Zalmoxis

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Detaliu dintr-o frescă din Aleksandrovo în sud-estul Bulgariei. Personajul din imagine a fost identificat ca fiind Zalmoxis.

Zalmoxis (sau Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) este considerat de unii ca fiind zeul suprem din panteonul geto-dacic, de unde concluzia unora cu privire la monoteismul geto-dacilor care ar fi facilitat convertirea acestora la creştinism, idee ce se află în opoziţie cu opinia conform căreia religia geţilor ar fi fost una politeistă, precum erau religiile celorlalte popoarelor indo-europene. Alţii îl consideră doar patronul lumii subpămîntene, al împărăţiei morţilor, având, astfel, caracter htonic, iar alţii l-au identificat cu Gebeleizis, zeu geto-dac al furtunii, al trăsnetelor şi al fulgerelor.

[modifică] Referiri în izvoare antice

Cea mai veche menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la Herodot, care declară că geţii sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci. Ei se cred nemuritori, continuă acesta, şi iată în ce chip: credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină; unii numesc această fiinţă divină Gebeleizis.^[1] Informaţiile cele mai preţioase aduse de Herodot sunt în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis. Conform celor aflate de la grecii din Hellespont şi de la Marea Neagră, Zalmoxis ar fi fost un vechi sclav al lui Pitagora (580-500 î.Cr.): eliberat, el ar fi adunat multe bogăţii şi, îmbogăţindu-se, s-ar fi întors în ţara lui. Cum tracii trăiau în sărăcie şi erau mai degrabă fără învăţătură, Zalmoxis a pornit să-i civilizeze. El a făcut să i se clădească o sală de primire în care îi primea în găzduire pe cei mai de seamă dintre concetăţenii săi; în cursul ospăţului îi învăţa că nici el, nici comesenii săi, nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor ajunge într-un loc în care vor trăi de-a pururea şi se vor bucura de o fericire desăvârşită. Între timp, el a pus să i se facă o locuinţă subpământeană, în care a coborât şi a trăit vreme de trei ani. Tracii îl regretau ca pe un mort. În al patrulea an a apărut înaintea lor: şi astfel cele ce spunea Zalmoxis au devenit de crezut. Herodot îşi oferă opinia în legătură cu cele cunoscute de către coloniştii greci de la Marea Neagră: Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin cele ce se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel, socot că acest Zalmoxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras.

Istoricul grec relatează, de asemenea, ritualul specific legat de Zalmoxis: trimiterea la fiecare patru ani a unui sol însărcinat să-i comunice zeului ceea ce doresc în fiecare împrejurare.^[2] Câţiva dintre bărbaţi ţineau cu vărful în sus trie suliţe şi cel desemnat prin tragere la sorţi era aruncat în aer, căzând el era străpuns de vârful celor trei suliţe.

La începutul erei creştine, Strabon prezintă o nouă versiune a mitului lui Zalmoxis, bazându-se mai ales pe documentaţia culeasă de Posidonius (către 135-50 î.Cr.). Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora, însă ceea ce ar fi învăţat de la maestrul său nu este doctrina imortalităţii, ci unele lucruri privind astrele^[3], adică ştiinţa de a prevedea evenimentele viitoare după semnele cereşti. Strabon adaugă la aceasta o călătorie în Egipt, ţara magiei prin excelenţă^[4]. Graţie ştiinţelor sale astronomice şi prestigiilor sale magice şi profetice, Zalmoxis reuşeşte să fie asociat la conducerea ţării de către rege. Mare preot şi profet al zeului cel mai adorat din ţara lor, Zalmoxis s-a retras într-o peşteră pe culmea muntelui sacru Kogainon, unde nu-i primea decât pe rege şi pe slujitorii lui, şi, mai târziu, aceştia i s-au adresat ca unui zeu. Strabon adaugă: când Burebista domnea peste geţi, cinstirea aceasta o avea Deceneu, şi, într-un mod sau în altul, regula pitagoriciană a abţinerii de a se hrăni cu fiinţe vii se păstra încă, aşa cum fusese propovăduită de către Zalmoxis. De altfel, într-un alt pasaj, în care prezintă domnia lui Burebista, Strabon îl descrie pe Deceneu ca pe un magician (góês), un bărbat care nu doar călătorise în Egipt, dar învăţase, de asemenea, în mod temeinic unele semne prin intermediul cărora pretindea a cunoaşte voinţa divină, şi la puţină vreme după aceea a fost socotit zeu.^[5]

[modifică] Cultul său. Ritualuri. Interpretări

Textul lui Herodot a produs, după cum observă Mircea Eliade, o vie impresie în lumea antică, de la contemporanii lui până la ultimii neopitagoricieni şi neoplatonicieni. Legenda relatată este coerentă: grecii din Hellespont sau Herodot însuşi integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina şi cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Astfel, cultul zeului geto-dac comporta credinţa în imortalitatea sufletului şi anumite rituri de tip iniţiatic. Dincolo de raţionalismul şi evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor săi, Eliade ghiceşte caracterul misteric al cultului, caracter trădat de ezitarea istoricului antic de a oferi amănunte. Discreţia sa à propos de Mistere este bine cunoscută, subliniează Eliade.^[6] Cu privire la credinţa geţilor în nemurire menţionată de Herodot, Eliade face o precizare esenţială în înţelegerea cultului zalmoxian, anume că áthanatizein^[7] nu înseamnă "a se crede nemuritor", ci "a se face nemuritor".^[8] Această imortalizare, după termenul folosit de Eliade, se dobândea prin intermediul unei iniţieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele greceşti şi eleniste. Nu se cunosc ceremoniile propriu-zise, dar informaţiile transmise de Herodot indică un scenariu mitico-ritual al morţii (ocultare) şi reîntoarcerii pe pământ (epifanie).

Cât priveşte semnificaţia magică a sacrificiului, acesta făcea posibilă comunicarea unui mesaj, altfel spus reactualiza raporturile dintre geţi şi zeul lor, aşa cum fuseseră ele la început, când Zalmoxis se afla printre ei. Sacrificiul şi trimiterea mesagerului constituiau, potrivit interpretării lui Eliade, întrucâtva o repetiţie simbolică (deoarece era ritualică) a întemeierii cultului: se reactualiza epifania lui Zalmoxis la capătul celor trei ani de ocultare, cu tot ceea ce implica ea, anume asigurarea nemuririi şi beatitudinii sufletului.

Anumiţi autori antici, precum şi mulţi savanţi moderni, l-au pus în relaţie pe Zalmoxis, pe de o parte, cu Dionis şi Orfeu, şi, pe de altă parte, cu personaje mitice sau puternic mitologizate^[9], a căror trăsătură caracteristică era fie o tehnică şamanică, fie mantica, fie coborârile în Infern. Dar ceea ce relatează Herodot nu se inserează în sistemul de mitologii, credinţe şi tehnici şamaniste sau şamanizante. Dimpotrivă, elementele cele mai caracteristice ale cultului său (andreon şi banchetele ceremoniale, ocultări în locuinţa subpământeană şi epifania după trei ani, imortalizarea sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică în lumea cealaltă) îl apropie pe Zalmoxis de Mistere.^[10]

[modifică] Note

↑ Herodot, Istorii, IV, 94, după traducerea lui Legrand
↑ Herodot, Istorii, iv, 94
↑ Strabon, Geografia, VII, 3, 5
↑ Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992
↑ Strabon, Geografia, VII, 3, 11
↑ Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pag. 164
↑ cf. Herodot, Istorii, V, 4
↑ ibidem; cf I. M. Linforth, Oi athanatiziontes, Herodotus, IV, 93-94, Classical Philology, 93, 1918, pag. 23+33
↑ Abaris, Aristeas din Proconnesos, Hermotimos din Clazomene, Epimenide din Creta, Pitagora, etc
↑ Mircea Eliade, Naissances mystiques, Essai sur quelques types d'initiation, 1959

[modifică] Bibliografie

Heinrich Pantaleon: Teutscher Nation Warhafften Helden [...], i. e. Prosopographia heroum atque illustrium virorum totius Germaniæ, Basel 1567-1578.
Mircea Eliade: De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, trad. de Maria şi Cezar Ivănescu, Humanitas: Bucureşti 1995 (bazată pe traducerea din De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris 1970).
D. Popov: Zamolksis. Religija i obštestvo na trakite, Sofia 1989.