Absolutism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Absolutismul este forma de guvernare în care monarhul (împărat, ţar, sultan, rege, domnitor) dispune integral de puterea supremă în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi (monarhie nelimitată).
Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil şi relativ independent în raport cu clasa nobililor, dar care ocroteşte şi consolidează în fapt interesele generale ale acestei clase. Apare şi se dezvoltă în perioada de destrămare a stărilor feudale şi de transformare a stărilor orăşeneşti mijlocii în clasa burgheziei moderne. În general, absolutismul, sprijinindu-se pe nobilime şi folosindu-se de puterea economică a burgheziei în dezvoltare urmăreşte slăbirea aristocraţiei feudale în scopul creării unei puteri centralizate autoritare prin lichidarea stării de destrămare feudală şi a luptelor nobiliare interne.
El apare în cele mai multe ţări europene la sfârşitul secolului XV, ajungând să cunoască formele sale clasice în timpul Elisabetei Tudor (1558 - 1603), Ludovic al XIV-lea (1643 - 1715), Petru I cel Mare (1682 - 1725) ş.a. Absolutismul monarhic va fi înlăturat în apusul Europei prin revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (sec. XVI), Anglia (sec. XVII), Franţa (sec. XVIII). În centrul şi estul Europei, absolutismul se va menţine îmbrăcând forma absolutismului (despotismului) luminat care, prin reforme, va prelungi în timp şi existenţa monarhiei absolutiste, dar şi a formelor feudale.
În ţările române, un astfel de despot luminat a fost Constantin Mavrocordat care, între 1730 - 1769, în cele 10 domnii, a întărit puterea domnească printr-un sistem de reforme sociale, fiscale, administrative şi judecătoreşti.
