Ştiinţă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Portal Ştiinţă

Ştiinţa (din lat. scientia = cunoaştere) se poate referi la:

• Investigarea sau studiul naturii prin observaţie şi raţionament
• Suma tuturor cunoştinţelor acumulate în urma acestei cercetări
• Matematica, studiile cantităţilor şi ordinilor, sunt denumite deseori ştiinţă sau ştiinţe, însă rezultatele cercetării matematice, cunoscute ca teoreme, sunt obţinute din derivaţii logice care presupun mai degrabă sisteme axiomatice decât o combinaţie între observaţie şi raţionament. Multe metode matematice au o utilitate fundamentală în ştiinţele empirice, ale căror fructe sunt ipotezele şi teoriile.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că investigaţia ştiinţifică este cea care corespunde metodei ştiinţifice, un proces al cărui scop este evaluarea cunoştinţelor empirice. În sens mai larg, cuvântul ştiinţă deseori descrie orice domeniu de studiu sistematic sau cunoştinţele căpătate în urma acestui studiu. Acest articol se concentrează pe definiţia cu sens mai restrâns.

Domeniile ştiinţifice se clasifică de-a lungul a două mari dimensiuni:

• Experimentul, căutarea unei informaţii rapid disponibile, versus teorie, dezvoltare de modele care explică ceea ce se observă.
• Ştiinţele naturale, studiul naturii, versus ştiinţele sociale, studiul comportamentului uman şi al societăţii.

Cuprins 1 Ce este ştiinţa? 2 Metoda ştiinţifică 2.1 Criterii pentru cercetarea ştiinţifică 2.2 Procesul cunoaşterii ştiinţifice 2.3 Criteriile teoriei ştiinţifice 2.4 Criteriile experimentului ştiinţific 3 Filozofia ştiinţei 4 Etica ştiinţei 5 Critică şi conflicte 5.1 "Turnul de fildeş" 5.2 Reliabilitatea ştiinţei şi înşelăciunea 5.3 Ştiinţa şi religia 6 Matematica şi metoda ştiinţifică 7 Scopurile ştiinţei 8 Clasificarea ştiinţelor 9 Literatură 10 Vezi şi 10.1 Manuale 10.2 Ştiri şi articole 10.3 Legături externe 10.4 Legături suplimentare

[modifică] Ce este ştiinţa?

Există diferite înţelesuri ale "ştiinţei".

Potrivit empirismului, teoriile ştiinţifice sunt obiective, verificabile empiric, şi sunt predicţii ale rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.

În contrast cu aceasta, realismul ştiinţific defineşte ştiinţa în termeni ontologici: ştiinţa încearcă să identifice fenomene şi entităţi, forţele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forţe, şi sursele acelor forţe în sensul structuriilor interne ale acestor fenomene şi entităţi.

Chiar şi în tradiţia empirică, trebuie să fim atenţi asupra faptului că predicţia se referă la rezultatul unui experiment sau studiu, mai degrabă decât a prezice viitorul. De exemplu, afirmaţia "un paleontolog poate face predicţii în legătură cu descoperirea unui anume tip de dinozaur" corespunde folosirii empirice a predicţiei. Pe de altă parte, ştiinţe ca geologia şi meteorologia nu trebuie neapărat să fie capabile să facă predicţii exacte despre cutremure sau vreme pentru ca să poată fi considerate drept ştiinţe. Filozoful empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile şi prin urmare ipotezele ştiinţifice pot fi doar falsificate.

Pozitivismul, o formă a empirismului, vede ştiinţa, aşa cum aceasta este definită de empirism, ca mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse, termenii "pozitivism" şi "empirism" sunt deseori folosiţi ca sinonime. Iată însă ce li se reproşează:

• Willard Van Orman Quine a demonstrat imposibilitatea unui limbaj de observare independent de teorie, aşa că noţiunea însăşi de a testa teoriile prin experimente este problematică.

• Observaţiile sunt întotdeauna "încărcate cu teorii". Thomas Kuhn a afirmat că ştiinţa întotdeauna implică "paradigme", seturi de ipoteze, reguli, practici etc. şi că trecerea de la o paradigmă la alta de obicei nu presupune verificarea sau falsificarea teoriilor ştiinţifice. Mai mult, în contrast cu modelul empiric, este de părere că ştiinţa nu a evoluat în mod istoric, ca acumulare continuă de date.

Pentru mai multe informaţii, vezi Teoriile şi sociologia istoriei ştiinţei.

Ştiinţa îi ajută pe oameni să afle mai mult despre vieţile lor şi contribuie la dezvoltarea societăţii.

[modifică] Metoda ştiinţifică

Articol principal: Metodă ştiinţifică

Termenii de "model", "ipoteză", "teorie" şi "lege fizică" au în ştiinţă alte înţelesuri decât în limbajul uzual. Oamenii de ştiinţă folosesc termenul de "model" pentru a exprima descrierea a ceva, în mod specific ceva care poate fi folosit pentru a face predicţii care pot fi testate prin experiment sau observaţie. O ipoteză este o afirmaţie care ori (încă) nu a fost nici confirmată nici infirmată prin experiment. O lege fizică sau o "lege a naturii" este o generalizare ştiinţifică bazată pe observaţii empirice.

Cuvântul teorie este înţeles greşit mai ales de către laici. În limbaj comun înseamnă idei care nu se bazează pe nici o dovadă solidă; în contrast cu aceasta, oamenii de ştiinţă de obicei folosesc acest cuvânt pentru a se referi la mănunchiuri de idei care fac prognoze specifice. A spune "mărul a căzut" este a afirma un fapt, în timp ce teoria newtoniană a gravitaţiei universale este un corp de idei care permit unui om de ştiinţă să explice de ce mărul a căzut şi să facă prognoze privind alte obiecte căzătoare.

Orice teorie foarte fructuoasă care a supravieţut timpului şi care are o cantitate copleşitoare de dovezi pe care se sprijină este considerată a fi "dovedită" în sens ştiinţific. Unele modele acceptate universal, precum teoria heliocentrică şi teoria atomică au supravieţuit testării empirice riguroase fără a fi contrazise, totuşi nu este exclus ca într-o zi să fie infirmate. Teorii mai noi, precum teoria stringurilor pot oferi idei promiţătoare, dar încă trebuie să treacă prin acelaşi proces pentru a fi acceptate.

Oamenii de ştiinţă niciodată nu pretind a fi în posesia adevărului absolut. Spre deosebire de o dovadă matematică, o teorie ştiinţifică dovedită este întotdeauna susceptibilă de a fi falsificată dacă apar noi dovezi. Chiar şi cele mai de bază şi fundamentale teorii se pot dovedi a fi imperfecte dacă observaţiile noi sunt inconsistente cu cu ele.

Mecanica newtoniană este un exemplu faimos de lege care nu a supravieţuit experimentelor care implică viteze apropiate de cea a luminii sau apropiere fatţă de câmpuri gravitaţionale puternice. În afara acestor condiţii, Legea lui Newton rămâne un model excelent de de mişcare şi gravitaţie. Pentru că relativitatea generală oferă explicaţii pentru toate fenomenele descrise de mecanica newtoniană, este privită ca o teorie superioară.

Ştiinţa este o metodă folosită cu scopul de a acumula cunoştinţe. Obiectivul metodei ştiinţifice este de a porni de la una sau mai multe ipoteze şi a dezvolta o teorie validă.

[modifică] Criterii pentru cercetarea ştiinţifică

1. Ştiinţa nu este dogmatică. Se deosebeşte de religie prin faptul că nu are pretenţia de a fi în posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării ştiinţifice sunt falsificabile, adică se pot testa şi verifica validitatea lor. Dar afirmaţiile religioase nu pot fi falsificate din start, pentru că nu pot fi cercetate. De asemenea, falsificabilitate înseamnă că teoria trebuie să includă şi condiţiile în care s-ar putea să nu fie adevărată. Afirmaţiile religioase însă nu admit că ar putea exista condiţii în care validitatea lor să fie poată fi pusă sub semnul întrebării.
2. Rezultatele cercetării ştiinţifice sunt documentate minuţios. Pentru asta există standarde, care asigură posibilitatea de a explica paşii care duc la o anume concluzie. Aici este importantă şi publicarea tuturor surselor folosite şi luarea în considerare a nivelului actual la care se află cercetarea în domeniul respectiv. Astfel, rezultatele cercetării devin comparabile, la fel precum progresul însuşi în disciplina respectivă. Lucrările de cercetare fac trimitere una la celalaltă. Ele vin în spirjinul, critică sau perfecţionează teoriile existente.
3. Un principiu important este interogaţia sceptică în sensul unei atitudini critice faţă de rezultate şi teze proprii şi ale altora. Cunoştinţele ştiinţifice se deosebesc de cele doctrinare prin faptul că la cele din urmă sunt folosite mijloace de coerciţie subtile sau făţişe şi interogaţia critică este cel puţin nedorită, în timp ce cele dintâi pot fi în principiu confirmate sau infirmate de către oricine cu ajutorul raţiunii şi experienţei proprii. La fel se diferenţiază cunoştinţele ştiinţifice de cele cu caracter de revelaţie. Revelaţia, care are loc doar la nivel subiectiv, în sinele individului, nu este accesibilă celorlalţi şi astfel nu poate fi intersubiectiv verificată.

[modifică] Procesul cunoaşterii ştiinţifice

Acesta este un model ideal (în unele ştiinţe numai o parte din paşii de mai jos pot fi parcurşi şi deseori cunoştinţele sunt dobândite în alt mod, inclusiv prin hazard):

Acest model este valabil doar pentru disciplinele unde se lucrează analitic. Pentru ştiinţele istorico-hermeneutice sunt valabile alte principii.

[modifică] Criteriile teoriei ştiinţifice

• Lipsa afirmaţiilor care se conţin pe ele însele ca premise
• Consistenţă internă: lipsă de contradicţii în cadrul teoriei
• Consistenţă externă: lipsă de contradicţii cu alte teorii recunoscute
• Valoarea cercetării: explicarea unor noi probleme care până acum nu au putut fi explicate
• Testabilitate empirică
• Explicaţie eficientă
• Falsificabilitate: o teorie trebuie să fie astfel formulată, încât afirmaţiile să poată fi infirmate prin experiment. Teorii nefalsificabile, deci care nu pot fi infirmate prin experiment nu pot fi considerate ştiinţifice

[modifică] Criteriile experimentului ştiinţific

• Obiectivitate (verificabilitate intersubiectivă): Un experiment este obiectiv, dacă cercetători diferiţi, în condiţii identice, ajung la aceleaşi rezultate finale.
• Fidelitate (reliabilitate):Un experiment este reliabil, dacă în aceleaşi condiţii, în repetate rânduri, duce la rezultate identice, deci se poate repeta.
• Validitate (valabilitate): Un experiment este vaild, dacă regula de măsură într-adevăr măsoară ceea ce ar trebui să măsoare. Aici trebuie să se evite ca alte caracteristici, care nu sunt măsurate, să nu influenţeze rezultatul. Totuşi, asta înseamnă o standardizare foarte riguroasă a condiţiilor în care are loc experimentul. Aceasta însă poate să influenţeze negativ valabilitatea. Dacă de exemplu, în cadrul unui experiment cu animale controlat riguros, anumite tipare de comportament trebuie să fie măsurate prin tratamentul A, se poate că acel tipar de comportament a fost cauzat nu de tratamentul respectiv, ci de circumstanţe (cuşcă mică, plictisitoare etc.).
• Standardizare şi comparabilitate: rezultatele unui experiment numai atunci sunt comparabile, dacă respectă anumite criterii stabilite anterior. Pentru a asigura repetabilitatea şi verificarea unui experiment, regulile de evaluare a experimentului trebuie să rămână cât mai simple posibil.

[modifică] Filozofia ştiinţei

Articol principal: Filozofia ştiinţei

Efectivitatea ştiinţei a făcut-o un subiect al interogaţiei filozofice. Filozofia ştiinţei încearcă să înţeleagă natura şi justificarea cunoaşterii ştiinţifice şi a implicaţiilor sale etice. S-a dovedit a fi dificil dea folosi metoda ştiinţifică pentru a distinge între ştiinţă şi non-ştiinţă.

Francis Bacon este considerat a fi întemeietorul metodei ştiinţifice moderne. În secolul XX, Karl Popper a introdus un curent radical în teoria ştiinţei, numit raţionalism critic. Criteriul falsificabilităţii, formulat iniţial de Popper, a devenit larg acceptat ca criteriu care desparte ştiinţa de pseudoştiinţă respectiv religie. A fost numit de către critici şi falsificaţionism.

Dar falsificabilitatea nu a putut evita critica, mai ales din partea lui T. S. Kuhn, ducând la perspective asupra ştiinţei. Deşi principiul falsificabilităţii propus de Popper este util pentru a deosebi discipline ştiinţifice autentice de pseudo-ştiinţe (cum sunt astrologia, homeopatia, etc.), în mod practic falsificarea ipotezelor ştiinţifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al ştiinţelor. Mai degrabă, cunoaşterea ştiinţifică avansează datorită acumulărilor cantitative de fapte experimentale şi formulări teoretice, care sunt în general consistente cu teoriile general acceptate la un moment dat. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite, şi pe măsură ce tehnologia permite măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în contradicţie (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt intenţionate şi au loc în cursul proceselor ştiinţifice obişnuite. Un exemplu în acest sens îl constituie descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (şi nu depinde de direcţia de propagare) într-un experiment desfăşurat de către Michelson şi Morley în 1887. Obiectivul acestui experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii faţă de Eter, însă rezultatele experimentului, fiind în contradicţie cu teoriile fizicii din acea vreme, au dus la abandonarea concepţiei Eterului şi la formularea teoriei relativităţii speciale de către Albert Einstein în 1905. Această viziune a evoluţiei ştiinţei în etape constituite din acumulări cantitative urmate de revoluţii în care "paradigma" ştiinţei se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas Kuhn în "Structura revoluţiilor ştiinţifice" (1962).

Imre Lakatos a considerat ştiinţa drept urmărirea unor programe de cercetare complexe. Joseph D. Sneed a dezvoltat structuralismul epistemogic.

T. S. Kuhn şi Paul Feyerabend au încercat să demonstreze, cu metode istorice şi sociologice, că cercetarea ştiinţifică decurge altfel decât cum afirmă raţionalismus critic al lui Popper sau cum afirmă criticii lui Popper. Astfel, savanţii, în faza obişnuită a cercetării lor, nu urmăresc să verifice afirmaţiile fundamentale ale teoriilor lor, ci cercetează în cadrul unei paradigme sau program de cercetare neverificat, care le arată căi de a rezolva acele necunoscute care sunt conţinute în paradigmă. Paradigma sau programul de cercetare nu sunt disponibile în cadrul acestei faze ordinare a cercetării, deci constă din presupuneri iniţiale care de fapt nici măcar nu pot fi falsificate. Conform lui Imre Lakatos, asta nici nu este necesar, întrucât funcţia ei principală constă mai degrabă în a stabili "structura" unei teorii şi nue este nevoie decât ca aceste presupuneri iniţiale să fie lărgite prin presupuneri suplimentare falsificabile, pentru a ajunge la o teorie completă falsificabilă. "Structura revoluţiilor ştiinţifice" a lui Kuhn, metodologia programelor de cercetare ştiinţtifică a lui Lakatos şi teoria anarhică a cunoaşterii dezvoltată de Feyerabend sunt de asemenea premise ale cercetării ştiinţifice moderne (Karin Knorr-Cetina, Bruno Latour), care urmăreşte să cerceteze comprtamentul ce dercetare real al savanţilor în laborator şi pe câmp. Astfel, datele obţinute prin această observare şi analiză contrazic vehement presupunerile ştiinţifico-teoretice clasice ale lui Popper sau ale Cercului vienez despre natura cercetării ştiinţifice.

Constructivismul merge mai departe şi respinge teza falsificaţionismului, potrivit căreia modificările în curs de desfăşurare ale tezelor falsificate duc la o apropiere asimptotică către realitate.

Relativismul consideră paradigmele ştiinţifice drept o chestiune de credinţă, aceste paradigme putând fi considerate adevărate sau false doar în cadrul unei anume culturi.

Pe lângă acestea s-a dezvoltat în ultimele două decenii - pornind din SUA - o cercetare "ştiinţifică" categoric neobiectivă, conform căreia ştiinţa nu are doar rol descriptiv şi explicativ, ci şi un rol de modificare a raporturilor politice. Aici sunt incluse domenii de cercetare care s-au dovedit a fi feministe. Conceptul clasic al ştiinţei, subordonat obiectivităţii şi neutralităţii, este dicreditat ca fiind androcentric: se arată în ce măsură fiecare ştiinţă este impregnată de oameni şi obiectivele, respectiv valorile lor.

[modifică] Etica ştiinţei

Vezi articolul principal: Etica ştiinţei

[modifică] Critică şi conflicte

[modifică] "Turnul de fildeş"

Ştiinţa este criticată pe motiv că se retrage într-un "turn de fildeş". Criticii consideră ştiinţa o construcţie mentală greu de înţeles, accesibilă doar celor iniţiaţi în "tainele" sale. Astfel, în cadrul ştiinţelor naturii, obstacolul îl reprezintă matematica, în cazul celor sociale, o terminologie incomprehensibilă. Deşi mulţia oameni se interesează de probleme ştiinţifice şi rezultate ale cercetării ştiinţifice scrise în limbaj accesibil tuturora, cercetarea ştiinţifică în sine este considerată ca greu de pătruns. Criticii îi consideră pe savanţii ori raţionalişti, care dezvoltă modele comlicate fără legătură cu experienţa (empirie), ori drept credincioşi bigoţi în ştiinţă dominaţi de scepticism, ori drept birocraţi ai unui aparat ştiinţific uriaş, sau drept servitori ai statului sau ai firmelor.

[modifică] Reliabilitatea ştiinţei şi înşelăciunea

O altă formă a criticii ştiinţei o reprezintă folosirea ştiinţei drept surogat pentru religie (scientism), caracterizat prin credinţa în legile naturii. Teoriile ştiinţifice care, potrivit conceptului modern de ştiinţei pot fi falsificate (verificate) sunt văzute ca certitudini care nu pot fi puse la îndoială. Savanţii sunt criticaţi deoarece "văd" lumea doar prin prisma teoriilor lor favorite. Observaţiile care nu par a fi concordante cu acestea sunt neglijate; în cazuri extreme, aceasta ducând la violări grave ale codului de cercetare ştiinţifică, doar pentru a-şi apăra propriile teorii. Astfel s-ar putea explica şi încetineala cu care sunt recunoscute noi paradigme ştiinţifice. De asemenea, cei care se orientează după ştiinţă sunt criticaţi pentru că se orientează orbeşte spre autoritatea ştiinţifică, temându-se să cereceteze cu minuţiozitate subiectul respectiv.

[modifică] Ştiinţa şi religia

Datorită conflictului dintre rezultatele cercetării ştiinţifice şi dogmele religioase, de-a lungul secolelor ştiinţa a fost criticată cu înverşunare (şi încă este).

În cadrul ştiinţelor naturii, cel mai elocvent şi actual exemplu este dezbaterea privind creaţionismul, privind compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii şi teoriile ştiinţifice ale cosmologiei şi biologiei evoluţionare. Un exemplu mai vechi este reacţia Vaticanului faţă de falsificarea de către Galileo Galilei a dogmei geocentrice.

Ştiinţele sociale au fost de asemenea ţinta unor atacuri din pricina faptului că textele care au fost reinterpretate (pe fondul găsirii unor noi surse sau a descoperirii de greşeli de traducere) contrazic versiunile acceptate dogmatic.

Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiţie adevărată, unii credincioşii (de exemplu fundametaliştii islamici sau creştini păstrează o interpretare strict motamo a textelor biblice.

Metoda ştiinţifică acceptă în mare parte alte forme de critică adusă la adresa ei. Astfel, în domeniul filozofico-religios sunt cerute excepţii de la regulile experimentării şi ale falsificabilităţii sau noţiuni de bază sunt definite altfel.

De obicei apar conflicte între afirmaţiile cu caracter ştiinţific şi cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creeaţiei din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume şi om, însă nu şi ştiinţa despre natura obervabilă (empirică) a lucrurilor (vezi şi exegeza şi hermeneutica biblică).

[modifică] Matematica şi metoda ştiinţifică

Matematica este esenţială pentru multe ştiinţe. Cea mai importantă funcţie a matematicii în ştiinţă este rolul pe care îl joacă în exprimarea modelelor ştiinţifice. Procesele de observaţie şi grupare a rezultatelor experimentelor, creearea de ipoteze şi previziuni de cele mai multe ori au nevoie de modele matematice. Ramurile matematice cel mai des folosite în ştiinţă includ calculul şi statistica, deşi aproape orice ramură a matematicii are aplicaţii, chiar şi domenii "pure" cum ar fi teoria numerelor şi topologie. Matematică se întâlneşte cel mai des în fizică, mai puţin în chimie, biologie şi unele ştiinţe sociale.

Unii gânditori consideră matematicienii ca fiind oameni de ştiinţă, iar experimentele fizice ca neimportante iar dovezile matematice ca echivalente cu experimentele. Alţii nu privesc matematica drept ştiinţă, întrucât nu necesită teste experimentale ale teoriilor şi ipotezelor sale. În fiecare caz, faptul că matematica este o unealtă aşa de utilă pentru descrierea universului este un aspect central al filozofiei matematicii.

Vezi: Eugene Wigner, The Unreasonable Effectiveness of Mathematics in the Natural Sciences.

Richard Feynman a afirmat: "Matematica nu este reală, dar o simţim a fi reală. Unde este acest loc?"

Bertrand Russell avea o definiţie favorită a matematicii: "disciplina unde niciodată nu ştim despre ce vorbim nici dacă ceea ce spunem este adevărat"

[modifică] Scopurile ştiinţei

În ciuda credinţei populare, scopul ştiinţei nu este de a oferi răspunsuri la toate întrebările. Scopul ştiinţelor naturii este de a da răspunsuri doar la problemele care ţin de realitatea fizică. De asemenea, ştiinţa nu poate să se ocupe de toate întrebările posibile, aşa că devine importantă selectarea lor. Ştiinţa nu poate oferi adevăruri absolute. Mai degrabă, ştiinţele naturii adeseori testează ipoteze referitoare la unele aspecte ale lumii fizice, iar când este necesar le revizuie sau înlocuiesc prin noi observaţii sau date.

Potrivit empirismului, ştiinţa nu face afirmaţii despre cum "este" de fapt natura; ştiinţa poate doar să facă concluzii despre observaţiile noastre asupra naturii. Atât oamenii de ştiinţă cât şi cei care acceptă ştiinţa cred, şi mai important, se comportă, ca şi cum natura "este" aşa cum ştiinţa pretinde a fi. Totuşi, aceasta este doar o problemă dacă acceptăm noţuinea empirică a ştiinţei.

Ştiinţa nu este o sursă de judecăţi de valoare obective, deşi poate să ofere răspunsuri în probleme de etică şi politică publică arătând care sunt consecinţele probabile ale anumitor acţiuni. Ceea ce unii derivă din cea mai raţională ipoteză ştiinţifică în alte domenii de interes nu este o chestiune ştiinţifică, iar metoda ştiinţifică nu oferă nici un fel de sprijin celor care intenţionează aşa ceva. Totuşi, justificarea sau infirmarea ştiinţifică este pretinsă pentru multe lucruri. Desigur, judecăţile de valoare sunt intrinseci ştiinţei înseşi. De exemplu, ştiinţa preţuieşte adevărul şi cunoaşterea.

Scpoul ştiinţei pentru societate şi oameni este de a produce modele utile ale realităţii. Se spune că este practic imposibil de a face inferenţe din simţurile umane pentru a descrie ceea ce de fapt "este". Pe de altă parte, ştiinţa poate face previziuni bazate pe observaţii. Aceste prognoze de multe ori sunt foarte utile societăţii sau individului care le foloseşte. De exemplu, fizica newtoniană iar în cazuri mai extreme teoria relativităţii ne permit să prezicem fenomen de la efectul pe care o minge de biliard în mişcare îl are asupra altei mingi până la traiectoriile nevetelor spaţiale şi ale sateliţilor. Ştiinţele sociale ne permit să prezicem (deocamdată cu exactitate restrânsă) lucruri precum turbulenţe economice şi de asemenea să înţelegem mai bine comportamentul uman şi să producem modele utile ale societăţii şi să abordăm mai empiric politicile guvernamentale. Împreună, chimia şi biologia au transformat capacitatea noastră de a folosi şi prezice reacţii şi scenarii chimice şi biologice. În ultimul timp, aceste discpline ştiinţifice separate sunt folosite în conjuncţie pentru a produce modele şi unelte mai eficace.

Pe scurt, ştiinţa produce modele utile care ne permit să facem deseori prognoze utile. Ştiinţa încearcă să descrie ceea ce este, dar evită să determine ceea ce este (care de fapt nici nu este posibil). Ştiinţa este o unealtă utilă...Este un corp de cunoştinţe în creştere care ne permite să folosim mai eficient mediul înconjurător şi să evoluăm, să ne adaptăm mai bine ca întreg social dar şi independent.

Individualismul este o prezumţie tacită care stă la baza majorităţii perspectivelor empirice ale ştiinţei care privesc ştiinţa ca şi cum ar fi o chestiune a unui singur individ care confruntă natura, testând şi prezicând ipoteze. De fapt, ştiinţa este întotdeauna o activitate colectivă desfăşurată de o comunitate ştiinţifică. Aceasta poate fi demosntrată în mai multe feluri, poate cel mai fundamental fiind acela că rezultatele cercetării ştiinţifice trebuie să fie comunicate prin limbaj. Astfel, valorile comunităţii ştiinţifice transcend ştiinţa pe care acestea o produc.

[modifică] Clasificarea ştiinţelor

Nu există o clasificare a ştiinţelor universal acceptată; această clasificare depinde de de multe aspecte. Prin urmare, există diferite sistematici (vezi de exemplu Sistemul decimal Dewey). Mai demult era vorba despre Copacul cunoaşterii, precum şi despre împărţirea în diferite disciplinne în contrast cu ştiinţa universală (de exemplu filozofia).

Multe discipline reprezintă o combinaţie între diferite domenii de cercetare şi astfel nu pot încadra exact într-o clasificare. De exemplu informatica economică, care este reuneşte segmente din informatică, matematică, ştiinţe economice şi ştiinţele comunicării.

[modifică] Literatură

• Max Weber: Ştiinţa ca profesie

(Text online în germană)

• Helmut Seiffert: Einführung in die Wissenschaftstheorie.
• Karl R. Popper: Logica cercetării
• Thomas Kuhn: Structura revoluţiilor ştiinţifice.
• Ludwik Fleck: Entstehung und Entwicklung einer wissenschaftlichen Tatsache
• Paul Feyerabend: Wider den Methodenzwang. Entwurf einer anarchistischen Erkenntnistheorie
• Florian Keisinger et al. (ed.): Wozu Geisteswissenschaften? Kontroverse Argumente für eine überfällige Debatte
• Mario Bunge: Scientific Research vol. I + II

[modifică] Vezi şi

• Organizarea şi activitatea ştiinţei: Consiliul internaţional al ştiinţei
• Istoria ştiinţei
• Vezi de asemenea om de ştiinţă pentru liste cu oameni activi în fiecare discplină ştiinţifică.

Ştiinţe exacte Listă de publicaţii în ştiinţă Finanţarea ştiinţei de către armată Perfecţie

Calcul ştiinţific Proiect ştiinţific cu finanţare privată Materialism ştiinţific

Controversă	Ştiinţă controversată Ştiinţă patlogică Pseudoştiinţă]] Relaţia dintre religie şi ştiinţă Conduită ştiinţifică
Istorie	Istoria ştiinţei şi tehnologiei Istoriografia ştiinţei Protoştiinţă Constante ştiinţifice numite după oameni Legi ştiinţifice numite după oameni Fenomene ştiinţifice numite după oameni Revoluţie ştiinţifică Unităţi ştiinţifice numite după oameni
Filozofie	Filozofia ştiinţei Retorica ştiinţei Metodă ştiinţifică

• Cercetarea ştiinţifică: Terminologie, Limbaj ştiinţific, Teoria ştiinţei, Lama lui Ockham, Principiul corespondenţei, Sociologia ştiinţei.

• Clasificarea domeniilor ştiinţifice: Listă de ştiinţe, Clasificare decimală universală

• Domenii: Ştiinţe aplicate, Ştiinţe umaniste, Agronomie

• Context social: Libertate academică, Proiect de cercetare

• Istoria ştiinţei: Istoria europeană a ştiinţei, Ştiinţa în Uniunea Sovietică, Ştiinţa în Statele Unite

[modifică] Manuale

• "manual GSCE ". Wikibooks.org
• National Center for Biotechnology Information Bookshelf
• Cărţi de ştiinţă şi inginerie disponibile gratis ca download

[modifică] Ştiri şi articole

Ştiri

• Hipografie - ştiinţa pentru toţi
• Situl ştiinţei o revistă din Noua Zeelandă cu ştiri în timp real.
• Germană (German)

Articole

• Science-advisor, Online Review of Scientific Articles (Scurte comentarii asupra unor articole ştiinţifice, recenzii şi scrisori cu un motr de căutare pentru bibliografia ştiinţifică.)
• Popperian Science Henning von Weber
• Most scientific papers are probably wrong - Kurt Kleiner - New Scientist - August 2005
• How NOT to produce Scientific Graphs and Figures - pentru studenţi - Markus Weichselbaum, July 1997

[modifică] Legături externe

• "Current Events". New Scientist Magazine, Reed Business Information Ltd.
• "United States Science Initiative". Informaţii de calitate oferite de agenţii aleguvernuluiSUA, inclusiv rezultate de cercetare.]
• "[NEWTON BBS Ask A Scientist". Scopul este de a oferi mijloace pentrua a avea răspunsuri la întrebări care nu sunt uşor de găsit pe web sau în bibliografii obişnuite.]

[modifică] Legături suplimentare

• "Clasificarea ştiinţelor". Dicţionar al istoriei ideilor.
• Cole, K. C., "Lucruri pe care profesorul tău nu ţi le-a spus niciodată despre ştiinţă (nouă teze şocante!); Poate crezi că ştiinţa se ocupă cu acumularea şi ordonarea de fapte, şi că savanţii sunt o grămadă de oameni plictisitori, monotoni care nu ştiu să se distreze. Poate că ar trebui să te mai gândeşti odată.". Newsday, Long Island, New York, March 23, 1986, pg 21+
• Bauer, Henry H., "Etica în ştiinţă". Chemistry Department, Virginia Polytechnic Institute and State University, Blacksburg, VA.