Alexandru I Aldea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Alexandru I (Aldea) (domnitor al Ţării Româneşti între februarie/martie 1431 - decembrie 1436) este fiu, probabil natural, al lui Mircea cel Bătrân, Aldea ocupă tronul cu ajutorul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, nume pe care îl ia ca domnitor. Împrejurările ca şi data suirii pe tron sunt necunoscute. Cert este că primul act cunoscut dat de voievod este datat 14 iulie 1431. Având în vedere faptul că în februarie acelaşi an Sigismund de Luxemburg cheamă la negocieri pe Vlad Dracul pentru a-l ţine ca variantă la tron, aşa cum se va vedea mai jos, este posibil ca suirea pe tron a lui Alexandru I să fie legată de acestă perioadă.

Chiar în vara lui 1431, Alexandru voievod este nevoit să facă faţă unei puternice ofensive otomane. Nevoia disperată de ajutor din partea aliaţilor săi este evidentă din numărul şi conţinutul scrisorilor trimise braşovenilor. Într-o scrisoare spune „[...] Aşa să ştiţi că turcii au năpădit la Dunăre prin toate vadurile şi vin împotriva ţării să prade şi să jefuiască; şi grăbiţi-vă cât mai iute, ziua şi noaptea, să-mi veniţi în ajutor; căci dacă nouă ne va fi rău, vouă are să va fie şi mai rău, şi cât puteţi, grăbiţi-vă; câtă oaste puteţi ridica în grabă, să vie; iar câtă nu este gata, o veţi trimite în urmă. Să sosească iute. Altfel să nu faceţi [...]“, iar într-alta „[...] dacă e să mă ajutaţi, veniţi mai iute, căci turcii sunt pe drum de sâmbătă; şi grăbiţi-vă pe drum, căci hrana vă va veni şi mai pe urmă. Iar dacă nu vreţi să veniţi, spuneţi-mi, ca să ştiu ce să fac [...]“. Ajutorul a venit, atât din partea braşovenilor, cât şi din partea ocrotitorului său domnul moldovean, însă târziu şi insuficient. Probabil nu s-au dat lupte, sigur este că a încheiat un armistiţiu. Chiar din spusele domnului reiese că s-a dus de s-a închinat la poartă, reluând plata haraciului, dând 20 de fii de boieri zălog, în schimb, salvând 3000 de robi: „[...] ştii dumneata cum m-am dus la Murat împăratul şi cum m-am jurat cu el şi cum am vorbit cu el; toate le-am dat de ştire cu groază domniei voastre; am făcut ce-am făcut şi m-am dus şi m-am dus la el şi am dat [zălog n.t.] copii boiereşti acolo [...]“ (pasaj dintr-o scrisoare către Ştefan Rozgony, şpanul Timişoarei).

Această politică va atrage neîncrederea regalităţii maghiare însă, probabil datorită sprijinului acordat de Alexandru cel Bun, nu a intervenit în nici un fel pentru înlăturarea domnului neconbativ. Totuşi ca să facă presiune chiar în acelaşi an Sigismund de Luxemburg l-a chemat la Nürnberg pe Vlad Dracul, pregătindu-l pentru preluarea domniei.

Acest lucru va atrage atenţia domnitorului care se va plânge în repetate rânduri braşovenilor cum că „[...] domnul craiul nu-l ţine pre el cum a ţinut pe Dan voievod, ci l-a luat drept fiu de suflet [...]“. Totuşi nici braşovenii nici sibienii nu îl girează cu încrederea lor, acesta încercând în fel şi chip să le câştige bunăvoinţa, aşa cum rezultă din mai toate scrisorile adresate acestora afirmând că „[...] nici ţara domnului meu, craiul, nu va avea linişte. Fiindcă am stătut contra păgânilor, voi mi-aţi scornit vorbă că m-am dat turcilor; dar noi slujim domnului nostru, craiul, şi sfintei coroane şi cine va minţi... [urmează o înjurătură grosolană n.t.]. Eu m-am dus la turci, dar nu de voia mea şi am făcut linişte ţării cât a rămas şi vouă tuturor [...]“ sau „[...] Noi slujim domnului craiu şi sfintei coroane şi să dea Dumnezeu să se apropie domnul craiu, să stăm dinaintea lui [...]“.

În primăvara anului următor, când are loc o ofensivă otomană de jefuire a Transilvaniei, condusă de Sarzi, beglerbeg de Rumelia şi Hamza beglerbeg de Anatolia, la care el, ca vasal, era obligat să ia parte şi, simultan una de jefuire a Ungariei. Pentru a arăta bunele sale intenţii, Alexandru voievod dă de ştire lui Ştefan Rozgony, şi prin el regelui maghiar, ba mai mult, îl anunţă că, în momentul în care va sosi armata ungară, şi odată cu ea şi pretendentul turc Daud Celebi, el va părăsi pe sultan şi va face chiar ca o parte din oastea acestuia să treacă alături de pretendentul amintit justificând trădarea prin faptul că „[...] de multe ori m-au înşelat turcii pe mine acum vreau să le fac şi eu tot aşa; pe Dumnezeul meu că nu va rămânea nici sămânţă de ei [...]“. Din nefericire aceste vorbe, întărite cu jurăminte pe ocina lui, pe credinţa lui şi pe capul lui, râman doar vorbe. Înfruntarea a avut loc înainte de 24 iulie, Sigismund de Luxemburg este înfrânt, iar în Transilvania turcii au pustiit cumplit Ţara Bârsei. Nu se ştie cum a rămas cu cele spuse dar Celebi a rămas pretendent la scaunul sultanilor, iar domnul muntean s-a bucurat de şi pe viitor de sprijinul Înaltei Porţi.

Ca să-şi spele păcatele faţă de împăratul otoman, chiar după lupte, pleacă la Constantinopol pentru închinare lăsând să cârmuiască ţara pe Albu, influentul boier de la curtea sa şi probabil rudă a voievodului. Profitând de această lipsă a domnului, Vlad Dracul vine în ţară cu sprijin de la braşoveni pentru a lua tronul. Albu îl înfrânge pe pretendent şi îi împrăştie armata, acesta abia scăpând cu viaţă. Răspusul badjocoritor dat de Albu braşovenilor este edificator cu privire la proporţiile dezastrului suferit de viitorul domn: „[...] vă dau de ştire despre voievodul pe care l-aţi pus aici, Draculea, cui îi este drag dintre voi să-l sărutaţi, căci mai mult n-o să-l vedeţi, că am nădejde de la Dumnezeu că de unde merge nu se va întoarce [...]“.

La sfârşitul aceluiaşi an, Alexandru cel Bun moare, lăsând mai mulţii fii dornici de domnie iar Moldova pradă războaielor fraticide. Alexandru I Aldea participă şi el la conflict dând sprijin militar lui Ştefan al III-lea.

După aceste evenimente se pare că s-a instalat o perioadă de acalmie în ţară. Domnitorul face danii însemnate pentru mănăstiri, obicei pe care îl avea, probabil, încă de dinaintea suirii pe tron căci la Mănăstirea Cutlumuş de pe Muntele Athos există un document datat 1428 prin care un boier Aldea din Ţara Românească dă mertic anual [?] ughi (este greu de spus dacă acest Aldea este acelaşi cu viitorul voievod Alexandru I). La fel ca şi fratele său Radu al II-lea Prasnaglava nu a bătut monedă, sau nu sunt cunoscute emisiuni monetare din timpul domniei lor.

Sfârşitul domniei este legat probail de expediţia lui Vlad Dracul din 5 septembrie 1436. Ajutat de o armată ungurească şi având şi o sumă de partizani printre boieri, acesta trece munţii şi se ciocneşte cu Aldea şi cu turcii. Nu ştim care a fost rezultatul luptei; un document contemporan, din 17 noiembrie, vorbeşte numai de „mulţimea nenumărată” de robi pe care au luat-o turcii. Un fapt însă e sigur: la începutul anului 1437, domn în Ţara Românească era Vlad Dracul; la 20 ianuarie el confirmă, din Târgovişte, nişte moşii, iar la 24 ianuarie întăreşte braşovenilor vechiul lor privilegiu de comerţ. Există şi versiunea că tentativa din toamna lui 1437 a eşuat şi că Alevandru voievod ar fi murit de boală la sfârşitul anului, până în sărbători.

Nu poate fi precizat dacă domnitorul Alexandru I, a participat la acele lupte, sau dacă mai trăia în acel moment, cunoscut fiind faptul că au existat două zvonuri cu privire la boala şi la moartea lui, unul din noiembrie - decembrie 1431 altul din iulie 1435. În ambele ocazii Vlad Dracul era gata să intre în ţară şi numai faptul că au fost zvonuri false l-au înpiedicat să ia tronul. Sigur este faptul că Alexandru (Aldea) din acel moment nu mai apare ca fiind în viaţă în nici un alt document ulterior.

Este greu de spus şi de judecat acum faptele acestui voievod. Aparent, politica sa duplicitară arată un caracter îndoielnic, însă văzând că domnia sa vine să încheie o lungă perioadă în care pamântul Ţării Româneşti a fost teatru de operaţini militare iar resursele militare şi economice, de bună seamă, erau secătuite, necesitatea unei păci stabile l-a înpins pe voievod la conpromisuri. De altfel politica de stabilitate prin vasalitatea faţă de Înalta Poartă va fi din ce în ce mai adoptată de voievozii ţărilor române.