasemnată de iubire faţă de aproapele şi a unei vieţi trăită în relaţie persoanlă cu Dumnezeu.
Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2Cor. 5:19,20). Pentru unii creştini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în acelaşi timp Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat şi rămânând în acelaşi timp Dumnezeu adevărat.
Pentru creştini, omul se mântuieşte prin moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui preţul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toti oamenii să învie la sfârşitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuieşte doar prin aderarea la Hristos.
În creştinism fundamentală este şi referinţa la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemaţi să participe direct la viaţa comunităţii.
Creştinismul mai poate fi – şi, de fapt este – definit ca „religia cărţii”, datorită importanţei textelor sacre şi a referinţei la aceste texte ale revelaţiei adunate în Biblie.
Totuşi conţinuturile doctrinare esenţiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor şi au dat origine la nenumărate confesiuni religioasa, care – în diferite feluri – îşi exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.
De-a lungul timpului, principalele divergenţe s-au manifestat:
- în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
- în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
- în legătură cu modul de organizare instituţională a comunităţii creştine;
- în legătură cu raporturile creştinismului cu puterea politică.
În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergenţe între creştini şi în legătură cu:
- interpretarea corectă a textelor revelate,
- a sacramentelor,
- a riturilor liturgiei şi
- a codificării normelor morale.
[modifică] Creştinismul primar
Primelor comunităţi creştine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Isus Christos şi a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat şi comunităţile de origine păgână născute din apostolatul (mai ales) a lui Paul din Tars, care a purtat, a inserat creştinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât şi cultural.
Acest fenomen n-a întârzâiat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunităţi, conflicte despre care vorbesc Faptele Spostolilor şi chiar Scrisorile lui Paul.
Aşadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creştinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria şi Roma.
Această răspândire în aria geografică mediteraniană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creştin atât în limba greacă cât şi în limba latină.
În primele trei secole ale erei creştine (e.c.), în pofida apariţiei crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ş.a.), crize care au dus la apariţia unor Biserici cu caracter autonom, creştinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât şi-n afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici de persecuţiile dezlănţuite de unii împăraţi romani, motivate refuzl creştinilor de a recunoaşte divinizarea împăratului, deşi proclamau fidelitatea lor faţă de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).
Între principalele persecuţii au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) şi Domiţian (303-311).
Din a doua jumătate a secolului al II-lea a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creştinismului pe plan cultural şi moral (de ex. Iustin Martirul şi Filozoful, Tertulian, Clemente Alexandrinul, Origene, Eusebiu din Cezareea ş.a.).
Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), şi cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creştinismul a sfârşit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman.
Împăraţilor le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spaţii de intervenţie în viaţa Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârşit în erezii trinitare şi cristologice. În urma acestor controverse creştinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credinţă (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit şi Crezul apostolic) şi mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea).
Caracteristica creştinismului din această perioadă a fost şi dezvoltarea reflecţiei doctrinare condusă de teologii vremii – numiţi mai apoi şi Părinţii Bisericii – (Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură-de-Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Grigore de Nazianz ş.a.).
În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armen, asirian, copt şi alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes (431) şi cel din Calcedon (451) şi rămânând legate de nestorianism sau de monofizism au dat naştere acelor comunităţi creştine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”.
- Biserica Mar Thoma, fără nici un sinod ecumenic;
- Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;
- Bisericile celor trei concilii;
[modifică] Creştinismul în Evul Mediu
Integrarea între creştinism şi puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoareleor barbare, a suprevieţuit însă în Împeriul Bizantin, în forme şi conţinuturi care denotau tendinţele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deţinător al puterii politice şi religioase.
Chiar şi popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creştine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanţă şi civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.
În aceste împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură şi deci un nou pol al dezvoltării creştinismului.
Între sec. al III-lea şi al IV-lea şi-a făcut apariţia monahismul (părinţii din deşert: Antonie Pusnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ş.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.
În Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar şi a tradiţiei culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populaţiile în ferme agricole stabile şi au contribuit la opera progresivă a defrişării şi a cultivării terenurilor agricole.
Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat şi biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanţial lucrurile.
Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteran din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă şi cu islamizarea definitivă a nordului Africii. În aceeaşi perioadă au fost încreştinate şi popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Ciril şi Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea.
[modifică] Divizarea Bisericii
Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental şi-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferenţiere tot mai mare între cele două comunităţi creştine. Aceste diferenţieri atingeau atât aspecte doctrinare, cţt mai ales formule liturgice şi criterii disciplinare interne.
O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea aşa-ziselor „sectoare ale creştinismului bizantin” (iconoclasmul), şi apoi în schisma verificată între papa Nicolea I şi patriarhul Constantinopolului, Foţie (sec. al IX-lea).
Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma şi Bizanţ. Din acest moment creştinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizativ conciliar şi „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naţionale, etnice), însă într-un cadru doctrinar şi liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).
Cu toate acestea în Orient au rămas şi Bisericii în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale şi cele numite Uniate: Armeană, coptă, caldee, ucrainiană).
În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei şi a instituţiei politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mişcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mişcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparaţie cu aşa-zisa „Mare Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanţă. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreştinare absolută (cu forţa) a societăţii şi cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar şi în comparaţie cu puterea împăratului.
Rezistenţa în faţa acestori dezvoltări (a puterii şi a primatului) precum şi a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mişcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, domenicani etc.), cât şi din afara bisricii, de către schismaticii şi / sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercursiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).
Crescândul amestec între Biserica catolicăşi puterea politică (numită „braţul decular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Ţării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.
Ruptura cea mai importantă şi cu grave urmări pentru întreaga creştinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă şi morală a Scaunului Romei şi favorizată de instanţele de reînnoire prezente în umanismul creştin (ex.Erasm din Roterdam, Tomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică şi de reîntoarcere la puritatea credinţei prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).
Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther şi în situaţia germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul şi nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiţii naţionale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ş.a.).
Procesul de divizare a creştinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertăţii omului în faţa harului şi a condamnării (aşa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei şi a prezenţei reale a lui Christos sub speciile pâinii şi vinului; pe plan ierarhic şi disciplinar, raporturile dintre magisteriu şi libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe planorganizativ, cu refuzul de a recunoaşte autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.
Pusă în faţa unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacţionat în cele din urmă cu mişcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” şi, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacţie Societatea lui Isus (Iezuiţii), fondată de sf. Ignaţiu din Loyola, în 1534.
Odată cu căderea Constantinopolului sub dominaţie turcă (1453) stindardul creştinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Ţarilor ruşi. A început astfel procesul de identificarenaţională între Biserică şi stat şi de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica şi Ţarul se prezentau (şi într-o oarecare măsură erau)protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcanii căzuţi sub dominaţie otomană, s-a elaborat şi ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creştinism.
[modifică] Creştinismul în epoca modernă
Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creştinismului occidental s-au încrucişat cu confruntările politico-militare între statele naţionale şi imperiu, dând astfel o conotaţie aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”.. aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).
După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creştinismului a fost tot mai influenţat de două elemente:
- expansiunea misionară în America şi Asia;
- afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creştin, independent de diferenţele dintre confesiunile religioase.
- a) Cât priveşte activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreştinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America centrală şi meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanţi s-a răspândit protestantismul (creştinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).
Răspândirea creştinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri teritoriale) s-a revelat – dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanţial impermeabil penetrării creştinismului.
- b) Cât priveşte, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreştinare („secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi nobilimea, burghezia şi, în sfârşit, clasele populare.
Iluminismul a influenţat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au afirmat propriul drept de a interveni în câmpul religios (despotismul luminat, iozefinismul, jurisdicţionismul).
Căderea „vechiului regim”– chiar şi numai pentru un moment şi nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre biserică şi puterea politică, iar răspândirea culturii raţionaliste şi ştiinţifice a contribuit la prezentarea creştinismului ca una dintre multiplele forme de viaţă şi de concepţie a lumii, alături de tradiţiile culturale şi religioase de pe celelalte continente.
Revoluţia franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile şi institutele de formare a preoţilor, conventele şi mănăstirile, i-au fost risipiţi călugării şi călugăriţele (cei care au mai scăpat cu viaţă, deoarece mulţi au fost ghilotinaţi), i-au fost confiscate proprietăţile materiale, i-au fost retrase şi negate privilegiile şi, cel mai grav, a dus la „laicizarea” (descreştinarea) ideilor şi moravurilor (de fapt astăzi în Franţa mai sunt foarte puţini creştini, chiar şi după revenirea din ultima vreme).
Toate acestea au provocat drept contra-reacţie o intensă mişcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine şi institute religioase, active mai ales în câmp social (sf. Ioan Bosco, sf. Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ş.a.), alături de acestea s-au înregistrat şi o mare dezvoltare a unor noi forme de devoţiune religioasă (ex. Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).
În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mişcări de reînnoire sau de „trezire” creştinescă. În 1600 baptismul – a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credinţe rod al alegerii personale –, şi pietismul – creştinul ca „om nou” şi creştinismul ca „viaţa cea nouă”.
În 1700, metodismul – marea mişcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfinţirii personale şi a formării laicilor (mirenilor).
Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creştinismul primar, insistând asupra importanţei celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii / revenirii” sale.
În alte formaţiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creştine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelaţii” decât cea biblică.
În fine, Martorii lui Iehova (apăruţi în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii), se raportează mai ales la Vechiul Testament, cu puternice componente apocaliptice.
În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infalibilităţii papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.
În timp ce pretutindeni în jur se înmulţesc semnalele de reînnoire („trezire creştinească”) spiritul reînnoirii începe să mişte şi confesiunile tradiţionale: mişcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenţia faţă de problemele sociale etc.
În sec. al XIX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte şi cu nenumărate doctrine politice precum: liberalismul şi socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoţite în diferite feluri de cultura pozitivismului, laicismului şi chiar atee.
În această epocă creştinismul s-a răspândit mult în ţările extra-europene, mai ales în Africa şi Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile şi de condiţionările de tip politic, încrucişându-se strict cu colonialismul statelor europene.
[modifică] Creştinismul în sec. al XX-lea
La sfârşitul sec. al XIX-lea şi-n sec. al XX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate marile schimbări ale revoluţiei industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării şi apariţia societăţii de masă, ca şi a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială şi de informare.
Relaţiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate şi mai dificile. Dificil a fost şi procesul de adaptare la democraţiile moderne. Istoria creştinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” şi cu „laicizarea”, secularismul.
În general, însă este vorba de o reluare viguroasă a vieţii creştine, care a străbătut toate confesiunile creştine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualităţii şi al teologiei protestante iniţiat de Soeren Kirkegaard în sec. al XIX-lea şi urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jurgend Moltmann ş.a.) şi noile perspective de spiritualitate şi de organizare care au marcat chiar şi lumea aşa-zis, laică (în ambient catolic: Institutele seculare, Acţiunea Catolică).
N-au lipsit nici excesele şi reacţiile zgomotoase, cum a fost de ex. cazul „crizei moderniste” în Biserica Romei.
În Rusia, după Marea Revoluţie din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănţuit o persecuţie cruntă împotriva creştinismului (n-a fost scutită – ba, dimpotrivă – nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naţionalizarea) bunirilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor şi mănăstirilor. Persecuţia s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început o politică parţială de concesii („doi paşi înainte, unul înapoi”).
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a determinat pe creştini să revadă multe poziţii, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de ex. a început să se vorbească – şi azi este o secţiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creştină a regândit şi revizuit discursul asupra vinovăţiei evreilor în procesul lui Isus, şi încearcă să-şi dea seama cât de mult a contat discursul/predica creştină despre responsabilitatea evreilor în suferinţele lui Christos şi antisemitism). Atitudinea majorităţii creştinilor a fost şovăitoare şi uneori ambiguă în ceea ce priveşte luarea de poziţii şi combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în faţa persecuţiei şi exterminării evreilor.
La iniţiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creştini (preoţi, episcopi, pastori) au fost şi creştini care s-au implicat mai ales în asistenţa materială şi spirituală a celor persecutaţi. Mulţi creştini au contribuit la însufleţirea Rezistenţei în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supravieţuire în lagăre(Martorii lui Iehova - triunghiurile violete); semnificativă a fost, de ex., experienţa ecumenică forţată ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoţi, pastori, şi călugări de toate naţiile şi confesiunile; sau „Die Weisse Rose” – mişcarea de rezistenţă prin sabotarea maşinii de război naziste, rezistenţă făcută de chair tineri nemţi din Bavaria, şi care au plătit cu viaţa lor curajul de a se opune şi sabota tirania.
Din anii ’70, creştinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.
Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea şi răspândirea sectelor de cele mai variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare a elementelor creştine pe lângă şi împreună cu cele din religiile orientale.
Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent şi în creştinism (mai ales în cel nord-american).
Cam acestea sunt temele cu care dialogul ecumenic şi cel inter-religios va trebui să se confrunte în viitorul apropiat.
Preoţi, pastori, religioşi şi laici (mireni) din toate confesiunile creştine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceştia au primit chiar recunoaştere internaţională, cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luter King, postor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alţii au fost presecutaţi şi chiar au devenit martiri ai acestei cauze: ex., Martin Luter King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia.
Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanţa pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (a cărui rol în căderea şi dizolvarea regimurilor comuniste va trebui să fie clarificat de acum), cum nu se poate neglija şi faptul că această prăbuşire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activităţii şi sale.
La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creştinismul continuă să exercite o puternică atracţie asupra unei mari părţi a omenirii, fapt evident din prezenţa pe glob a peste două miliarde de creştini.
[modifică] Relaţia creştinismului cu alte religii
Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înţelegem nivelul actual al relaţiilor creştinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relaţii:
[modifică] Iudaismul
În istorie, relaţia dintre iudaism şi creştinism a fost tensionată. În trecut, creştinii erau învăţaţi că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, ,,crimă’’ pentru care ar fi trebuit pedepsiţi.
Antisemitismul are o legătură destul de mare cu creştinismul. Totuşi, după Holocaust, diverse discuţii au ca scop reconcilierea creştino-iudaică şi relaţiile dintre cele două religii s-au îmbunătăţit.
[modifică] Islamul
Adepţii Islamului s-au referit în istorie la evrei , creştini şi la ei înşişi ca la ,,Oamenii Cărţii’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărţi de origine divină. Totuşi, creştinii nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, şi nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este profetul lui Mahomed, şi nu acceptă faptul că Mahomed este un profet sfânt.
Musulmanii consideră că Biblia şi Tora, cărţile sfinte ale Creştinismului şi Iudaismului au fost interpretate greşit şi distorsionate de către credincioşi. Bazaţi pe acest lucru, musulmanii văd în Coran corectarea greşelilor făcute de creştini. De exemplu, musulmanii resping existenţa Trinităţii.
Între cele două religii au existat dese controverse şi conflicte (Cruciadele fiind un exemplu) , chiar dacă au existat şi relaţii de înţelegere şi pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează şi anumiţi filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).
La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat în Moscheea Omeyazilor din Damasc că ,,Este important ca musulmanii şi creştinii să continue explorarea întrebărilor filozofice şi teologice, pentru a putea obţine o cunoaştere mai obiectivă şi o cunoaştere interreligioasă. O mai bună cunoaştere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziţie, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanităţii.’’
