Limba germană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| germană (Deutsch) † | |
|---|---|
| Vorbită în: | Germania, Ţările de Jos, Danemarca, Austria, Elveţia, Luxemburg, Liechtenstein, Polonia, SUA, Brazilia, România, Namibia şi alte |
| Regiuni:Vorbită în: | Europa, Africa, America de Nord, America de Sud |
| Număr de vorbitori: | 90 – 130 milioane |
| Loc: | 11 |
| Sistem de scriere: | alfabetul latin (variantul german) |
| Clasificare: |
limbi indo-europene |
| Statut oficial | |
| Naţiuni: | Uniunea Europeană, Germania, Austria, Elveţia, Belgia, Luxemburg, Liechtenstein Limba regională: Danemarca, Italia, Polonia, România |
| Coduri de limbă | |
| ISO 639–1 | de |
| ISO 639-2 | ger (B), deu (T) |
| SIL | deu en |
| Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - Art.1 Alle Menschen sind frei und gleich an Würde und Rechten geboren. Sie sind mit Vernunft und Gewissen begabt und sollen einander im Geiste der Brüderlichkeit begegnen. |
|
| Limbă - Listă de limbi - Lingvistică | |
 Distribuţia geografică a limbii germane |
|
Limba germană (în germană: deutsche Sprache, Deutsch) aparţine grupului vestic al limbilor germanice. Formează împreună cu neerlandeza un continuum dialectal.
Limba germană este vorbită ca limbă maternă de majoritatea populaţiei în Germania, Austria, Elveţia, Luxemburg şi Liechtenstein, în estul Belgiei, precum şi în regiunea Schleswigul de Nord (Nordschleswig) din sudul Danemarcei, în regiunea autonomă Tirolul de Sud (Südtirol) din nordul Italiei, în voievodatul Opole al Poloniei şi în regiunile Alsacia (Elsaß) şi Lorena (Lothringen) din Franţa. De asemenea, germana e vorbită ca limbă maternă de cca 55 mii de persoane în Cehia (mai ales în regiunea istorico-geografică Egerland) şi de cca 110 mii de persoane în Ungaria (cu precădere în regiunea istorico-geografică Dunantul). În România, limba germană etse vorbită de circa 60 mii de persoane.
În plus, limba germană este vorbită de un număr destul de mare de colonişti germani în SUA (cca 45 milioane de etnici germani dintre care 6,1 milioane utilizează germana ca limbă maternă), Canada (2,5 milioane de etnici germani dintre care 300 mii vorbitori nativi de germană), Mexic (90 mii vorbitori ca limbă maternă), Argentina (1,5 milioane de persoane cu descendenţă germană dintre care 350 mii folosesc germana ca limbă maternă), Uruguay (40 mii de etnici germani, inclusiv 10 mii vorbitori de germană ca limbă maternă), Brazilia (cca 5 milioane de etnici germani dintre care 900 mii vorbesc germana ca limbă maternă), Paraguay (250 mii vorbitori ca limbă maternă), Chile (cca 150 mii de etnici germani dintre care 20 mii vorbitori nativi de germană), Namibia (30 mii vorbitori ca limbă maternă), Rusia (450 mii vorbitori ca limbă maternă), Kazahstan (350 mii vorbitori ca limbă maternă) şi Australia (cca 1 milion de etnici germani dintre care 200 mii mai rămîn vorbitori nativi de germană).
Cuprins |
[modifică] Pronunţie şi grafie
Cantitatea sau lungimea sunetelor joacă un rol important în limba germană. O vocală pronunţată lung sau scurt poate face diferenţa între două cuvinte care în rest sunt identice.
De exemplu, Miete, cu i pronunţat lung, înseamnă "chirie", iar Mitte, cu i pronunţat scurt, înseamnă "mijloc", "centru". Ofen, cu o lung, înseamnă "cuptor", "sobă", iar offen, cu o scurt, înseamnă "deschis". După cum se observă din aceste exemple, în limba germană şi substantivele comune sunt scrise cu iniţială majusculă.
Pentru a distinge între vocale lungi şi vocale scurte, ortografia germană foloseşte consoane simple sau duble. După vocale scurte se scriu, de obicei, consoane duble (tt, dt, ll, ck, mm, nn, ss, tz etc.), iar după vocale lungi sau diftongi se scriu consoane simple (t, d, l, m, n, s, z etc.). Pentru a se reda sunetul s după o vocală lungă sau după diftong, în scrierea germană se foloseşte în multe cazuri, încă din evul mediu, şi litera specială ß, numită "es dur" (scharfes Es sau Eszett). Astfel: ich esse (= eu mănânc) se pronunţă cu e scurt, dar ich aß (= eu mâncam, am mâncat) se pronunţă cu a lung.
Pentru litera specială ß nu există majusculă. În loc de "es dur mare", care nu există, se scrie SS. În Elveţia litera ß nu se foloseşte de loc, şi în loc de ß se scrie ss.
O altă deosebire faţă de română, întâlnită în multe dialecte germane actuale, este faptul că litera r se pronunţă foarte voalat, şi uneori nici nu se distinge acustic.
Vocalele a, o şi u se folosesc şi în varianta cu un aşa-numit Umlaut, care constă în două puncte peste literă: ä, ö şi ü, iar cu majuscule: Ä, Ö şi Ü.
- ä se pronunţă aproximativ ca un "e" românesc, dar foarte deschis;
- ö se pronunţă aproximativ ca "eo" (dar nu este un diftong ci o vocală);
- ü se pronunţă aproximativ ca "iu" (dar nu este un diftong ci o vocală).
Uneori în loc de Umlaut se scrie: ae, respectiv oe şi ue, dar aceste perechi se pronunţă la fel ca ä respectiv ö şi ü.
Alte particularităţi fonetice germane:
- c se pronunţă în multe cazuri ca şi "ţ";
- ei se pronunţă ca şi "ai";
- eu se pronunţă aproximativ ca şi "oi".
- ge se pronunţă ca "ghe";
- gi se pronunţă ca şi "ghi";
- j se pronunţă ca şi "i";
- s se pronunţă în multe cazuri ca şi "z";
- v se pronunţă ca un "f";
- w se pronunţă ca un "v";
- y se pronunţă ca şi ü (vezi mai sus);
- z se pronunţă ca un "ţ";
[modifică] Istorie
Dialectele care au trecut prin cea de a doua schimbare a vocalelor germane în Evul Mediu sunt considerate membre ale limbii germane.
Din motive de izolare geografică (munţi înalţi, păduri întinse) şi din motive economice (rutele comerciale erau de obicei de-a lungul râurilor), limba germană a avut iniţial o multitudine de dialecte care s-au dezvoltat aproape independent. Din cauză că pe teritoriul Germaniei de azi au existat multe state mici, nu a existat pentru mult timp nici o forţă care să acţioneze pentru unificarea sau standardizarea germanei. Printre primele evenimente care au dus spre standardizare se numără traducerea Bibliei de către Martin Luther (Noul Testament în 1521 şi Vechiul Testament în 1534), care se bazează pe limba germană vorbită în popor şi pe cea folosită în cancelariile habsburgice.
Germana înaltă (Hochdeutsch) sau germana standard s-a format în sec. XVI-XVII în baza dialectelor intermediare (Mitteldeutsch) între germana de sus şi cea de jos. Lucrările pentru mass media şi în special cele scrise sunt aproape toate produse în Hochdeutsch, care este o limbă universală înţeleasă în toate zonele de limbă germană de pe glob (cu excepţia preşcolarilor în zone unde se vorbeşte doar dialect - dar în era televiziunii, până şi ei ajung să înţeleagă germana înaltă, chiar înainte de a merge la şcoală).
Germana înaltă (Hochdeutsch) mai are însă şi un alt înţeles, anume totalitatea următoarelor limbi şi dialecte: limbile germana standard, idiş şi luxemburgheză, dialectele din zona centrală şi de sud a Germaniei, dialectele vorbite în Austria, Liechtenstein, Elveţia, Luxemburg, Tirolul de sud (Italia), Alsacia şi Lorena (Franţa), Belgia, Polonia, SUA, Rusia, România, Danemarca, precum şi mai multe ţări din America de sud şi din sudul Africii.
Primul dicţionar al Fraţilor Grimm, ale cărui 16 părţi au fost publicate între 1852 şi 1960, a fost şi încă este cel mai complet census al cuvintelor din limba germană. În 1880, regulile gramaticale şi ortografice de la acea vreme au apărut în lexiconul Duden, numit aşa după autorul lui, Konrad Duden. În 1901, această carte a fost declarată definiţia standard a limbii germane.
De atunci nu au mai fost publicate revizii oficiale ale regulilor - până în 1998, când s-a hotărât aşa-numita "nouă" ortografie germană, sau ortografia reformată, obligatorie în Germania numai pentru şcoli şi anumite instituţii de stat. (Situaţia legală din Germania este de fapt ceva mai complexă din cauza structurii federale a administraţiei pe 3 nivele - federaţie, landuri şi comune. Totuşi, pentru schimbarea ortografiei oficiale, în Germania este suficientă o dispozitie ministerială (Erlass), şi nu este nevoie şi de o lege (Gesetz).)
Hotărârea din 1998 a constat de fapt dintr-un compromis: atât ortografia germană veche cât şi cea nouă au fost permise în paralel, pentru o perioadă de tranziţie foarte lungă - până în anul 2005. Astfel, folosirea ortografiei vechi se marca în şcoli cu roşu drept greşeală, dar nu se scădeau puncte la notă.
Noul standard, obligatoriu de la 1 august 2005 în Germania, Austria şi Elveţia, pune capăt acestui paralelism şi impune şcolilor şi instituţiilor de stat ortografia nouă. Totuşi, multe personalităţi, scriitori, instituţii şi firme nu au fost de loc de acord cu schimbările. Astfel, landurile Bayern (Bavaria) şi Nordrhein-Westfalen precum şi cantonul/oraşul elveţian Berna au decis să prelungescă pe teritoriile lor paralelitatea ortografiilor cu încă 1 an. Marele ziar (desigur particular) de renume mondial Frankfurter Allgemeine Zeitung ("FAZ") nu a acceptat de loc noua ortografie din 1998 şi continuă să aplice şi azi ortografia "veche".
Pe baza propunerilor făcute de către Comisia internaţională de ortografie germană, în martie 2006 Conferinţa Miniştrilor Cultelor ai landurilor germane a mai aprobat anumite schimbări ale noului standard. Ca rezultat, noua ortografie germană revizuită (adică inclusiv aceste schimbări de ultimă oră) a intrat în vigoare la 1 august 2006 (= începutul anului şcolar 2006/2007 în Germania). La sfârşitul lui iunie 2006, şi Elveţia a hotărât introducerea acesteia. Ortografiile vechi vor mai fi însă tolerate timp de 1 an în Germania, 2 ani in Austria şi 3 ani în Elveţia.
La 22 iulie 2006 redacţia Duden a publicat noua ediţie cu nr. 24 a manualului ei, care constituie practic noul manual de referinţă al ortografiei germane. Conform noii ortografii, pentru numeroase cuvinte sunt permise acum mai multe feluri de scriere. Totuşi, în asemenea cazuri, redacţia recomandă unul dintre aceste moduri de scriere multiple.
[modifică] Situaţie actuală
Germana este limba oficială în Germania, Austria şi Liechtenstein, una din limbile oficiale în Belgia (alături de neerlandeză şi franceză), Elveţia (împreună cu franceza şi italiana) şi Luxemburg (împreună cu franceza şi luxemburgheza), precum şi limbă oficială regională în regiunea autonomă Tirolul de Sud din nordul Italiei (alături de italiană). Pînă în 1990 a fost şi una dintre limbile oficiale ale Namibiei (alături de afrikaans şi engleză). Totodată, germana este una dintre cele 3 limbi de lucru ale Comisiei Europene (alături de franceză şi engleză), una dintre cele cinci limbi de lucru ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi una dintre cele şase limbi oficiale ale OSCE.
Conform estimărilor germana este vorbită ca limbă maternă de cca 100-120 milioane persoane (mai ales în Europa Centrală), fiind limba cu cel mai mare număr de vorbitori din Europa. Germana rămîne cea de-a treia limbă străina studiată în lume (după engleză şi franceză) cu toate că influenţa crescândă a limbii engleze a afectat în ultimul timp rolul limbii germane în plan internaţional.
[modifică] Limba germană în România
La recensământul populaţiei din 2002 peste 60 de mii de locuitori ai României (0,3 % din totalul populaţiei din ţară) s-au declarat ca fiind de origine germană (saşi, şvabi sătmăreni, şvabi bănăţeni şi ţipţeri), majoritatea fiind vorbitori nativi de limbă germană. Germana este a treia limba străină în România, fiind predată la toate facultăţile de limbi străine din ţară. În Banat şi Transilvania există şi cîteva licee cu predare în limba germană. La Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca 10 din cele 21 de facultăţi ale universităţii oferă programe de studii şi în limba germană. La Timişoara funcţionează Teatrul German de Stat (Deutsches Staatstheater Temeswar), unul din puţinele teatre de limbă germană din afara spaţiului germanofon propriu-zis. În germană apar şi cîteva publicaţii periodice naţionale sau regionale din România, printre care Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien (ADZR), Hermannstädter Zeitung şi Banater Zeitung.
[modifică] Dialectele germanei
Dialectele limbii germane sunt divizate în mod tradiţional în trei grupuri: germana de sus (Oberdeutsch), germana mijlocie (Mitteldeutsch) şi germana de jos (Niederdeutsch). "Sus" şi "jos" se referă la altitudinea geografică a regiunii dialectale: germana de sus se vorbeşte mai ales în sudul Germaniei, Austria, Elveţia ş.a., regiuni de altitudine (spre Alpi şi în văile lor), iar germana de jos se vorbeşte în nordul Germaniei, care este o zonă întinsă de şes (spre Marea Nordului şi Marea Baltică).
Germana de jos se divizează în două grupuri dialectale: saxona inferioară şi francona inferioară, vorbite în nordul Germaniei, Olanda şi nordul Belgiei, precum şi de coloniştii germani, olandezi sau flamanzi, stabiliţi în Africa şi America. Dialectele francone inferioare ale germanei de jos stau la baza limbii neerlandeze. Unii linvişti consideră germana de jos a fi o limbă distinctă, nu doar un dialect, în raport cu germana de sus.
Germana mijlocie se împarte, de asemenea, în două grupuri dialectale: germana mijlocie occidentală (Westmitteldeutsch) şi germana mijlocie orientală (Ostmitteldeutsch), fiind vorbită în centrul Germaniei (Saxonia Superioară, Luzaţia, sud-estul Brandenburgului, nordul Turingiei, Hessa, Renania Superioară, Palatinatul Rinului, Saarland), precum şi în Luxemburg, estul Belgiei şi în regiunea franceză Lorena. Graţie poziţiei sale mediane între dialectele germanei de jos şi a celei de sus, dialectul Südmärkisch al germanei mijlocii orientale (vorbit în Berlin şi în sud-estul Brandenburgului) stă la baza germanei standard (Hochdeutsch).
Germana de sus (Oberdeutsch; a nu se confunda cu germana înaltă numită Hochdeutsch) se împarte în trei grupuri dialectale, la rândul lor subdivizate în graiuri (“Mundarten”): francon (Fränkische Mundarten), austro-bavarez (Österreichisch-Bairische Mundarten) şi suebo-alemanic (Schwäbisch-Alemanische Mundarten), vorbite în sudul Germaniei, Austria, Elveţia, regiunea autonomă italiană Tirolul de Sud şi în Alsacia, din Franţa.
Unele dialecte contemporane ale limbii germane s-au format în sec. XVII-XIX în America de Nord, prin amestecul diferitor graiuri germane vorbite în Europa Centrală, printre acestea numărându-se germana din Pennsylvania, germana texană şi germana hutterită.
[modifică] Coduri lingvistice
- SIL code: GER
- ISO 639-1: de
- ISO 639-2(B): ger
- ISO 639-2(T): deu
[modifică] Referinţe
Orlando Balaş, Limba germană. Simplu şi eficient, Iaşi, Editura Polirom, 2005
DUDEN Grammatik der deutschen Gegenwartssprache, Mannheim. Leipzig. Wien. Zürich, Dudenverlag, 1998
Gerhard Helbig, Joachim Buscha, Deutsche Grammatik. Ein Handbuch für den Ausländerunterricht, Berlin. München: Langenscheidt KG, 2005
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
- Raportul Ethnologue pentru Germană
- Curs gratis de învăţare a limbii germane
- Resurse gratis online pentru elevi
- Verein Deutsche Sprache
- Deutsche Welle - Curs gratis de limba germană (în română)
- Steinke-Institut
| Limbi germanice |
|---|
|
Limba afrikaans | Limba daneză | Limba engleză | Limba feroeză | Limba friziană | Limba germană | Limba idiş | Limba islandeză | Limba luxemburgheză | Limba neerlandeză | Limba norvegiană | Limba suedeză |
