Diego Velázquez
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n. 1599, Sevilla - d. 6 august 1660, Madrid), unul din cei mai cunoscuţi pictori spanioli din sec. XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca portretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În acelaşi timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni şi al unui nou mod de zugrăvire a naturii. Acest lucru a determinat ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniştilor să valorifice în pictura lor moştenirea lui Velázquez.
Cuprins |
[modifică] Viaţa şi opera
Diego Velázquez vine pe lume în primăvara târzie a anului 1599, în oraşul Sevilla din Andaluzia. Botezul său are loc la 6 iunie în biserica din cartierul popular "San Pedro". Era fiul lui Juan Rodriguez de Silva, dintr-o familie de nobili portughezi scăpătaţi, şi al Jeronimei Velázquez. După obiceiul spaniol, Diego şi-a adăugat numele mamei şi a rămas cunoscut în istoria artei sub numele Velázquez. Din fragedă copilărie îl interesa desenul, la vârsta de 11 ani ajunge în atelierul lui Francisco Pacheco, care îi transmite cunoştinţe complexe, legând teoria de practica artei. Velázquez obţine brevetul de pictor la 14 martie 1617, ceea ce îi dă dreptul să deschidă un atelier propriu, să creeze sub numele său şi să primească elevi. Are deabia 18 ani. În 1618 se căsătoreşte cu Juana, fiica maestrului său Pacheco, de la care primeşte o bogată zestre.
[modifică] Carieră la Madrid
În 1622, Velázquez pleacă la Madrid, unde se remarcă cu pictarea portretului poetului Luis de Góngora y Argote. Ministrul Olivarez, originar din Andaluzia, îl cheamă pe tânărul Velázquez la curtea regală pentru a picta portretul capelanului Don Juan de Fonseca. Portretul, realizat foarte repede, este transmis la palatul regal "Alcazar". Impresionat de creaţia artistului, regele Filip al IV-lea îi cere să-i picteze portretul (astăzi pierdut), pe care Velázquez îl termină la 30 august 1623. Acest tablou marchează începutul unei legături pe viaţă între pictor şi suveran.
La 6 octombrie 1623, tânărul Velázquez este numit "pintor de camera" (pictor de curte) şi locuieşte împreună cu familia la Madrid, în palatul Alcazar. Din august 1628 până în aprilie 1629, se află la Madrid pictorul flamand Peter Paul Rubens, care pictează portretele familiei regale. Împreună vizionează întreaga colecţie din palatul "Escorial" şi admiră operele lui Tiziano şi discută despre pictura italiană. Aceste discuţii trezesc în Velázquez dorinţa de a cunoaşte Italia.
[modifică] Prima călătorie în Italia
În 1629, regele îi permite pictorului să plece şi Velázquez părăseşte Madridul în luna iulie. Călătoreşte împreună cu generalul Spinola, recent numit comandant al trupelor spaniole din Italia. La sfârşitul lui august, Velázquez sosşte la Genova, de acolo pleacă la Milano, apoi la Veneţia şi Roma. Artistul rămâne un an în Cetatea Eternă. Înainte de a se întoarce în Spania, Velázquez vizitează Napoli pentru a picta portretul surorii regelui spaniol, infanta Maria, căsătorită cu viitorul împărat Ferdinand al III-lea.
[modifică] Întoarcerea la Madrid
După întoarcerea din Italia în ianuarie 1631, pictorul îşi ocupă imediat postul la curtea regală. Răspunde la numeroase solicitări privind executarea unor portrete şi a unor tablouri cu tematică religioasă. Bună parte a anului 1635 o dedică realizării tabloului intitulat "Predarea Bredei". Tabloul reprezintă momentul în care Justin Nassau, guvernatorul oraşului olandez Breda, predă cheile oraşului său generalului Ambrogio Spinola, comandant al oştilor spaniole victorioase. Scena, care avea menirea să prezinte idealul spaniol de nobleţe cavalerească faţă de adversarul învins, este realizată veridic în lumina naturală a zilei, scoţând în evidenţă tonurile verzi şi albastre specifice peisajului olandez. Tabloul este realizat pentru decorarea marelui salon al noului palat "Buen Retiro".
Atribuţiile lui Velázquez în calitate de pictor al curţii se lărgesc în 1636, când primeşte titlul de "ayuda de guardaroppa", având sarcina decorării apartamentelor regale. În 1643 este numit superintendent al colecţiei regale, având ca atribuţie supravegherea lucrărilor de renovare a Alacazarului.
Este perioada în care Velázquez face parte din cercurile cele mai apropiate ale regelui. Din izvoare scrise ştim că artistul a fost autorul câtorva nuduri, dar dintre acestea s-a păstrat doar "Venus la oglindă". În pictura spaniolă a secolelor al XVII-lea şi al XVII-lea nudurile de femeie erau o raritate. Inchiziţia nu permitea o asemenea temă în pictură. Creaţia lui Velázquez aminteşte de nudurile lui Tiziano (de ex.: "Venus din Urbino"), dar artistul spaniol creează o viziune personală a acestei teme. Trupul zvelt, dar totodată uimitor modelat al zeiţei este văzut din spate. Reflexia chipului ei în oglinda de argint este neclară. Avem impresia că Venus nu-şi admiră propria frumuseţe, ci mai degrabă urmăreşte pe cel care o priveşte.
[modifică] A doua călătorie în Italia
În 1649, Velázquez îi propune regelui să-l trimită în Italia cu misiunea de a achiziţona picturi şi sculpturi pentru galeria nouă a palatului Alcazar. Pictorul soseşte la Veneţia unde cumpără tabloul "Venus şi Adonis adormit" de Paolo Veronese, precum şi numeroase lucrări ale lui Tintoretto. După aceea pleacă la Modena, Parma, Bologna, iar la sfârşitul lunii mai la Roma.
Pictează portretul servitorului său, Juan de Pareja, căruia, după întoarcerea în Spania, îi redă libertatea. Tabloul stârneşte admiraţie în cercurile pictorilor italieni, Velázquez este ales membru al "Academiei Sfântul Luca". În portretul Papei Inocenţiu al X-lea, artistul prezintă o personalitate deosebit de puternică, cu o privire pătrunzătoare, plină de fermitate. Virtuozitatea tehnică se poate observa în modul în care a fost pictată pelerina roşie de mătase pe care lucesc reflexe aurii. Papa, foarte mulţumit de portret, doreşte să-l recompenseze cu o sumă enormă de bani, Velázquez însă refuză cu mândrie, spunând că realizarea portretului papal este o obligaţie de serviciu a pictorului de curte al "Majestăţii Sale Catolice". În iunie 1651 se întoarce la Madrid.
[modifică] Ultimii 10 ani ai vieţii
Între anii 1651 şi 1660, Velázquez îşi continuă cariera la curtea regală, timp în care creează noi capodopere. Tabloul său intitulat "Las Meninas" (cunoscut şi ca: Doamne de onoare sau Familia lui Filip al IV-lea) este una dintre cele mai ilustre creaţii din istoria picturii universale. Pictorul se înfăţişează aici şi pe sine, cu penelul şi paleta în mână. Tabloul fascinează prin zugrăvirea realistă şi, în acelaşi timp, discretă a vieţii de la curte, prin autencitatea expresiei, surprinderea exactă a gesturilor şi privirilor, înfăţişarea magistrală a scenei.
În februarie 1652, Filip al IV-lea îl numeşte mare mareşal al Palatului (aposentador mayor de Palacio) iar în 1659 i se conferă crucea de "Cavaler al Ordinului Sfântul Iacob". În anul următor, pregăteşte cununia infantei Margareta-Tereza cu regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, cununie ce are loc la graniţa franco-spaniolă. După întoarcerea sa la Madrid, pictorul se îmbolnăveşte. Regele îşi vizitează favoritul pe patul de suferinţă. După şapte zile de agonie, Diego Velázquez moare la 6 august 1660. Este înmormântat în biserica San Juan Bautista.
[modifică] Citate
- "Ca şi Cartesius, care reduce ideea la raţiune, Velázquez reduce pictura la vizualitate" (José Ortega y Gasset)
- " Velázquez este pictorul pictorilor" (Édouard Manet)
