Joseph Schubert
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Joseph Schubert (n. 6 iulie 1890, Bucureşti, d. 4 aprilie 1969, München), a fost un cleric romano-catolic din Bucureşti, care a fost consacrat în clandestinitate ca episcop auxiliar romano-catolic.
Cuprins |
[modifică] Studii şi slujire
Episcopul Joseph Schubert s-a născut la data de 6 iulie 1890 în oraşul Bucureşti, din părinţi de origine germană. Studiazã în Seminarul arhiepiscopal din Bucureşti şi la Universitatea din Innsbruck (Austria), unde este sfinţit preot romano-catolic la 15 iulie 1916. Activeazã în diferite parohii: paroh de Popeşti (1919-1924) etc.
Pr. Joseph Schubert a îndeplinit în perioada 1932-1951 funcţia de preot-paroh al Catedralei Romano-Catolice "Sf. Iosif" din Bucureşti. Ulterior este numit canonic mitropolitan. S-a remarcat ca un preot înţelept şi sfânt, extrem de activ în Acţiunea Catolică şi în centrele de instrucţie catehetică din Bucureşti. Tot la Bucureşti a fondat centre de asistenţă socială pentru săraci, precum şi revista "Buletinul Parohial".
[modifică] Episcop clandestin
A fost consacrat în Catedrala "Sf. Iosif" din Bucureşti ca episcop titular de Ceramussa la 26 iunie 1950 de către arhiepiscopul Gerald Patrick Aloysius O'Hara, pro-nunţiu apostolic în România. În mai 1950 guvernul comunist i-a fixat arhiepiscopului Alexandru Cisar de Bucureşti domiciliul obligatoriu la Mănăstirea franciscană din Orăştie. Pentru foarte puţin timp, la conducerea Arhiepiscopiei de Bucureşti a urmat ca administrator apostolic Monseniorul Iosif Schubert, Episcop consacrat clandestin, parohul Catedralei “Sfântul Iosif”, care a fost arestat ulterior şi, împreunã cu el, toti urmaşii desemnaţi de el: pr. Heronimus Mengés, pr. Pojar Mathias, pr. Baltheiser Johann şi pr. Heider Xaveriu.
Episcopul Joseph Schubert l-a consacrat, în capela de botez a Catedralei Romano-Catolice "Sf. Iosif" din Bucureşti, în clandestinitate ca episcop pe PS Alexandru Todea -Episcop greco-catolic titular de Caesaropolis (viitor cardinal) în noaptea de 19 noiembrie 1950. Şeful Securităţii, gen. Gheorghe Pintilie, a stabilit ca episcopul clandestin Iosif Schubert şi alţi clerici să fie arestaţi deja pe data de 18 decembrie 1950, într-un raport al Securităţii se evidenţiază că "totuşi nu s-a trecut la reţinerea lor, întrucât nu exista material suficient pentru a putea trece la cercetare. Astfel s-au luat măsuri de către Direcţia a 3-a ca să se strânga material suficient ca să poată fi reţinuţi şi cercetaţi toţi. Lui i se atribuise rolul unei "cârtiţe“ a Vaticanului în România, după ce Ambasada statului papal fusese desfiinţată, iar ultimul nunţiu, silit să părăsească ţara.
[modifică] Detenţia
A fost arestat în ziua de 17 februarie 1951. A fost judecat în lotul "spionilor Vaticanului" alături de episcopii Augustin Pacha şi Adalbert Boroş şi de alţi preoţi şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A efectuat 14 ani de închisoare, trecând prin închisorile de la Sighet, Oradea (1954-1956), Aiud, Piteşti (1957-1960), Dej şi Gherla, fiind eliberat printre ultimii deţinuţi la 4 august 1964. Nu i s-a permis să se întoarcă la Bucureşti, iar următorii 5 ani a avut domiciliul obligatoriu la Timişul de Sus (Obertoemoesch).
Episcopul clandestin Iosif Schubert a trăit cu domiciliu obligatoriu în localitatea Timişul de Sus, fiind dezamăgit şi nemulţumit de linia Vaticanului şi de lipsa unor semnale concrete de solidarizare din partea Sf. Scaun. În opinia lui Stehle, cazul Schubert este un exemplu concludent pentru ceea ce s-ar putea numi "lipsa de acţiune a Vaticanului". În timp ce Augustin îi descrie situaţia catolicismului din România în cele mai roze culori, Schubert refuza orice contact cu oficialităţi catolice agreate de regim.
Modificarea şi flexibilizarea politicii Vaticanului faţă de Răsărit, după ce liderul sovietic Hruşciov, succesorul lui Stalin, începuse să promoveze ideea "coexistenţei paşnice" a blocurilor, echivalează cu renunţarea instrumentalizării martirajului. În timpul Papilor Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, Vaticanul a mizat pe dialogul diplomatic, sperând ca astfel se vor crea facilităţi practice pentru o viaţă religioasă catolică şi pentru normalizarea activităţii pastorale.
[modifică] Eliberarea
După ce Vaticanul a renunţat la excomunicarea comuniştilor şi a simpatizanţilor lor (inclusiv a celor din rândurile clerului!), "martirii" supravietuiţori au devenit personaje stingheritoare pentru noua politică papală. Ca exemplu semnificativ pentru această evoluţie, menţionăm cazul Schubert, care, la sfârşitul anilor '60, primeşte un paşaport de plecare definitivă din România. PS Joseph Schubert, după o lungă detenţiune, este răscumpărat de Biserica Catolică din Germania şi părăseşte ţara. Înainte de plecare, episcopul Márton Áron de Alba Iulia l-a sfătuit să plece cât mai curând la Roma, pentru a-l informa pe Papă despre situaţia catolicilor din România. Episcopul Schubert primeşte sfatul ca pe o mare datorie de conştiinţă.
La 24 ianuarie 1969 pleacă din ţară, deja foarte bolnav, şi în 8 februarie ajunge la Roma. Acolo se întâlneşte cu episcopul greco-catolic Vasile Cristea, mons. Pamfil Cârnaţiu de la Secretariatul de Stat al Vaticanului, cu nunţiul extraordinar Agostino Casarolli, actualul cardinal secretar de stat, cu Mgr. Giusseppe Chelli şi alte personalităţi ale Curiei Romane, cărora le face o amplă şi amănunţită descriere a situaţiei, cu oprire specială asupra Bisericii Române Unite. Urmărea cu tot dinadinsul să poată vorbi personal cu [[Papa Paul al VI-lea]]. În 19 februarie 1969 se prezintă la audienţa publică, în care Papa se interesează de soarta lui şi îi fixează audienţă particulară pentru 22 februarie. Audienţa a durat 45 de minute. El l-a rugat stăruitor pe Papă ca sub nici un motiv să nu-i uite pe greco-catolicii din România şi Biserica lor, căci ar fi o gravă eroare istorică pentru care posteritatea ar acuza Sfântul Scaun cu mare asprime.
Totodată l-a rugat, ca recompensă şi încurajare, să-i promoveze pe episcopul Iuliu Hossu din Biserica Greco-Catolică şi pe Márton Áron din Biserica Romano-Catolică, drept cardinali. Papa i-a exprimat episcopului Schubert recunoştinţă, mulţumiri şi omagii pentru fidelitatea în credinţa catolică şi multă mângâiere pentru a putea suporta boala şi oboseala. Plecând din audienţă, socotea că şi-a îndeplinit datoria şi misiunea încredinţată şi poate spune cu dreptul Simion: "Acum slobozeşte-l, Doamne, pe slujitorul Tău..." . Întors în Germania şi decepţionat de atitudinea rece a Bisericii, la 4 aprilie 1969, episcopul Schubert trece în lumea drepţilor într-o clinicã din München (Germania). A fost înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München, slujba funerară celebrând-o cardinalul german Döpfner.
În anul 1997, justiţia română l-a reabilitat din punct de vedere juridic pe fostul paroh al Catedralei şi Ordinar Substitut al Arhidiecezei de Bucureşti. Episcopul Joseph Schubert reprezintă în istoria Bisericii locale un exemplu de credinţă, de ataşament şi trăire creştină, un anumit tip de comportament pastoral, de noncompromis, şi un anumit sistem de valori. Rămâne o victimă a represiunii anticatolice declanşată de regimul ateu, comunist.
| Mitropoliţi şi episcopi anticomunişti în România | ||
|---|---|---|
| BRU | Vasile Aftenie | Ioan Bălan | Tit Liviu Chinezu | Ioan Dragomir | Valeriu Traian Frenţiu | Iuliu Hirtea | Iuliu Hossu | Ioan Ploscaru | Alexandru Rusu | Ioan Suciu | Alexandru Todea | | |
| BRC | Szilárd Bogdánffy | Adalbert Boroş | Alexandru Cisar | Ioan Duma | Anton Durcovici | Imre Erös | Áron Márton | Augustin Pacha | Johannes Scheffler | Joseph Schubert | |
| BOR | Grigorie Leu | Nicodim Munteanu | Visarion Puiu | |
