Frenologie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Frenologia (din limba greacă: φρην, phren = minte, suflet; şi λόγος, logos = cunoaştere, studiu) este o teorie în antropologia fizică enunţată la începutul secolului al XIX-lea de Franz Joseph Gall (1758-1828), după care studierea variaţiilor morfologice exterioare ale cutiei craniene ar furniza informaţii asupra respectivelor regiuni ale creierului şi funcţiilor sale. Chiar dacă frenologia enunţa unele ipoteze juste privind organizaţia creierului în zone precise, ea a fost în bună parte abandonată o dată cu dezvoltarea metodelor moderne de studiu al diferenţierii cerebrale funcţionale. Frenologia s-a bucurat la început de o largă receptivitate şi a contribuit la încetăţenirea ideii în ştiinţele medicale, după care creierul este organul activităţii psihice şi că în anumite zone ale creierului sunt localizate funcţiuni specifice. Totuşi, premiza de bază a frenologiei, conform căreia personalitatea este determinată de forma craniului, nu a putut fi verificată. Frenologia nu trebuie confundată cu Craniometria, în care se efectuează măsurători ale craniului (mărime, greutate, formă), sau cu observarea fizionomiei, prin care se studiază trăsăturile feţei.
Cuprins |
[modifică] Istoric şi principii de bază
Deja în lucrările lui Aristotel se conturează ideea, conform căreia personalitatea umană este localizată în cap. Totuşi principiile frenologiei vor fi enunţate în epoca modernă de către medicul austriac stabilit în Franţa, Franz Joseph Gall în lucrarea sa fundamentală publicată la Paris în 1820: Anatomie et physiolgie du système nerveux en général et du cerveau en particulier avec des observations sur la possibilité de reconnaître plusieurs dispostions intellectuelles et morales de l'homme et des animaux par la configuration de leur tête ("Anatomia şi fiziologia sistemului nervos în general şi a creierului în particular cu observaţii asupra posibilităţii de a recunoaşte multe trăsături intelectuale şi morale ale omului sau animalelor după configuraţia capului"), titlu în care defineşte pe scurt concepţia şi metoda sa, pe care el a denumit-o "cranioscopie". Termenul de "frenologie" a fost introdus de discipolul şi colaboratorul său, Johann Spurzheim (1776-1832), care a popularizat această nouă disciplină prin călătorii şi conferinţe în Marea Britanie şi America.
În introducerea la opera sa, Gall enunţă principiile fundamentale ale doctrinei sale:
- Atât morala cât şi capacităţile intelectuale sunt înăscute
- Exercitarea sau manifestarea lor ţine de felul cum sunt organizate
- Creierul este organul tuturor înclinaţiilor, [[[sentiment]]elor şi caracterului
- Acestor proprietăţi corespund zone bine delimitate în creier care diferă unele de altele
- Forma craniului reprezintă forma creierului şi reflectă astfel dezvoltarea relativă a creierului ca organ.
În versiunea originală a lui Gall, ar exista 27 "organe" diferite ale creierului, care se pot observa la exterior pe craniu sub forma unor proeminenţe vizibile ("bose craniene").
În 1820 se înfiinţează Scoţia The Edinburgh Phrenology Society, care începând cu anul 1823 publică o revistă proprie. Deosebit de activi au fost fraţii George Combe (1788-1858) şi Anrdew Combe (1797-1847). În America, fraţii Lorenzo Niles Fowler (1811-1896 şi Orson Squire Fowler (1809-1887) au fost reprezentanţii de prim rang ai frenologiei. Primul se stabileşte mai târziu în Anglia, unde înfiinţează The British Phrenological Society. El s-a făcut celebru prin realizarea "capului frenologic", care a devenit simbolul frenologiei. Această doctrină nu a fost totuşi acceptată de cele mai multe academii ştiinţifice, fiind, de exemplu, exclusă din programul său de către British Association for the Advancement of Science ("Asociaţia britanică pentru progresul ştiinţei").
Raportând fenomenele psihice la organizarea fiziologică a creierului, Franz Gall a influenţat dezvoltarea psiholgiei şi psihiatriei moderne, fapt ce rezultă din lucrările psihiatrilor francezi Esquirol (1772-1840) şi François Broussais (1772-1838). Impresionanta sa colecţie craniologică, achiziţionată în 1831 de "Muséum de Paris", a dat un impuls cercetărilor antropologice ale lui André Serres şi - mai ales - teoriilor localizatoare ale limbajului în creier enunţate de Paul Broca (1824-1880) în Franţa şi Carl Wernicke (1848-1905) în Germania.
Perioada de dezvoltare maximă a frenologiei a durat până către anul 1860, după care a fost pentru un timp abandonată ca temă de cercetare obiectivă. În publicul larg s-a bucurat mai departe de popularitate, scrierile inspirate din doctrina frenologică fiind printre cele mai citite publicaţii din acea epocă.
[modifică] Frenologia în secolul al XX-lea
La începutul secolului al XX-lea, frenologia a fost readusă în actualitate, în special pe baza teoriilor evoluţioniste şi în domeniul antropologiei criminalistice. O deosebită atenţie au atras lucrările psihiatrului englez Bernard Hollander (1864-1934), The Mental Function of the Brain ("Funcţia psihică a creierului", 1901) şi Scientific Phrenology ("Frenologie ştiinţifică", 1902), în care întreprinde o reevaluare a doctrinei lui Franz Gall.
În Belgia, Paul Bouts (1900-1999) reuneşte teoria frenologică cu datele de tipologie şi grafologie, dezvoltând o disciplină nouă, pe care o denumeşte "Psihognomie", cu aplicabilitate în domeniul pedagogiei. El vedea în frenologie un mijloc de îmbunătăţire al procesului de învăţare din şcoli, prin adaptarea lui la caracteristicile individuale diferite ale elevilor.
În anul 1983, psihologul englez Peter Cooper înfiinţează The London Phrenology Company, cu scopul de a stimula din nou interesul pentru frenologie, a cărei aplicare ar permite o mai bună cunoaştere a propriei persoane. În felul acesta frenologia capătă o nouă dimensiune pe baza cunoscutului dicton: "Cunoaşte-te pe tine însuţi" (gnóthi seautón, Socrate).
Creierele unor personalităţi celebre, ca Einstein sau Lenin sunt conservate şi studiate, pentru a se putea descoperi eventual trăsăturile organice caracteristice genialităţii.
Ideologia nazistă a manipulat datele craniometriei pentru a da o aparenţă de fundament ştiinţific teoriilor rasiste, care au dus în cele din urmă la crimele de genocid.
Fără îndoială, în ansamblul ei frenologia a fost eronată, localizând în creier şi trăsături abstracte cum ar fi sinceritatea sau răutatea, dar contribuţia lui Franz Gall la dezvoltarea fiziologiei creierului a fost de prim rang. Aceasta ilustrează realitatea ştiinţei, care tatonează cu diverse ipoteze, ce pot fi într-un anumit moment confirmate sau infirmate, conform "teoriei falsităţii" a lui Karl Popper.
[modifică] Bibliografie
- Joseph Vimont: Traité de phrénologie humaine et comparée. Paris, 1832-1835. Pagini selecţionate pe Web din opera originală.
- Sybil Leek: Phrenology. Londra, 1970
- John D. Davies: Phrenology: fad and science. New Haven, 1955
- Stephen J. Gould: The Mismeasure of Man. Frankfurt, 2002
- Michael Hagner: Geniale Gehirne. Göttingen, 2004
