Ludovic al XIV-lea al Franţei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Rege al Franţei şi al Navarrei
de Hyacinthe Rigaud (1701)
Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1 septembrie 1715, Versailles), rege al Franţei şi al Navarrei (în uniune personală). A condus Franţa vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a suit pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.
Cuprins |
[modifică] Ludovic al XIV-lea
S-a născut la 5 septembrie 1638. Părinţii săi erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul şi nedelicatul Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria din linia spaniolă a Casei de Habsburg, frumoasă, cochetă, meticuloasă şi bine crescută. După moartea lui Ludovic al XIII-lea, când moştenitorul său avea cinci ani, copilul a fost crescut într-o familie mai puţin obişnuită, căci Ana de Austria, acum regentă, avea relaţii cu cardinalul Jules Mazarin, un carierist italian inteligent şi lipsit de scupule. Împreună au supravegheat educaţia regelui-copil şi nu este lipsit de semnificaţie faptul că Mazarin a devenit naşul său. Între 1648 şi 1653 Franţa a fost sfâşiată de un şir de revolte cunoscute sub numele de Fronde (fronde înseamnă praştie, "arma" puştanilor parizieni).
Ludovic al XIV-lea a fost profund influenţat de Fronde, neabandonându-şi credinţa că ordinea şi autoritatea reprezintă antidotul haosului. Ludovic a învăţat de la cardinal să creadă că monarhia a fost orânduită de către Dumnezeu, să se identifice cu Franţa, să munceasca din greu şi să-şi ia sarcina în serios.
El a învăţat totodată să se prefacă, însuşindu-şi cinismul şi dispreţul faţă de motivaţia umană caracteristice lui Mazarin. Educaţia formală a lui Ludovic nu a fost neglijată, cu toate că era mărginită, aşa cum era, de altfel, cea mai mare parte a educaţiei aristocratice: ceva istorie antică, dar puţină istorie modernă, o spoială de geografie şi matematică, o cunoaştere temeinică a limbii spaniole şi a celei italiene; a învăţat să vorbească şi să scrie excelent în limba franceză. A fost învăţat să călărească, să tragă cu armele de foc şi să danseze, lucruri pe care le făcea bine din instinct. De la mama sa a moştenit indubitabila sa pietate catolică şi ura faţă de erezie, cu toate că, la fel ca şi ea, nu poseda o cunoaştere profundă a problemelor teologice. Statura lui Ludovic –avea doar 1,62 m- trebuia să fie sporită prin tocuri înalte şi părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Totuşi, statura scundă a lui Ludovic era în orice caz compensată de demnitatea şi siguranta sa innascuta. In plus, el poseda mult farmec şi era foarte afabil. Era inteligent, pricepea repede şi poseda o bună memorie a chipurilor şi a faptelor. Poseda un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Işi scotea întotdeauna pălăria în faţa femeilor, chiar şi a celei mai umile cameriste.
[modifică] Ludovic şi femeile
Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soţului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soţie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660 era proastă, urâtă şi stângace. Reacţia lui a fost aceea de a-şi găsi compensaţii în altă parte.
Asemenea bunicului său, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual şi s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroşi bastarzi. Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina şi neştiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta şi intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon. Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea şi a intrat în graţiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei sale. După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon şi sub influenţa ei dură n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate că Ludovic îşi răsplătea material amantele, relaţiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Este tipic comportamentul său din 1667, când şi-a obligat doamnele să mearga cu el în campania din Flandra. În caleaşca regală călătoreau regele, regina, Loise de Vallière, care era pe punctul de a-l părasi pe rege, şi doamna de Montespan, care era pe cale să intre în viaţa intimă a regelui.
[modifică] Politica absolutismului
Spre deosebire de regii contemporani din Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-şi alege politica şi miniştrii fără a privi peste umăr la parlament. Nu trebuia să se consulte cu supuşii săi, şi putea lua hotărâri rapid. Nu era obligat nici să-şi justifice acţiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă. La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe oamenii care conduseră Franţa sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, strălucitul şi periculos de ambiţiosul superintendent al finanţelor, Séguier cancelarul, Brienne şi Lionne, care se ocupaseră împreună de politica externă. Regele în vârstă de 22 de ani i-a privit cu răceală pe aceşti politicieni maturi, experimentaţi şi capabili, care îl evaluau la rândul lor pe tânărul lor stăpân, întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i urma cardinalului în funcţia de prim-ministru. Atunci regele făcu să explodeze bomba, spunând că a venit vremea să guverneze el însuşi; “vă dau poruncă să nu semnaţi nimic, nici măcar un paşaport, fără ordinul meu; să-mi daţi raportul mie personal în fiecare zi şi să nu favorizaţi pe nimeni”. Mai marele adunării clericilor, care l-a întrebat pe rege cui îi va da el raportul în viitor: “Mie, domnule arhiepiscop, mie”, a replicat Ludovic. În urmatorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul său prim-ministru. Luând regatul în ansamblu, putem identifica trei zone deosebite în care domnia lui Ludovic al XIV-lea a devenit absolută.
[modifică] Justiţia
Imediat Ludovic a diminuat influenţa profesiei de magistrat în favoarea administratorilor regali. Colbert, controlorul-general a introdus codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672), şi codul comercial (1673). După moartea lui Colbert, codul negrilor (1672) a clarificat drepturile sclavilor în coloniile franceze. Parlamentul din Paris era desigur consultat, dar Ludovic era totodată sfătuit de către un consiliu de justiţie format în 1665, dominat de către Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de legiuitor al regatului. În 1665 parlamentele au fost numite curţi "superioare" în loc de "suverane".
[modifică] Armata
Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea şi-a dominat armatele prin profesionalism. El a câştigat respectul soldaţilor săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-şi propria abilitate ca soldat. Deseori şi-a condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câştigat recunoştinţa soldaţilor săi ca organizator şi administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldaţii mutilaţi şi pensionaţi. Îl preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Era interesat în mod real de problemele militare, era în mod invariabil bine informat şi receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos şi s-a adaptat rapid la viata de campanie. Era fericit printre soldaţii săi, iar aceştia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătăţea atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuşi, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofiţeri. Nu numai comandanţii cu grade înalte erau aleşi de către rege; Ludovic işi arogase dreptul de-a numi orice ofiţer până la rangul de colonel. Era o armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era retrogradat.
[modifică] Reprezentanţii locali ai guvernului
Timp de veacuri, aristrocraţia administrase atât provinciile, cât şi oraşele. Pe parcursul domniei sale, Ludovic sub influenţa lui Colbert a intervenit în guvernarea locală. Acest lucru a avut o motivaţie: aceea de a strânge mai mulţi bani din impozite. Nimic nu ilustrează mai bine eficienţa în creştere a absolutismului lui Ludovic al XIV-lea decât uluitoarele sume de bani strânse din impozitări, mai ales către sfârşitul domniei. Succesorii lui Colbert, folosind şi dezvoltând tehnicile sale, au fost capabili să finanţeze războaiele extrem de costisitoare care au durat din 1688 până în 1713. Nu numai că venitul a crescut considerabil, peste nivelurile înalte realizate deja pe vremea lui Richelieu şi Mazarin, dar regularitatea şi relativa uşurinţă cu care erau strânse aceste sume imense sunt extrem de semnificative şi reflectă puterea absolutismului regal.
[modifică] Ludovic al XIV-lea şi religia
Era un lucru acceptat faptul că regii îşi moşteneau tronurile prin drept divin –adică ei nu stăpâneau prin consensul supuşilor săi, ci erau aleşi de către Dumnezeu. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franţei "fiul cel mai vârstnic al Bisericii" şi "regele preacreştin". El ţinea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naştere –le dieu-donné (darul lui Dumnezeu). Născut din părinţi aflaţi la o vârstă destul de înaintata, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franţa de la dezbinare spirituală şi nu ezita să intervină personal şi decisiv în treburile religioase.
[modifică] Relaţiile cu papalitatea
Era în interesul comun, atât al papalitatii, cât şi al Coroanei franceze, ca relaţia lor să fie cordială. Ar putea părea surprinzator că, pe parcursul celei mai mari părţi a domniei sale. Ludovic al XIV-lea şi papii contemporani lui s-au aflat în relaţii proaste. În 1661, tânărul rege era extrem de încrezator în sine şi nu avea de gând să se ploconească în faţa nimanui, nici măcar a papei. Exista un obicei vechi prin care regele işi însuşea veniturile eparhiilor vacante; el funcţionase doar în partea de nord a Franţei. Doi episcopi din sud au făcut apel la Roma împotriva regelui lor. Papa Inocenţiu al XI-lea a apreciat că nu era pur şi simplu vorba de bani, ci de pretenţia regelui de a schimba în mod unilateral obiceiurile Bisericii. Prin urmare, el i-a sprijinit pe episcopi, ameninţând să-l condamne pe cel mai vârstnic fiu al Bisericii, dacă nu bătea în retragere. Reacţia lui Ludovic al XIV-lea a fost aceea de a le da frâu liber galicanilor. Episcopii influenţaţi de galicanism au publicat aşa-numitele Articole galicane. Acestea erau antipapale, declarând că "regii şi prinţii nu erau supuşi Romei în probleme nespirituale", că "în problemele spirituale papii erau inferiori consiliilor generale" şi că "hotararile papei puteau fi schimbate dacă nu aveau aprobarea întregii biserici". Aceste sentimente erau extrem de jignitoare pentru Roma. Inocenţiu al XI-lea a refuzat să mai hirotonisească episcopi francezi, drept pentru care în scurt timp nu mai puţin de 35 de dioceze erau neocupate. În ianuarie 1687, el a anulat imunitatea ambasadei franceze de la Roma faţă de inspecţia funcţionarilor care îi urmareau pe delicvenţi. Când Ludovic i-a cerut ambasadorului său să sfideze autoritatea papala, papa l-a excomunicat pe ambasador şi se pregătea să-l excomunice şi pe Ludovic al XIV-lea.
[modifică] Hughenoţii
Calviniştii francezi erau cunoscuţi sub numele de hughenoţi. Ludovic socotea până şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa regelui precreştin. Între 1661 şi 1679, hughenoţii nu au fost persecutaţi fizic, dar au fost făcuţi să nu se simtă în largul lor. Le erau impuse restricţii în privinţa căsătoriilor şi a înmormântărilor. Li se închideau şcolile şi bisericile. În 1679 Ludovic a optat pentru o politică mai agresivă. Obiectivele sale au rămas aceleaşi – eradicarea ereziei şi o biserică şi un stat unificat. Hughenoţii au fost alungaţi din serviciile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de medic, avocat şi editor. Copiii le erau luaţi de la vârsta de şapte ani, spre a fi educaţi ca nişte catolici. Marillac îşi cantonase trupele în mijlocul protestanţilor recalcitranţi. Autorităţile încurajau trupele să se poarte rău. Bărbaţii erau bătuţi, femeile violate, copiii terorizaţi iar casele dărâmate. Cei care îi denunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora. Protestanţilor le era interzis să predice sau să scrie. Nu li se permitea să foloseasca slujitori catolici. Nu aveau voie să emigreze. A urmat Edictul de la Fontainebleau la 22 octombrie 1685 prin care se interzicea credinţa protestantă.
[modifică] Jansenismul
Se poate considera că jansenismul s-a ivit în anul 1640, o dată cu publicarea cărţii Augustinus de Cornelius Jansen, la doi ani după moartea sa. Confesorii iezuiţi ai lui Ludovic al XIV-lea îi spuseseră că influenţa janseniştilor crea dezbinare. "Jansenist" devenise un termen general desemnând un abuz, foarte asemănător termenului de "fascist" din vremurile noastre. Este surprinzator faptul că pe Ludovic nu îl impresionau standardele morale înalte ale janseniştilor, deşi era conştient de "lipsurile" Bisericii franceze în ansamblul ei. În 1661 el a impus la Port-Royal doctrinele iezuite şi i-a alungat pe conducătorii jansenişti bărbaţi. Cu toate acestea jansenismul a continuat să fie o forţă, chiar dacă Ludovic al XIV-lea îi persecuta pe jansenişti ori de câte ori se ivea ocazia. În ultimii ani ai domniei sale. Ludovic al XIV-lea şi-a dat seama că pentru a distruge jansenismul trebuia să-şi refacă relaţia cu Roma. Prin urmare, în 1693 el a renunţat la Articolele galicane. Presiunea franceză de la Roma a condus la bula Vineam Domini, care nu le mai dădea dreptul janseniştilor la "tăcerea respectuoasă" cu ajutorul căreia, începând din 1668, ei fusesera în stare să "susţină" probleme teologice delicate. Cu ajutor papal, Ludovic a trimis soldaţi spre a alunga maicile rămase la Port-Royal. În 1711 el a dat ordin să fie complet dărâmate clădirile, iar osemintele janseniştilor morţi să fie reînhumate într-o groapă comună. Apogeul războiului lui Ludovic împotriva janseniştilor a fost atins o dată cu bula papala Unigenitus din septembrie 1713, care condamna 101 propoziţii eretice din literatura jansenistă.
[modifică] Ludovic al XIV-lea şi politica externă
Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat întotdeauna o problemă discutabilă. Criticii săi l-au comparat cu Hitler: avea aceleaşi ambiţii nemăsurate, aceaşi disponibilitate de a risca declanşarea unui război, aceeaşi indiferenţă faţă de suferinţa umană. Apărătorii săi susţin că politica externă a lui Ludovic era concepută în adevăratul interes al Franţei.
[modifică] Războiul de devoluţie, 1667-1668
Statu-quo-ul din Europa a fost alterat în mod drastic de moartea lui Filip al IV-lea al Spaniei în 1665. I-a urmat la tron fiul său minor şi bolnav, Carol, văduva lui Filip fiind regentă. Ludovic al XIV-lea credea că această slăbiciune temporară a guvernului spaniol putea fi exploatată în avantajul Franţei. Ludovic a luat hotărârea de a avansa pretenţii la moştenirea spaniolă în numele soţiei sale. Avocaţii francezi au folosit un argument ingenios pentru a lua o parte din Ţările de Jos spaniole. Exista o veche lege flamandă –dreptul la devoluţie- conform căreia atunci când un bărbat se căsătorea pentru a doua oară, proprietăţile sale trebuiau să fie atribuite copiilor din prima căsătorie. Maria Tereza era fata primei soţii a lui Filip al IV-lea, Carol era copilul celei de-a doua. Argumentul era cusut cu aţă albă pentru ca dreptul de devoluţie se aplică doar proprietăţii particulare. Maşina de război franceză alcătuită din 50 000 de oameni demonstrase faptul că e pregătită de luptă. Castel-Rodrigo, guvernatorul Ţărilor de Jos spaniole, cu doar 20 000 de soldaţi, nu-i putea împiedica pe francezi să se "servească" cu numeroase oraşe importante şi valoroase, îndeosebi Douai, Charleroi, Oudenaarde şi Lille. Ludovic l-a trimis pe Condé să cucerească Franche-Comté. Prin tratatul încheiat la Aix-la-Chapelle în mai 1668, Franţa a fost de acord să redea Spaniei Franche-Comté, cu condiţia ca ea să păstreze multe din cuceririle făcute în Ţările de Jos spaniole.
[modifică] Războiul cu olandezii, 1672-1679
Între 1668 şi 1672, Ludovic s-a pregătit pentru invadarea Olandei. Olandezii urmau să primească o lecţie, pentru ca pe viitor să nu se mai amestece în acţiunile Regelui Soare de înglobare a Ţărilor de Jos spaniole. La 6 aprilie 1672, Franţa a declarat război Provinciilor Unite. Pe la jumatatea lunii iunie, soldaţii lui Ludovic cuceriseră 40 de oraşe olandeze, iar olandezii işi abandonaseră fortăreţele Barierei (cetăţi ce aveau rolul de a apăra Ţările de Jos spaniole de atacurile Franţei). La 22 iunie, Jan de Witt, conducătorul olandez care fusese întotdeauna în favoarea unor relaţii prieteneşti cu Franţa, a trimis emisari spre a discuta termenii predării. Olandezii s-au oferit să plătească o despăgubire şi să cedeze Franţei întreg teritoriu olandez aflat la sud de râul Maas. Ludovic al XIV-lea a respins ofertele olandezilor. Ca urmare a acestei prelungiri a războiului s-au petrecut mai multe lucruri:
- Împăratul Leopold şi principele elector de Brandenburg şi-au trimis armatele în sprijinul republicii olandeze.
- Olandezii i-au oprit pe invadatori deschizând stăvilarele şi inundând provincia
- O mulţime de oameni din Amsterdam i-au linşat pe Jan şi Cornelius de Witt, aducându-l astfel pe Wilhelm de Orania la putere
După ce intrase în război de partea Franţei, fără entuziasm, Anglia se retrase în 1674 şi se aliase acum cu Olanda prin căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, Maria, cu Wilhelm de Orania. Suedia, care şi ea intrase în război de partea Franţei, fusese învinsă de pricipele elector de Brandenburg la Fehrbellin (1675). Ca rezultat al negocierilor prelungite de la Nijmegen din vara anului 1678, Franţa a păstrat Franche-Comté şi oraşele din Flandra. Pe de altă parte Ludovic a înapoiat olandezilor cuceririle sale făcute în partea de nord.
[modifică] Războiul de nouă ani, 1688-1697
Olandezii au declarat război Franţei în noiembrie 1688. După şase luni, li se alăturaseră imperiul Brandenburgului, Spania, Anglia şi Bavaria, formând o coaliţie continentală, Prima Mare Alianţă. Cele mai dramatice evenimente s-au întîmplat pe mare. Până în 1692, flota franceză a dominat Canalul Mânecii. Dar în final a pierdut în faţa flotei britanice. Prin tratatul de la Ryswick în mai 1697, Ludovic al XIV-lea păstra partea franceză a regiunii Hainault, dar ceda celelalte cuceriri din Flandra făcute după 1678. A renunţat la Luxemburg şi Philippsburg, cu toate că i s-a permis să păstreze Alsacia Inferioară. A înapoiat Lorena ducelui ei şi Avignonul papei. A înapoiat de asemenea Barcelona Spaniei şi cuceririle sale din Canada Angliei. Cu alte cuvinte, Franţa a pierdut toate cuceririle făcute după pacea de la Nijmegen. Ludovic a suportat umilinţa de a trebui să-l recunoască pe Wilhelm de Orania drept "Majestatea Sa Wilhelm al III-lea, rege al Marii Britanii".
[modifică] Războiul pentru succesiunea spaniolă, 1702-1713
Două familii regale europene emiteau pretenţii la tronul Spaniei: Habsburgii austrieci şi Bourbonii francezi. În noiembrie 1700, Carol al II-lea al Spaniei moare fără a lăsa moştenitori. Prin testamentul său i-a lăsat întregul imperiu ducelui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, cel de-al doilea baiat al Delfinului, cu clauza ca tronurile Franţei şi Spaniei să nu se unească niciodată. Atât Anglia cât şi Olanda l-au recunoscut cu promptitudine pe Filip al V-lea, însă Regele Soare a făcut trei gafe. În primul rând, la ordinul lui, Parlamentul din Paris a luat act de faptul că Filip al V-lea nu renunţase nicidecum la pretenţia sa la tronul Franţei. În al doilea rând, în numele nepotului său, Ludovic a alungat trupele olandeze din cetăţile Barierei din Ţările de Jos spaniole; olandezii au fost îngroziţi. În al treilea rând, l-a recunoscut pe fiul lui Iacob al II-lea - care era pe moarte şi în exil- drept Iacob al III-lea; exista o cale mai sigură de a provoca ostilitatea englezilor? Pe 15 mai 1702, Marea Alianţă a declarat război Franţei. În urma tratatelor de pace din 1713 şi 1714, Filip al V-lea a rămas rege al Spaniei, dar a renunţat la pretenţia la tronul Franţei.
[modifică] Sfârşitul domniei
Bătrâneţea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie şi gută. Trei Delfini au murit datorită lui Fagon –doctorul regal- în 11 luni, iar faptul că spre a-şi acoperi propria incompetenţă, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otraviţi de către Orléans, nepotul regelui, nu sporeşte respectul faţă de el. Ludovic a fost împietrit de durere atunci când soţia nepotului său, ducesa de Burgundia, a căzut şi ea victimă pojarului combinat cu leacurile lui Fagon. Marie-Adelaide, fusese favorita regelui şi a bătrânei sale soţii. Ea era afectuoasă, vioaie şi usor obraznică; aducea viaţă şi râsete în existenţa aşezată a bătrânilor, iar aceştia o adorau. În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simţi bine. Îşi pierduse pofta de mâncare şi nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpira. În august, pe rege a început să-l doara piciorul şi i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatica, cu toate că toata lumea ştia că e vorba de cangrenă. În cele din urma, Fagon a prescris amputarea dar de data asta regele şi-a sfidat doctorul. Moartea Regelui Soare a fost înfioratoare şi prelungită. Sfârşitul a venit la 1 septembrie 1715. El l-a binecuvântat pe băieţelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcţii şi războaie.
[modifică] Copiii legitimi
- Ludovic al Franţei, Delfinul (1661 - 1711)
- Marie-Anne a Franţei (1664 - 1664)
- Marie-Therese a Franţei (1667 - 1672)
- Philippe-Charles al Franţei, Duce d'Anjou (1668 - 1671)
- Louis-François al Franţei, Duce d'Anjou (1672 - 1672)
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
- fr Biografie
| Predecesor: Ludovic al XIII-lea |
Regele Franţei 1643 - 1715 |
Succesor: Ludovic al XV-lea |
