Fabulă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Definiţie
Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele şi lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are urmatoarea structură: povestirea propriu-zisă si morală. Figura de stil este personificarea
[modifică] Istoria fabulei
[modifică] Fabula în Antichitate
Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei noastre. Tablete provenind din bibliotecile şcolare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu apă.“), de musca încrezută („O muscă care s-a aşezat pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-şi ia zborul“). Multe din aceste texte arată o evidentă afinitate spre proverbe şi au o construcţie antitetică („Nu vorbeşti despre ceea ce găseşti; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea.“). Totuşi, acestea nu au niciodată o morală explicită.
[modifică] Fabula în Grecia
Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea şi eretele“, pe care o povesteşte Hesiod, în jurul secolului VIII, în „Munci şi zile“. Este vorba de o biată privighetoare prinsă în ghearele unui erete (sau şoim) care, în plus, îi face morală. Această fabulă are rolul de a ne face să medităm asupra noţiunii de dreptate, cu ajutorul unui raţionament antitetic în care personajul principal exploatează excesiv poziţia de forţă.
Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI î.e.n. şi care e considerat „părintele fabulei“.
În perioada clasicilor, Socrate însuşi ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât timp a fost închis înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: „Poetul trebuie să ia ca material miturile. [...] De aceea am ales miturile la îndemâna mea, aceste fabule de Esop pe care le ştiam pe de rost, şi pe care le-am luat din întâmplare.“
Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric. Această antologie, pierdută, a dat naştere la numeroase versiuni. Una din ele a fost păstrată sub forma unui ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I e.n., şi numită Augustana. La această colecţie se face de fapt referire când se menţionează astăzi „fabulele lui Esop“.
Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horaţiu propune o adaptare remarcabilă a „Şobolanului de oraş şi şobolanul de câmp“ (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră superioară versiunii lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care va face din fabulă un gen literar poetic.
Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman Avianus ne lasă patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din Fedru, dar multe nu sunt atestate în nici o altă parte şi sunt foarte bine construite.
[modifică] Fabula În Evul Mediu
Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Ev Mediu prin intermediul autorilor de colecţii ce semănau a pseudonime:Romulus, Syntipas, pseudo-Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei.
Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecţiei Roman de Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri inspirate din Ysengrinus, operă latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii împotriva lupului serveşte ca pretext pentru o satiră redutabilă a societăţii feudale şi a inechităţilor sale. Fabula cedează aici locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.
În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.
[modifică] Influenţa indiană
Fabula a cunoscut de asemenea un succes remarcabil în India, prin intermediul antologiei Pañchatantra. Redactată iniţial în sanscrită, între 300 î.e.n. şi 570 e.n., această antologie de fabule va cunoaşte numeroase modificări. Una din versiunile derivate se numeşte Hitopadesa sau „Îndrumarea utilă“. Găsim aici animalele întâlnite în mai toate fabulele: măgarul, leul, maimuţa, şarpele..., singura diferenţă fiind şacalul ce joacă aici rolul vulpii. Aceasta va influenţa Occidentul în sensul unui progres complex. Mai întâi circulând în Persia şi tradusă în arabă cu titlul Kalîla wa Dimna, va fi apoi tradusă în ebraică, apoi în latină, purtând titlul Directorium humanae vitae (1280). Moş Poussines o va traduce la rândul său în 1666 sub titlul de Specimen sapientiae Indorum veterum. O versiune persană va fi tradusă în franceză la 1644, purtând titlul de Cărţile luminilor sau Purtarea regilor, alcătuită de înţeleptul Pilpay Indien, tradusă în franceză de David Sahid, din Ispahan, capitala Persiei (numele traducătorului este de fapt un pseudonim al lui Gilbert Gaulmin). Aceste opere vor sta la baza unor fabule de La Fontaine, şi anume „Vaca de lapte şi căldarea de lapte“ şi „Ţestoasa şi cele două lebede“.
[modifică] După La Fontaine
Succesul ieşit din comun al fabulelor lui La Fontaine va inspira multă lume în scrierea acestora: de la seniori la clerici, neuitând magistraţii, preoţii sau vânzătorii, toţi îşi încearcă norocul în scrierea fabulelor. Iezuitul Desbillons, profesor, va scrie 560 de fabule. Un anume Boisard publică o culegere ce cuprinde 1001 fabule. Fabula intră în cartea recordurilor. Chiar şi Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune una, primită destul de bine la vremea ei.
Toţi aceşti autori au căzut într-o justă uitare. Un singure nume a supravieţuit în mod durabil alături de cel al lui La Fontaine, şi acesta este Jean-Pierre Claris, cavaler de Florian (1755-1794). Culegerea sa numără 100 de fabule. Acestea sunt orientate fie către o morală politică, fie către o morală particulară. Acesta se inspiră uneori din englezul John Gay sau din spaniolul Iriarte. În secolul al XIX-lea, fabula nu va mai fi practicată. Totuşi, în Rusia Ivan Andreievici Krylov are un talent înnăscut în scrierea acestui fel de povestire.
[modifică] Schema narativă
Fabula clasică are o structură dualistă. Începând cu titlul găsim în ea o opoziţie între două personaje a căror poziţii subiective sunt dezaxate, unul se situeză pe o poziţie superioară şi îl domină pe cel inferior. Graţie unui eveniment narativ neprevăzut poziţia celor două personaje se va răsturna. Această schemă a fost definită de C. Vandendorpe drept « o dublă inversare » (Să învăţăm să citim fabulele, Montréal, 1989). Această schemă, care se întâlneşte în zeci de fabule blochează situaţia de comprehensiune şi eliberează o morală extrem de clară. Hegel spunea că fabula « este ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluţia sa. » (Estetica, II).
