Vladimir Ilici Lenin
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Vladimir Ilici Lenin ► pronunţie ► (rusă: Влади́мир ́Ильич Ле́нин), numele de familie originar: Ulianov (Улья́нов) (22 aprilie (10 aprilie (stil vechi)) 1870 – 21 ianuarie 1924), a fost un revoluţionar rus care a condus partidul bolşevic, primul Premier al Uniunii Sovietice şi fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism.
„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede ca l-a creat ca să-si arate opoziţia faţă de Gheorghi Plehanov care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung şi care curge în direcţia opusă. Oricum, sunt multe teorii despre provenienţa numelui său, iar Lenin nu a dat vreodată lămuriri de ce l-a ales tocmai pe acesta. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit "Nikolai Lenin", deşi el nu s-a numit niciodată aşa în Rusia.
Cuprins |
[modifică] Tinereţea
Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia, ca fiu al lui Ilia Nicolaevici Ulianov (1831 - 1886), un funcţionar civil de rang superior care a militat pentru o mai mare democraţie şi educaţie liberă pentru toţi în Rusia, şi al soţiei sale liberale Maria Alexandrovna Blank (1835 - 1916). Asemeni multor ruşi, avea rădăcini etnice şi religioase foarte amestecate. Avea ascendenţă calmîcă prin bunicii paterni, germană prin bunica după mamă, care era luterană, precum şi evreiască prin bunicul matern (care se convertise la creştinism). Vladimir Ulianov (Lenin) a fost botezat în ritul bisericii ortodoxe ruse.
Vladimir s-a remarcat la studiul limbii latine şi a limbii eline. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost spânzurat pentru participarea la un complot care urmărea asasinarea ţarului Alexandru al III-lea. Acest fapt l-a radicalizat pe Vladimir şi, la sfârşitul aceluiaşi an, a fost arestat şi exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studenţesc. El a continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit licenţa pentru practicarea avocaturii.
[modifică] Revoluţionarul
În loc să se dedice carierei juridice, el s-a implicat tot mai mult în activitatea de propagandă revoluţionară şi în studiul marxismului. La 7 decembrie 1895 a fost arestat de autorităţi pentru un an, şi mai apoi exilat în satul Şuşenskoe din Siberia.
În iulie 1898 s-a căsătorit cu Nadejda Krupskaia, activistă socialistă. În aprilie 1899 a publicat cartea Dezvoltarea capitalismului în Rusia. În 1900 exilul său ia sfârşit. Călătoreşte prin Rusia şi prin Europa şi publică ziarul Iskra (Scânteia) şi diferite articole şi cărţi legate de mişcarea revoluţionară.
A fost un personaj activ în Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), iar din 1903 a condus fracţiunea bolşevică după ruptura cu menşevicii, ruptură care a fost inspirată, cel puţin parţial, de pamfletul său Ce este de făcut?. În 1906 a fost ales în prezidiul PSDMR. În 1907 s-a mutat în Finlanda pentru motive de siguranţă. A continuat să călătorească în Europa şi să participe la numeroase întruniri socialiste, inclusiv la Conferinţa de la Zimmerwald din 1915.
La 6 aprilie 1917 s-a reîntors la Petrograd, urmărind răsturnarea ţarului Nicolae al II-lea. În acea perioadă a preluat un rol conducător în mişcarea bolşevică, publicând Tezele din aprilie. După o revoltă a muncitorilor eşuată în iulie, Lenin a fugit în Finlanda. S-a reîntors în octombrie, conducând o revoluţie armată cu sloganul "Toată puterea – sovietelor!" împotriva Guvernului provizoriu. Ideile sale de guvernare au fost exprimate în eseul "Statul şi Revoluţia", care chema la o nouă formă de conducere bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete.
O bună parte a exilului, începând din 1909, dar şi după cucerirea puterii, Lenin şi soţia lui au avut-o în preajma lor pe Inessa Armand, feministă şi revoluţionară, dar şi, după cum susţin anumiţi istorici, amantă a conducătorului bolşevic, acceptată de prea-toleranta Krupskaia.
[modifică] Secrete financiare
Nici în Rusia, nici în străinătate, Lenin nu a cunoscut lipsurile materiale. Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri, etc), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în staţiuni de odihnă. De unde proveneau banii care-i asigurau un trai fără griji?
În ianuarie 1892 tânărul Vladimir Ilici Ulianov ca fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni. În momentul în care a izbucnit Revoluţia din Octombrie, Lenin era angajat de mai puţin de doi ani.
Trăia Lenin din resursele mamei sale? Maria Alexandrovna Ulianova era pensionară, văduva unui consilier de stat deţinător al Ordinului Stanislas clasa I. Ea mai moştenise de la soţul ei o treime din moşia Kokuşkino. Această cotă din moşie a fost vândută, iar banii au fost depuşi în cele din urmă într-o bancă. Numai că mama lui Lenin a călătorit la rândul ei mult, de trei ori în Elveţia, Germania şi Franţa, de două ori fiind însoţită de fiica sa, Maria (Maniaşa). Aceasta din urmă a petrecut aproape doi ani în Germania şi Franţa.
Surse serioase de venituri nu puteau fi articolele publicate în presa revoluţionară rusă (precum Iskra). Sursa lui principală de venituri a fost desigur fondul special al Partidului, fond despre care nu se pomeneşte niciodată în actele oficiale, dar a cărui existenţă este recunoscută de Lenin în bogata lui corespondenţă. [1]
Acest fond era alimentat din cotizaţiile membrilor de partid [2], din donaţii particulare, (precum cele ale lui Maxim Gorki [3] sau cea cunoscută ca Afacerea Schmidt), dar mai ales din exproprieri revoluţionare, în fapt, delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor. Cea mai cunoscuta expropriere a fost atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907 în Piaţa Erevan din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de către o echipă condusă de Stalin.
Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunţat nici în timpul exilului şi nici după victoria revoluţiei bolşevice, a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat încercările timide de reunificare a bolşevicilor şi menşevicilor.
[modifică] Şeful statului sovietic
La 8 noiembrie 1918 Lenin a fost ales Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În faţa ameninţării invaziei germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie să semneze imediat un tratat de pace. Alţi lideri veterani bolşevici precum Buharin apărau ideea continuării războiului cu scopul de a stârni revoluţia în Germania. Troţki, care a condus negocierile, era pentru o poziţie de mijloc, fiind de acord cu un tratat de pace care să stipuleze condiţia nici unui câştig teritorial pentru vreo parte din conflict. După ce negocierile au eşuat, Germania a lansat o invazie care a avut ca rezultat pierdera unei importante părţi din teritoriile vestice ale Rusiei. Ca un rezultat al acestei situaţii, Lenin a câştigat sprijinul majorităţii liderilor bolşevici şi Rusia a semnat în cele din urmă în condiţii dezavantajoase Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1919).
Acceptând că sovietele sunt singurele forme legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolşevicii pierduseră la vot, câştigătorul alegerilor fiind Partidul Socialist Revoluţionar. Mai târziu, aceştia din urmă s-au divizat în două fracţiuni, una de stânga, pro-soviete, şi alta de dreapta, anti-soviete. Bolşevicii aveau majoritatea în Congresul Sovietelor şi au format o coaliţie guvernamentală cu socialiştii revoluţionari de stânga. În cele din urmă coaliţia lor însă s-a prăbuşit, după ce socialiştii-revoluţionari s-au opus tratatului de pace de la Brest-Litovsk, ei încercând chiar, prin alianţe cu alte partide, să răstoarne guvernul sovietelor. Situaţia a degenerat, iar partidele non-bolşevice (şi chiar unele grupuri socialiste) au încercat în mod activ să răstoarne guvernul sovietelor. Lenin a reacţionat încercând să le oprească activităţile.
La 30 august 1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist Revoluţionar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta luase cuvântul la un miting şi se îndrepta către maşina sa. Ea l-a strigat pe Lenin şi, când acesta s-a întors să-i răspundă, a tras trei focuri de revolver asupra lui, dintre care două l-au nimerit pe liderul bolşevic în umăr şi în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat din Kremlin, el refuzând să rişte sa meargă la spital, deoarece credea că şi acolo este aşteptat de alţi asasini. Au fost convocaţi doctorii, dar ei au decis că era prea riscant să extragă gloanţele. În cele din urmă Lenin şi-a revenit, dar sănătatea sa s-a deteriorat incontinuu începând din acel moment, şi se crede că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu.
În martie 1919, Lenin şi veteranii bolşevici s-au întâlnit cu revoluţionarii socialişti din întreaga lume şi au format Internaţionala Comunistă. Membrii Internaţionalei Comuniste, inclusiv Lenin şi bolşevicii, s-au deprins din mai larga mişcare socialistă. Din acel moment ei au fost cunoscuţi cu numele de comunişti. În Rusia, Partidul Bolşevic a fost redenumit "Partidul Comunist Rus (Bolşevicii)", care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
În tot acest timp, în toată Rusia se desfăşura cu furie un război civil. Un mare număr de forţe politice şi sprijinitorii acestora au luat armele în mâini pentru a sprijini, respectiv pentru a răsturna guvernul. Deşi în războiul civil au fost implicate mai multe fracţiuni, cele mai importante două forţe au fost Armata Roşie (comuniştii) şi Armata Albă (monarhiştii). Puterile străine, precum Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Japonia au intervenit deasemenea în război (de partea albilor). În cele din urmă, Armata Roşie a ieşit învingătoare, zdrobind forţele Albilor şi ale aliaţii acestora în 1920 (deşi elemente mai puţin importante ale monarhiştilor au mai rămas active câţiva ani).
În ultimele luni ale anului 1919, succesele din războiul civil l-au convins pe Lenin că era timpul să exporte revoluţia în vestul Europei, dacă era necesar chiar prin forţă. Proaspătul stat independent polonez, A doua Republică Poloneză, era sub influenţa puternică a omului de stat Józef Piłsudski, care visa la o federaţie ("Federaţia Międzymorze") care ar fi putut cuprinde Polonia, Lituania, Ucraina de vest (cu centrul la Kiev) şi alte ţări din Europa Centrală şi din Europa de Răsărit apărute după prăbuşirea imperiilor la sfârşitul primului război mondial. Scopul acestei federaţii ar fi fost acela de a apăra membrii săi de orice ameninţare imperialistă atât dinspre Rusia cât şi dinspre Germania. Când Polonia a început să-şi reocupe teritoriile estice anexate de Rusia în timpul împărţirilor Poloniei de la sârşitul secolului al XVIII-lea şi au izbucnit luptele cu bolşevicii pentru controlul Ucrainei şi a provinciilor adiacente, având revoluţia din Germania în plină desfăşurare, Lenin a apreciat că era timpul şi locul perfect "să testeze Europa cu baionetele Armatei Roşii". Războiul Polono-Rus a început în 1919. Lenin a văzut Polonia ca pe un pod pe care Armata Roşie trebuia să-l traverseze pentru a face legătura dintre Revoluţia Rusă şi sprijinitorii comunişti din Revoluţia Germană, pentru a acorda ajutor altor mişcări comuniste din Europa Occidentală. Aceste planuri au fost însă abandonate după înfrângera din bătălia de la Varşovia şi pacea cu Polonia a fost semnată pe 18 martie 1921 la Riga.
Anii lungi de război şi-au pus pecetea pe Rusia şi într-un final, cea mai mare parte a ţării era în ruine. În martie 1921, Lenin a înlocuit politica comunismului de război, (care fusese folosită pe perioada războiului civil), cu aceea a Noii Politici Economice (NPE), în încercarea de a reconstrui industria şi in mod special agricultura. Dar în aceeaşi lună s-a petrecut şi înăbuşirea răscoalei marinarilor din Kronstadt.
[modifică] Moartea prematură
Sănătatea lui Lenin era deja deteriorată în mod serios în urma eforturilor făcute în revoluţie şi în război. Încercarea de asasinat a mai adăugat o problemă la multele probleme de sănătate pe care le-a avut. În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. El a rămas parţial paralizat (pe partea dreaptă) şi rolul său în guvern a început să se micşoreze. După al doilea atac din decembrie, el şi-a dat demisia din funcţiile politice. În martie 1923 el a suferit al treilea atac şi a rămas ţintuit la pat şi incapabil să mai vorbească.
Lenin a murit pe 21 ianuarie 1924. La scurtă vreme după moartea sa au început să circule zvonuri despre faptul că ar fi suferit de sifilis. Cauza oficială a morţii lui Lenin a fost arteroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai 8 au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. De aceea s-au făcut mai multe supoziţii privind cauzele morţii lui Lenin. De exemplu, diagnosticul postum pus de doi psihiatri şi un neurolog încearcă să demonstreze că Lenin a murit de sifilis.
Documente declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolşevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că anatomo-patologului Alexi Abrikosov, care era însărcinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Lenin nu a murit de sifilis. Abrikosov nu a menţionat această boală în raportul de autopsie dar, distrugerile vaselor de sânge, paralizia şi alte incapacităţi pe care le-a citat sunt tipice pentru această sifilis. La un al doilea raport de autopsie nici un organ, arteră importantă sau zone ale creierului care sunt în mod obişnuit afectate de sifilis nu au fost menţionate.
În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medicament care la acea vreme era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar şi cu iodură de potasiu care era de asemenea folosită în mod obişnuit la tratarea acestei boli.
Oraşul Petrograd a fost redenumit Leningrad în onoarea sa şi acesta i-a rămas numele până la prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, când şi-a recăpătat numele original, Sankt Peterburg.
După primul său atac cerebral, Lenin a publicat un numar de scrieri prin care da indicaţii viitoare pentru guvern. Cea mai importantă dintre acestea este Testamentul lui Lenin, unde printre alte lucruri, critică şi lideri ai partidului precum Lev Troţki sau Stalin. Depre Stalin, care era secretar general al partidului încă din 1922, Lenin spunea că "în mâinile sale este concentrată o putere nelimitată" şi sugera ca "tovarăşii să se gândească la o cale de a-l îndepărta pe Stalin din funcţie ". Aceste critici dure ale vieţii interne a partidului nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa publicului larg.
La începutul secolului al XX-lea, mişcarea rusă a cosmismului, (teoria evoluţiei cosmice), era foarte populară şi a fost făcută o încercare de conservare a trupului lui Lenin prin criogenie pentru a permite reînvierea lui în viitor. S-a procurat echipamentul necesar din import, dar din mai multe motive, acest plan nu a fost dus la bun sfârşit. În loc de criogenare, trupul său a fost îmbălsămat şi a fost expus pentru vizitare în Mausoleul din Moscova.
Deşi Lenin şi-a exprimat cu puţin timp înaintea morţii dorinţa ca să nu fie create memoriale pentru el, diferiţi politicieni au văzut o cale de a-şi imbunătăţi propria poziţie în partid prin legarea numelui de acela al liderului bolşevic. Figura primului conducător al statului sovietic a fost ridicată la un statut aproape mitic, iar staui, monumente şi memoriale au apărut în onoarea sa de-a lungul şi de-a latul ţării.
[modifică] Studiul creierului lui Lenin
Creierul lui Lenin a fost scos înainte de îmbălsămarea trupului său. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe cunoscutul neurochirurg german Oskar Vogt să studieze creierul lui Lenin şi să localizeze zona precisă a celulelor creierului care erau responsabile de geniu. Institutul Creierului a fost creat în Moscova pentru acest scop. Vogt a publicat o lucrare despre creier în 1929 în care raporta că unii neuroni piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral al lui Lenin erau foarte mari. Totuşi, legătura dintre aceştia şi genialitate a fost contestată. Munca lui Vogt a fost considerată de către sovietici ca fiind nesatisfăcătoare. Alte cercetări au fost făcute după aceea de o echipă sovietică, dar rezultatele muncii pe creierul lui Lenin nu au mai fost făcute publice.
Anatomia modernă nu mai crede că doar morfologia singură poate determina funcţionarea creierului.
[modifică] Tabel cronologic
Articol principal: Tabel cronologic al evenimentelor din perioada vieţii lui Lenin
| Predecesor: Alexandr Kerenski (premier al Guvernului Provizoriu) |
Preşedinte al Sovietului Comisarior Poporului 1917–1924 |
Succesor: Alexei Ivanovici Rîkov |
[modifică] Vezi de asemenea
- Revoluţia rusă
- Comunism
- Lista locurilor care au primit numele lui Lenin
- Lista statuilor lui Lenin
[modifică] Selecţie de lucrări
- Dezvoltarea capitalismului în Rusia
- Ce este de făcut?
- Un pas înainte, doi paşi înapoi
- Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică
- Materialism şi empirio-criticism
- Dreptul naţiunilor la autodeterminare
- Imperialismul, cel mai înalt stadiu de dezvoltare al capitalismului
- Statul şi revoluţia
- Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky
- Comunismul de stânga: O boală infantilă
[modifică] Note
- ^ După cum afirmă Valentinov, un emigrant menşevic şi mai apoi, bolşevic, salariul conducătorilor Partidului fusese fixat la 350 de franci elveţieni.
- ^ În 1905 existau, după toate probabilităţile, aproximativ 10.000 de membri plătitori.
- ^ Maxim Gorki a donat o parte dintre drepturile de autor pentru piesa Azilul de noapte, care se juca în Germania cu casele închise.
[modifică] Legături externe
- Marxists.org Lenin Internet Archive – un site cuprinzător cu multe scrieri, biografii şi multe
- Amintiri despre Lenin de N. K. Krupskaia
- Impresii din Rusia Sovietică de John Dewey
