Ioan Gheorghe Caragea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ioan Gheorghe Caragea a fost un domnitor fanariot al Ţării Româneşti (1812-1818). A devenit faimos pentru codul de legi care îi poartă numele („legiuirea Caragea”), politicile fiscale excesive dar şi pentru epidemia de ciumă bubonică care a izbucnit în 1813, la un an de la urcarea sa pe tron.
[modifică] Biografie
Ioan Caragea a fost numit domnitor în Valahia în 1812. În conformitate cu rapoartele ambasadorului Franţei la Constantinopole, pentru a ocupa tronul de la Bucureşti, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, (adică aproximativ 4 milioane de lei-aur).[1]
În prima noapte pe care a petrecut-o în Bucureşti, reşedinţa domnească din Dealul Spirii (Curtea Nouă) a fost mistuită de un incendiu violent. După puţină vreme, unul dintre oamenii din suita sa a murit de ciumă bubonică, iar Valahia a fost lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie. Se apreciază că au pierit aproximativ 70.000 de oameni din ţară, dintre care 40.000 numai în Bucureşti, în timpul ceea ce a rămas cunoscută ca Ciuma lui Caragea. Caragea s-a retras pe timpul epidemiei la Mânăstirea Cotroceni.
Începând din 1812, nepotul său, Alexandru Mavrocordat, s-a alăturat suitei domneşti, în 1818 plecând împreună în exil în Peninsula Italică.
Pe 26 martie 1814, Caragea a dar fiului său, Costache, întregul oraş Ploieşti ca dar la nunta celui din urmă cu Raluca Moruzi, a cărui familie stăpânise odinioară pământurile pe care se construise mai târziu oraşul. Ploieştenii s-au revoltat, iar ispravnicii s-au temut să ia vreo măsură dură. După ce Caragea a reconfirmat primul decret de împropietărire al fiului său, negustorii au închis toate prăvăliile pe 14 aprilie şi au paralizat toate activităţile din oraş. Domnul a intervenit în forţă, ordonând întemniţarea fără judecată a tuturor capilor rebeliunii, dar s-a răzgândit când a aflat că unul dintre negustori este sudit rus.[2]
În iunie 1816, Caragea şi membrii Divanului său trebuiau să fie răsturnaţi de la putere de un grup de conspiratori. Liderii acestora, printre care şi doi sudiţi austrieci, au fost executaţi. Boierii bănuiţi de colaborare cu răzvrătiţii (Constantin Filipescu, vornicul Constantin Bălăceanu şi marele logofăt Grigore Ghica) au fost exilaţi la conacele de pe moşiile lor.[3]
În 1818, Caragea a dat ţării un nou cod de legi, care a devenit cunoscut ca legiuirea lui Caragea. Prin acesta se stabileau noi taxe feudale pentru ţărani, iar femeile erau excluse din viaţa politică.
Cât timp s-a aflat pe tronul Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea a reuşit să strângă o avere uriaşă, prin acumularea taxelor de la ţărani şi breslele meşteşugăreşti, vânzarea a 4.762 de titluri boiereşti, (pentru care a obţinut aproximativ 20 de milioane de piaştri), din concesionarea minelor şi vămilor. [4] Veniturile domnului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur. [5]
Temându-se de o intervenţie rusească sprijinită de boierii pământeni, pe 29 septembrie 1818, Ioan Caragea a fugit din ţară. În dimineaţa acelei zile, el a participat la slujba de înmormântare a lui Radu Golescu şi, după prânz, a declarat că pleacă cu familia în afara oraşului pentru o plimbare. După patru ore, un mesager trimis de domn a anunţat boierii că vodă a părăsit ţara şi că numea o căimăcămie formată din banul Grigore Brâncovenu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica şi logofătul Samurcaş.[6]
Caragea a fugit păzit de un grup de 300 de mercenari albanezi (arnăuţi) care l-au condus la Braşov. Toate podurile de la Bucureşti la Braşov au fost distruse, ca nicio forţă urmăritoare să nu-l mai ajungă. Caragea îşi pregătise cu grijă fuga, trimiţând din timp mari sume de bani în Elveţia şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. [6]
După câteva săptămâni de la intrarea în Braşov, Caragea şi apropiaţii săi au plecat către Peninsula Italică, unde s-a stabilit la Pisa. În acest oraş şi-a petrecut restul vieţii, trăind din uriaşa avere acumulată în Valahia. A donat unele sume de bani mişcării naţionale greceşti Filiki Eteria.[5]
[modifică] Note
[modifică] Bibliografie
- Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Editura Dacia, Cluj, 1974.
| Predecesor: Constantin Ipsilanti |
Domn al Ţării Româneşti 1812 - 1818 |
Succesor: Alexandru Şuţu |
