Fenomenologia spiritului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Fenomenologia spiritului (ger. Phänomenologie des Geistes) este prima lucrare importantă a filozofului german Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Formeaza prima parte a System der Wissenschaften (sistemul ştiinţelor). Fenomenologiei urma să i se alăture descrierea "ştiinţelor reale" (Reale Wissenschaften) - filozofia naturii (Philosophie der Natur) şi cea a spiritului (Philosophie des Geistes).

Cuprins 1 Introducere 2 Conştiinţa şi lupta iniţială 3 Dialectica stăpân - sclav 4 Ideologii religioase ale sclavului 5 Dilema stăpânului 6 Munca sclavului 7 Ştiinţa, tehnica, gândirea abstractă, arta ca produse ale muncii intelectuale a sclavului 8 Libertatea abstractă a sclavului versus libertatea reală, dar insuficientă, a stăpânului 9 Sfârşitul istoriei 10 Vezi şi 11 Literatură introductivă 12 Ediţii 13 Legături externe

[modifică] Introducere

Hegel dezvoltă evoluţia spiritului, de la percepţia simplă, naivă prin conştiinţă, conştiinţa de sine, raţiunea, spiritul şi istoria, revelaţia până la cunoaşterea absolută a spiritului. Filozoful german cercetează devenirea ştiinţei ca unitate dintre conţinut şi metodă precum şi apariţiile spiritului ca realizare a sinelui nostru, ca unitate dintre Fiinţă şi Nimic, la fel ca totalitate absolută. Locul adevărului este conceptul in sistemul ştiinţific, si nu Anschauungul. Cunoaşterea adevărului constă în faptul că dihotomia dintre subiect şi obiect este ridicată dialectic la un nivel superior, că una nu poate exista fără cealaltă, deci ambele formează un tot unitar.

Fenomenologia spiritului se ocupă atât cu probleme de bază de ordin epistemologic, cât şi de ordin etic şi istorico-filozofic. Un rol deosebit îl joacă capitolul despre conştiinţa de sine, care conţine perspectiva dialectică asupra stăpânului şi sclavului, care este punct de plecare important pentru Karl Marx, în cercetarea raporturilor de clasă în societatea burgheză.

Hegel porneşte în lucrarea sa capitală, de la patru premise:

• Revelaţia a ceea ce există prin cuvânt
• Existenţa unei nevoi, care aduce cu sine o activitate care neagă, transformă ceea ce există
• Existenţa a mai multe nevoi
• Existenţa posibilităţii realizării unei diferenţieri între nevoile (viitorului) stăpân şi cele ale (viitorilor) sclavi.

După Hegel, istoria are trei etape:

• Istoria începe cu lupta dintre indivizi cu scopul ca învingătorul să devină stăpân (adică om în sens hegelian) şi să fie recunoscut ca atare de către învins, care devine sclavul lui. Astfel, această etapă a istoriei, umanitatea este determinată de existenţa stăpânului.
• A doua etapă este determinată de dialectica dintre stăpân şi sclav, adică realizarea existenţei sclavului.
• Sfârşitul istoriei aduce cu sine inlăturarea dialecticii, a tensiunii şi contradicţiei dintre stăpân şi sclav. Aceasta se realizează prin sinteza dintre stăpânire şi sclavie. Momentul istoric în care se realizează această sinteză este Revoluţia franceză.

[modifică] Conştiinţa şi lupta iniţială

După Hegel, conştiinţa de sine şi omul în general sunt la urma urmei nimic altceva decât trebuinţe, care sunt satisfăcute prin faptul că sunt recunoscute de o altă trebuinţă, ca având drept exclusiv de a se satisface. Astfel devine clar că omul doar prin realizarea unei recunoaşteri generale se poate realiza, adică satisface complet. Dar dacă pe de altă parte există om multitudine de trebuinţe care constau în dorinţa de a fi recunoscut în plan general, atunci este clar că rezultă o luptă pe viaţă şi pe moarte între indivizi pentru a se ajunge la această recunoaştere a individului. Este o luptă deoarece fiecare încearcă să îl îngenunchieze pe celălalt, pe toţi ceilalţi. Omul îşi riscă viaţa biologică, pentru a-şi satisface trebuinţa nebiologică (având în vedere că, spre deosebire de animale, omul are şi trebuinţe nebiologice). În opinia lui Hegel, un om care nu este în stare să îşi pună viaţa în joc, adică să o rişte într-o luptă pentru prestigiu, nu este cu adevărat o fiinţă umană.

Existenţă istorică, umană, auto-conştientă există doar acolo unde au (sau cel puţin au avut) loc lupte sângeroase, doar de dragul prestigiului. Dar este clar că dacă fiecare dintre aceste lupte pentru prestigiu s-ar sfârşi cu moartea a cel puţin unuia dintre rivali, atunci, până la urmă ar rămâne pe lume doar un singur om. Iar acesta nu ar mai fi om, deoarece realitatea umană constă tocmai în recunoaşterea unui om ca om de către un alt individ aparţinând speciei sale (căci evident, un animal nu îl poate recunoaşte ca om, deoarece animalele fac parte din natură).

Deci trebuie pornit de la premisa că în majoritatea dintre aceste lupte, ambii oponenţi supravieţuiesc. Dar aceasta presupune ca unul dintre ei să se supună celuilalt, să îl recunoască, fără ca şi el să fie recunoscut de învingător. Trebuie pornit de la premisa că lupta se termină cu victoria celui care este pregătit să meargă până la ultimele consecinţe, asupra celui care, în faţa morţii, nu este gata să se înalţe peste instinctul său animalic, biologic de autoconservare. Altel învingătorul şi-a dovedit superioritatea faţă de viaţa biologică şi faţă de învins.

[modifică] Dialectica stăpân - sclav

Superioritatea învingătorului (adică a stăpânului) asupra naturii, este întemeiată pe faptul muncii învinsului (care a devenit sclavul său). Această muncă se întrepune între stăpân şi natură. Sclavul transformă condiţiile date ale naturii astfel încât acestea să corespundă nevoilor stăpânului. Astfel natura slujeşte stăpânului, fără ca acesta să trebuiască să la rândului lui să slujească naturii, cum face sclavul. Astfel stăpânul devine liber de şi faţă de natură, cu alte cuvinte nu mai este determinat de aceasta (precum animalele), deci devine om. Se realizază diviziunea muncii, stăpânul luptând doar, iar sclavul muncind doar pentru acesta. După Hegel, doar activitatea realizată pentru un alt lucru (pentru un om sau pentru o idee) este muncă în sens restrâns, căci animalele lucrează pentru ele, aceasta nefiind muncă. Căci fiinţa care munceşte pentru, pentru a-şi satisface propriile instincte (care sunt întotdeauna biologice), nu se înalţă deasupra naturii, ci rămâne o fiinţă biologică, fără spirit şi conştiinţă, un animal. Dar dacă munesc pentru a satisface un instinct care nu e al meu, atunci activitatea mea este determinată de ceva, care - pentru mine - nu mai este instinct.

[modifică] Ideologii religioase ale sclavului

Înainte de a se elibera de stăpân, sclavul creează mai multe ideologii, prin care să îşi justifice statutul de supus. Prima este stoicismul, a doua este solipsismul. A treia este creştinismul.

Sclavul nu neagă caracterul dialectic, contradictoriu al vieţii, dar justifică asta prin faptul că orice existenţă conţine contradicţii. În acest scop, el creează o altă lume, cea de dincolo de lumea naturală, a simţurilor. În lumea aceasta, el este sclav, şi nici nu merită să intreprindă ceva pentru a corecta situaţia. În lumea de dincolo, însă, libertatea nu este doar o idee abstractă, ci realitate. Deci nu trebuie să lupte împotriva stăpânului, deoarece este deja liber, şi anume în cealaltă lume. Nu trebuie să lupte pentru ca stăpânul să îl recunoască drept liber, căci în ochii lui Dumnezeu toţi, stăpâni şi sclavi, sunt egali.

Însă pentru Hegel, deşi genială ideea, este prea frumoasă, prea simplă ca să fie adevărată. Sclavul creştin doar atunci se poate considera liber şi egal cu stăpânul, când recunoaşte ca stăpân pe Dumnezeu, un stăpân absolut. Dar ceea ce face este doar a schimba stăpânul cu unul care îl face mai dependent de acesta decât era sclavul necredincios.

Prima sclavie era preţul pentru viaţa sa biologică. A doua este preţul pentru viaţa eternă. Creştinismul apare din frica sclavului faţă de neant, de neantul propriu, din neputinţa de a accepta condiţia existenţei - adică cea a finitudinii, a morţii.

În opinia lui Hegel, neajunsurile creştinismului, eliberarea de către orice stăpân, inclusiv cel absolut, realizarea libertăţii şi trăirea în această lume a simţurilor ca fiinţă umană, autonomă şi liberă, poate avea loc doar cu o condiţie. Şi anume acceptarea ideii de moarte şi prin urmare a ateismului.

Aceasta are loc odată cu Revoluţia franceză din 1789. Religia este înlocuită de filozofia germană, de cea a lui Hegel. Dar pentru ca creştinismul să die înlăturat, trebuie ca promisiunile acestuia să se realizeze în viaţa aceasta.

Este vorba deci despre întrebarea, cum lumea păgână a stăpânilor a putut deveni o lumea creştină a sclavilor, fără ca să se ajungă la o luptă între stăpân şi sclav, la o revoluţie.

Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem la lumea antică. Statul antic păgân a recunoscut numai stăpânii drept cetăţeni ai săi. Numai cei care luau parte la războaie erau consideraţi cetăţeni. Munca este rezervată sclavilor, care trăiesc la marginea societăţii. Sensul statului este de a purta războaie de prestigiu, cu scopul de a îi fi recunoscută autonomia şi supremaţia de către toate celelalte state.

Acest stat însă nu poate realiza decât momentul general al existenţei umane, în timp ce momentul individual rămâne la marginea lui. Dialectica dintre general şi individual nu este decât o altă formă a dialecticii dintre stăpân şi sclav, stăpânirea corespunzând generalului iar sclavia individualului.

Omul nu poate fi satisfăcut decât atunci când este creat un stat un de valoarea individuală a unui om este recunoscută de către generalul, comunitatea care este încarnată în stat, prin faptul că valoarea generală a statului este recunoscută şi realizată de către fiecare dintre indivizi. Un asemenea stat este, o asemenea sinteză între general şi individual este posibilă numai prin înlăturarea contradicţiei dintre stăpân şi sclav. Aceasta nu numai pentru că sclavul nu este recunoscut în mod general, iar stăpânul la rândul lui nu poate ajunge la o recunoaştere generală, atât timp cât el nu recunoaşte o parte a celor care îl recunosc—sclavii. Ci mai ales deoarece stăpânul nu poate realiza şi recunoaşte decât momentul general în om, în timp ce sclavul îli reduce existenţa doar la o valoare unică, singulară, individuală.

Omul îşi justifică valoarea sa umană prin faptul că îşi riscă viaţa în luptă. Dar această luptă este la peste tot şi întotdeauna (la toţi) aceeaşi. Toţi oamenii care luptă sunt la fel. Valoarea umană justificată prin luptă este generală, impersonală. De aceea, statul de războinici (stăpâni) nu recunoaşte decât elementul general în om. Cetăţeanul războinic nu este decât un oarecare cetăţean anonim, nu acel cetăţean anume. Chiar şi şeful statului este numai un oarecare reprezentant al statului; în activitatea sa el este funcţie a statului, dar statul nu este funcţie a voinţei sale individuale. Pe scurt, şeful statului antic grec nu este un "dictator" în sens modern, creştin, romantic. Nu este un Napoleon, care creează un stat prin voinţa sa personală, cu scopul de a-şi realiza individualitatea sa proprie şi de a-i fi recunoscută de ceilalţi. De aceea, războinicul grec, stăpân şi păgân, nu va fi niciodată satisfăcut—numai individul poate fi satisfăcut.

Cât despre sclav, valoarea umană creată prin muncă este una individuală, personală. Educaţia muncitorului prin muncă depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară munca, condiţii care variază în spaţiu şi care se modifică ele însele în timp din cauza muncii. Deci munca este mijlocul prin care diferenţele dintre oameni sunt justificate, şi sunt educate "individualităţile", "personalităţile". Sclavul-muncitor este cel care devine conştient de individualitatea sa, şi descoperă ideologiile care oferă o valoare absolută individualului, şi nu generalului, statului.

Însă statul, generalul, societatea de războinici nu recunoaşte nici munca, nici "personalitatea" muncitorului, ci cel mult produsul impersonal al muncii sclavului. Atât timp cât sclavul nu luptă, valoarea sa individuală rămâne subiectivă; el singur se autorecunoaşte. Contradicţia dintre

[modifică] Dilema stăpânului

Revenind la dialectica stăpân sclav, trebuie spus că partea umilitoare, servilă a satisfacerii trebuinţei stăpânului a fost preluată de sclav. Astfel, prin faptul că stăpânul stăpâneşte sclavul, el stăpâneşte (direct şi indirect) natura şi trăieşte în aceasta ca stăpân. Dar a trăi în natură, fără a lupta cu aceasta, este a trăi în tihnă. Iar tihna pe care o dobândeşte omul fără a face eforturi, aduce plăcere. Astfel, din momentul în care învingătorul devine stăpân, viaţa lui nu mai este caracterizată prin luptă, ci prin plăceri, căci nu mai are cu cine să se lupte.

Stăpânul suferă de o dilema existenţială. Căci la sfârşitul luptei a fost recunoscut ca om de către un alt individ, care a devenit sclavul său. Dar un sclav un poate recunoaşte pe altul ca om, deoarece el însuşi nu este om, ci a rămas parte a naturii deoarece nu a putut trece peste instinctul de autoconservare. Stăpânul poate fi recunoscut ca om doar de către alt stăpân, care şi acesta la rândul lui este gata să îşi înfrunte propria frică de moarte. Deci unul dintre ei va trebui să moară, deoarece fiecare este dispus să rişte să îşi dea viaţa pentru a fi recunoscut ca om de către celălalt. Astfel, stăpânul poate fi satisfăcut doar prin moarte. Dar moartea nu poate aduce satisfacţie, deoarece moartea e nimic, neant. Iar ce rămâne este doar sclavul, iar acesta nu îl poate recunoaşte ca om. Deci stăpânul nu va fi niciodată satisfăcut, recunoscut ca om, deoarece doi stăpâni nu pot convieţui, iar viaţa îi oferă două posibilităţi: să moară pe câmpul de luptă sau sa tâmpească în plăcere şi lenevie. Deci nu poate trăi conştient, satisfăcut, prin ceea ce este. Un individ care nu desfăşoară activitate, ci este plictisit, acela nu trăieşte cu adevărat şi nici nu este om. El va rămâne nemulţumit, căci doar activitatea poate aduce satisfacţie, iar singura activitate pe care o poate desfăşura stăpânul, lupta, nu îi poate aduce satisfacţie, indiferent de rezultatul acestei lupte.

[modifică] Munca sclavului

Numai omul care care se poate satisface în mod conştient, care ştie că se satisface prin ceea ce este, nu doreşte să se autodepăşească. Deci doar sclavul poate să se autosatisfacă, prin munca pe care o desfăşoară în slujba altcuiva, a stăpânului, de fapt a unei idei, îşi depăşeşte natura biologică, animală, şi devine om, rămânând satisfăcut. Hegel afirmă că sclavul este "adevărul" (=realitatea revelată) a stăpânului. Idealul uman, care iniţial îşi are originea, în stăpân, poate fi realizat numai prin sclavie. În acest moment, sclavul încetează a mai fi astfel. Dar nu poţi înceta să fii sclav, decât dacă ai fost odată sclav. Şi deoarece există sclav doar acolo unde există stăpân, stăpânirea, respctiv sclavia, e o etapă indispensabilă, justificată, a existenţei istorice. Paradoxal, stăpânul, prin faptul că îl obligă să muncească, îl obligă pe sclav, în mod conştient, să devină adevăratul om, omul liber de natură, dar şi satisfăcut de sine, ceea ce stăpânul niciodată nu va putea fi.

Prin frica biologică, animalică faţă de moarte, sclavul a trăit groaza morţii. S-a privit pe sine ca neant, a înţeles că întreaga sa existenţă nu este decât o "moarte" suspendată - un nimic care trăieşte în ceea ce există. Sclavul care - prin frica faţă de moarte - a aflat ce este neantul uman (care constituie baza existenţei sale), se înţelege deci pe sine şi astfel pe om mai bine decât poate înţelege stăpânul. Începând cu prima luptă, sclavul a înţeles realitatea umană, şi acesta este de fapt motivul pentru care el - şi nu stăpânul - desăvârşeşte istoria.

[modifică] Ştiinţa, tehnica, gândirea abstractă, arta ca produse ale muncii intelectuale a sclavului

Sclavul munceşte iniţial de frica stăpânului. Dar mai apoi, ameninţarea mortală a stăpânului rămâne doar o idee, cu care sclavul se obişnuieşte, stăpânul la fel. Pornind de la baza unei idei (a ideii de stăpân, a unei idei care nu are origine biologică, ci socială, umană) prin muncă, omul transformă natura. Dacă omul poate transforma natura pe baza unei idei care nu are ca origine natura, atunci acesta deţine o tehnică. Iar ideea, care produce tehnica, este ştiinţa. Dacă omul posedă concepte ştiinţifice, atunci acesta dispune şi de inteligenţă, de abilitatea de a lucra cu concepte abstracte şi de a rezolva probleme.

Astfel, mintea, gândirea abstractă, ştiinţa, tehnica, arta - toate îşi au originea în munca umilă a sclavului.

Munca mai aduce cu sine şi un alt rezultat pozitiv: libertatea. Stăpânul şi-a câştigat libertatea faţă de natură prin faptul că, în luptă, şi-a învins frica de moarte (instinctul) şi l-a învins pe cel care nu a putut face acest lucru, acesta din urmă devenind sclavul său. Dar acest în sclav, prin faptul că munceşte pentru altcineva (stăpânul fiind o creaţie socială, a omului, o idee), depăşeşte şi el acest instinct biologic, dedicându-se artei, ştiinţei, tehnicii, traensformând natura pornind de la o idee. Asfel, şi sclavul reuşeşte să stăpânească natura care în momentul luptei l-a stăpânit şi nu a putut să se elibereze de ea, devenind sclav. Deci el ajunge la celaşi rezultat ca şi stăpânul, spre deosebire de acesta reuşindu-se şi să se autosatisfacă prin activitate, eliberându-se de natură. Prin faptul că este conştient de această autosatisfacere, el devine liber. Iar prin faptul că se foloseşte de gândire, care este rezultatul muncii sale, el creează ideea abstractă de libertate, care pentru a devenit realitate tocmai prin această muncă.

Deci numai sclavul poate crea progres şi învingerea a ceea ce este, adică a naturii, încă netransformate de progres.

[modifică] Libertatea abstractă a sclavului versus libertatea reală, dar insuficientă, a stăpânului

Potrivit lui Hegel, libertatea este întotdeauna o idee în proces de a deveni realitate, şi nu o realitate care a existat întotdeauna. Căci doar unde există un proces, o continuă derulare de fapte, există istorie.

Sclavul care a devenit conştient de libertatea sa, nu este încă tocmai liber. Căci este liber doar în baza unei idei în proces de a deveni realitate pe baza muncii sale care transformă natura, nu în baza unei realităţi, ca în cazul stăpânului. Libertatea stăpânului este reală, nu o idee abstractă, produsul muncii intelectuale, un ideal care trebuie realizat. De aceea, stăpânul niciodată nu reuşeşte să treacă peste libertatea reală şi neajunsurile ei (căci libertatea umană sa faţă de natură nu poate fi recunoscută şi realizată decât de un sclav, care pentru stăpân nu este om adevărat. Deci, paradoxal, stăpânul niciodată nu poate fi liber!!!). Deoarece aceasta dina urmă nu a fost niciodată un produs al unei munci abstracte. Doar un ideal pe care să se înfăptuiască, un progres, poate să îşi găsească desăvârşirea în înţelegerea libertăţii, în apariţia ideii absolute de libertate umană, care este relevată prin cunoaşterea absolută pretinsă de Hegel. Dacă libertatea sclavului nu poate fi recunoscută iniţial decât de el însuşi, dacă prin urmare este pur abstractă, atunci totuşi poate deveni realitate şi chiar desăvârşită. Ultimul pas pe care trebuie să îl facă sclavul este ca libertatea sa, de care este deja conştient, să impună asuăra stăpânului, pentru ca şi acesta să devină conştient de ea.

Sclavul, conştient că este de fapt liber, reuşeşte să îşi învingă frică de moarte şi înfruntă stăpânul în luptă. Dar tocmai aici se deosebeşte sclavul de stăpân, deoarece sclavul poate progresa, avansa, şi până la urmă invinge frica morţii prin conştientizarea libertăţii proprii. Dar stăpânul nu poate progresa, rămâne ce a fost întotdeauna. De aceea, lumea creată de stăpân este o lume lipsită de progres, de găndire abstractă, de ştiinţă. Este sortită înfrângerii de către lumea pe care o creează sclavul prin gândire abstractă. Deşi libertatea stăpânului pare reală, acesta are doar iluzia că s-a eliberat de natură, pentru că de fapt rămâne parte a naturii. Spre deosebire de sclav, el nu poate progresa şi transforma natura. El va folosi întotdeauna aceleaşi arme primitive, pe când sclavul, prin ştiinţă şi invenţie, va crea arme mult mai avansate (dacă ar fi să extrapolăm la istoria recentă, Statele Unite, o societate liberă care nu a fost fondată de stăpâni, au folosit o armă foarte avansată - bomba atomică - pentru a îngenunchia Japonia, o societate încă feudală şi unde conduceau încă stăpânii asupra unor oameni care erau trataţi ca nişte sclavi. Vezi şi Sfârşitul istoriei şi ultimul om). Doar a se lupta nu înseamnă a face parte din istorie. Deoarece nu există progres pentru stăpân.

[modifică] Sfârşitul istoriei

Dacă acceptăm cele patru patru premise (vezi mai sus), înţelegem, posibilitatea unui proces istoric, care în mare, este istoria luptelor şi a muncii, o istorie dialectică, plină de tensiuni şi contradicţii, care până la urmă se termină în războaiele napoleoniene. Nu există om acolo unde nu există stăpân şi sclav (trebuie să existe deci cel puţin doi indivizi, pentru ca să poată exista un om).

Istoria se termină atunci când dispare distincţia dintre stăpân şi sclav. Deoarece nu mai există stăpân deoarece nu mai are sclav, şi nu mai există sclav deoarece nu mai are stăpân (fără ca acesta să devină iarăşi stăpân, deoarece nu mai există sclav).

După Hegel, războaiele napoleoniene, mai ales Bătălia de la Jena, istoria se termină prin eliminarea distincţiei dintre stăpân şi sclav,deci când ambii dispar şi sunt înlocuiţi de omul burghez al Franţei revoluţionare. Căci aceste burghez este sinteza dialectică dintre stăpân şi sclav. Acesta este omul integral al statului universal şi omogen creat de Napoleon.

Astfel, sclavul va fi recunoscut de către stăpân ca om cu adevărat liber. Iar dacă sclavul este om cu adevărat liber, atunci şi stăpânul poate accepta din partea acestuia libertatea proprie, scăpând şi el în final din dilemă. Aici se încheie istoria.

[modifică] Vezi şi

• Filozofia istoriei
• Francis Fukuyama (1992): Sfârşitul istoriei şi ultimul om.

[modifică] Literatură introductivă

• Alexandre Kojève, Introduction à la lecture de Hegel (Paris, Edition Gallimard, 1947)

[modifică] Ediţii

• G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului. Traducere de Virgil Bogdan (Bucureşti, Editura Iri, 1995)

[modifică] Legături externe

• FAUST ªI FENOMENOLOGIA SPIRITULUI ÎN INTERPRETÃRI FILOZOFICE CONTEMPORANE