Slavofil
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Slavofilul era un individ care apăra în mod necondiţionat ideea supremaţiei culturii slave asupra tuturor celorlalte, în special asupra celei vest-europene. În sens mai larg, termenul slavofilul se referă la un admnirator al culturii slave.
Ca mişcare intelectuală, slavofilismul s-a dezvoltat în Rusia secolului al XIX-lea. Au fost mai multe mişcări distincte care ar putea fi caracterizate ca slavofile. Unele aflate la stânga spectrului politic, care considerau că ideile progresiste democratice sunt caracteristici intriseci ale societăţii ruse, aşa cum ar fi demonstrat democraţia primitivă din Republica Novgorodului. Alte mişcări slavofile se aflau la dreapta spectrului politic, ele susţinând că tradiţiile autocratice ţariste sunt esenţa naturii ruse.
Mişcarea îşi avea originile în Moscova anilor 1830. Scriind despre opera părinţilor Bisericii Ortodoxe, poetul Alexei Homiakov (1804-1860) şi prietenii săi au elaborat o doctrină tradiţionalistă, conform căreia Rusia are propria ei cale de urmat şi nu are nevoie să imite sau să copieze istituţiile occidentale. Slavofilii ruşi acuzau cultura occidentală şi "occidentalizarea" (politica de modernizare a Rusiei promovată de Petru cel Mare şi Ecaterina cea Mare) ca pe nişte influenţe nefaste pentru Rusia, unii dintre ei mergând până acolo încât au adoptat modelele de îmbrăcăminte şi tunsorile din perioada de dinainte de încoronarea ţarului Petru I.
Doctrinele lui Homiakov, Ivan Kireevski (1806-1856), Constantin Axakov (1817-1860) ca şi a altora au avut un impact puternic asupra culturii ruse, incluzând şcoala de arhitectură a Renaşterii Ruse, grupul celor cinci compozitori ruşi, romancierul Nicolai Gogol, poetul Fiodor Tiutcev, lexicograful Vladimir Dal, etc. Lupta lor pentru puritatea limbii ruse avea ceva în comun cu viziunile estetice ale lui Lev Tolstoi.
În sfera politică, slavofilii erau sprijinitorii mişcării panslaviste pentru unificarea tuturor slavilor sub conducerea ţarului Rusiei şi pentru eliberarea slavilor balcanici de sub jugul otoman. Războiul ruso-turc din 1877-1878 este considerat punctul culminant al slavofilismului militant, aşa cum a fost ilustrat de carismaticul comandant Mihail Skobelev.
Ar trebui subliniat faptul că majoritatea slavofililior erau liberali şi fervenţi sprijinitori ai emancipării iobagilor. Cenzura presei, iobăgia şi pedeapsa capitală erau considerate influenţe nocive occidentale. Din punct de vedere politic, erau susţinătorii monarhiei parlamentare, aşa cum a fost în evul mediu Zemski Soborurile.
Scriitorii slavofili de mai târziu au dezvoltat o versiune conservatoare şi antisemită a slavofilismului numită Pochvennichestvo (Reîntoarcerea la pământl). Această ideologie, aşa cum a fost structurată de Constantin Pobedonosţev (conducătorul mirean al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse), a fost adoptată ca ideologie oficială în timpul domniei împăraţilor Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea. Chiar şi după victoria revoluţiei bolşevice, această filozofie a fost dezvoltată de gânditori religioşi din emigraţie, aşa cum a fost Ivan Ilin (1883-1954).
