Greva de la Vorkuta

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Greva de la Vorkuta a avut loc în iulie-august 1953 în lagărele de deţinuţi politici şi de prizonieri de război din Vorkuta, Rusia, prima grevă politică din istoria URSS, la care au participat în jur de 250.000 de prizonieri şi deţinuţi.

Starea deţinuţilor din unele lagăre sovietice a ajuns până la un nivel încât oamenii nu mai puteau suporta cruzimea, tirania, moartea lentă prin muncă grea şi înfometare. După moartea lui Stalin (martie 1953), s-a sperat la o viaţă mai buna in lagăre, dar ea s-a înăsprit.

La 9 iulie 1953 a început greva neînarmata a deţinuţilor, care au refuzat să iasă la lucru până ce nu va veni o comisie de la Moscova cu membri ai Comitetului Central (organul suprem de conducere al URSS). Ea a început în lagărul numărul 2, apoi s-au alăturat şi celelalte lagăre. Comitetul de grevă era format din cinci oameni: Levando din Ucraina, preşedinte, Heinrich Jaskunas din Lituania, Anatoli Musaev din Cecenia, Felix Kindzerski din Polonia şi Johann Urwich din România. Lozinca grevei era „Mai bine morţi, decât robi la sovietici”.

Greva s-a soldat cu 300 de morţi: atât bărbaţi cât şi femei, ucraineni, ruşi, germani, unguri, români, evrei, estonieni, polonezi, turcmeni şi alte naţionalităţi.

Cuprins 1 Cauze 2 Desfăşurare 3 Urmări 3.1 Scrisoarea deschisă a lui Urwich 4 Bibliografie

[modifică] Cauze

În 1949 URSS a semnat Convenţia de la Geneva, angajându-se să-i elibereze pe toţi prizonierii de război. Dar NKVD avea nevoie de mână de lucru ieftină, de aceea sovieticii au găsit soluţia de ai declara pe mulţi prizonieri „criminali de război”, condamnându-i la 25 de ani de detenţie cu regim aspru. La 5 mai 1950 agenţia de ştiri TASS a dezminţit că în lagărele sovietice ar mai fi prozonieri germani: cei care erau încă, fuseseră condamnaţi drept criminali de război şi nu aveau dreptul la eliberare. Abia în 1955, datorită cancelarului Konrad Adenauer, au fost repatriaţi majoritatea prizonierilor de război germani. Deţinuţii politici şi prizonierii de război din alte ţări au fost eliberaţi mult mai târziu, după greve şi intervenţii diplomatice în apărarea drepturilor omului. Peste câţiva ani, unii din prizonierii de război, eliberaţi din lagărele sovietice, întorşi în ţările lor socialiste, au fost din nou arestaţi şi au mai stat câţiva ani în închisorile comuniste, din cauză că au luptat împotriva Uniunii Sovietice.

Mulţi deţinuţi au fost arestaţi şi condamnaţi fiindcă au fost martori ai crimelor săvârşite în ţările înrobite de armata sovietică. Foarte des groparii, sanitarii, medicii, care în virtutea profesiei vedeau crimele sovietice, erau apoi arestaţi şi duşi în lagărele din URSS, şi condamnaţi la 25 de ani. Sovieticii trebuiau să şteargă din memoria populară aceste fapte, să le ascundă de la alte popoare care nu ar fi tăcut.

După război, mulţi militari sovietici, care puseseră piciorul în alte ţări, fuseseră condamnaţi şi ei la ani grei de lagăr sub diferite pretexte. Ei văzuseră pe unde umblaseră un alt mod de viaţă, îşi dădeau seama că în lumea capitalistă oamenii trăiau mai bine şi că acolo era mai multă democraţie decât în ţara lor. După terminarea războiului ei se întorseseră în URSS „contaminaţi” de o ideologie burgheză şi erau periculoşi. La fel de periculoşi erau şi prizonierii sovietici de război, care lucraseră în lagăre pentru nemţi între 1941 şi 1945, deoarece ei văzuseră că lagărele germane de prizonieri de război erau mult mai blânde decât cele sovietice şi, lucrând în afara lor, au văzut nivelul şi felul de viaţă al oamenilor de rând. Aceşti oameni nu puteau fi lăsaţi în libertate, pentru a nu răspândi populaţiei această informaţie. De aceea erau condamnaţi pentru trădare: soldatul sovietic nu se putea preda, el trebuia să folosească ultimul glonţ pentru a se sinucide.

În toate lagărele condiţiile prizonierilor erau mizerabile: foamete, muncă grea, boli, lipsă de medicamente, regim aspru, pedeapsă cu carcere. Unii deţinuţi beau săpun ca să capete diaree, alţii îşi ardeau mâinile cu cărbuni fierbinţi, ca să scape de lucru, care era peste puterile lor. Lucrau peste 12 ore pe zi, uneori fără zile de odihnă. În lagăre erau laolaltă atât prizonieri politici (ruşi sau din alte ţări europene) şi prizonieri de război, cât şi deţinuţi de drept comun, care primeau privilegii de la gărzi dacă îi sabotau sau maltratau pe primii.

Unele greve la scară mică au avut loc în lagăre şi anterior anului 1953. Prizonierii şi-au dovedit în aceste cazuri că, prin rezistenţă, dacă sunt uniţi, NKVD-ul poate fi înduplecat şi problemele se pot rezolva la masa tratativelor. În 1947 Mihai Răducanu a organizat greva foamei în lagărul din Arzamas, obţinând îndeplinirea cerinţelor prizonierilor. Conform mărturiilor generalului german Schmidt, deţinut la Vorkuta, într-un alt caz 800 de ofiţeri români hotărâseră să se sinucidă în masă şi unii chiar au reuşit.

În 1948, în Karaganda (nordul Kazakhstanului) se afla un lagăr format numai din prizonieri japonezi. Conform unui acord, guvernul japonez trimitea, sub formă de produse alimentare, o anumită cantitate de orez, ca supliment la hrana prizonierilor şi ca despăgubire a cheltuielilor sovieticilor de întreţinere a acestora. Dar începând din 1947, japonezii nu mai primeau acest supliment, deoarece în URSS nu se produceau alimente suficiente şi sovieticii vindeau marfa pe piaţa neagră, pentru a domoli situaţia şi a colecta şi bani. La protestul deţinuţilor, sovieticii răspundeau că Japonia nu le mai dă acest orez. După ce japonezii au aflat că aceasta este o minciună şi au primit încă un răspuns negativ la cerinţa lor, au blocat intrările în mină şi au declarat că nimeni nu va ieşi la lucru până nu va veni o comisie de la Moscova să discute cu ei pentru a primi orezul pe care guvernul şi familiile lor le trimiteau. Protestul a fost ignorat până când o parte din deţinuţi au început să-si facă seppuku, cu stilete, iar după ce acestea au fost confiscate, aruncându-se în mină. Condiţia cerută le-a fost îndeplinită, şefii locali ai gărzilor degradaţi sau judecaţi, iar japonezii împărţiţi şi trimişi în grupe mici în alte lagăre.

[modifică] Desfăşurare

Greva a paralizat toată activitatea minelor. Oamenii nu ieşeau la lucru, iar cei care ieşeau, nu lucrau. Trenurile venite după carbuni stăteau zile întregi în staţii aşteptând sfârşitul grevei. Timp de zece zile, Uniunea Sovietică a pierdut 500.000 de tone de cărbune. Lucrătorii de la calea ferată, observând sloganele greviştilor "Libertate sau moarte!", au luat o atitudine simpatetică. Maşinistii, trecând pe lângă lagăre, trăgeau hoarna, iar pasagerii din trenuri le dădeau simpatetic din mâini. Deţinuţii au scris acelaş slogan pe acoperişuri, ca să se observe din avion, împreună cu cuvintele "90 de naţionalităţi: ruşi, uzbeci, americani, englezi, suedezi, polonezi, unguri, români, letonieni, esonieni, lituanieni,..."

Greviştii nu au cedat la ameninţări şi, pe 26 iulie 1953, a venit de la Moscova o comisie condusă de generalul Ivan Maslenikov, locţiitorul şefului MVD-NKVD şi procurorul general generalul Roman Rudenko, fostul acuzator la Procesul de la Nürnberg. Două memorii au fost prezentate comisiei: primul - cerinţele deţinuţilor politici (informarea familiilor despre aflarea prizonierilor în lagăre, scoaterea barelor de metal de la ferestre, identificarea prizonierilor după nume, nu după numere scrise pe hainele lor) şi al doilea descria 10 cazuri de violenţă, tiranie şi bestialitate din miile de cazuri din lagăre.

Dialogul nu a avut loc. Prin manipulare şi amăgeli (spunându-le deţinuţilor dintr-un lagăr că cei din altele ies la lucru), Derevianko, şeful Rechlag Kuzma, adică al lagărelor din regiunea de nord a Rusiei, şi unul dintre membrii comisiei, i-a forţat pe deţinuţii din unele lagăre să iasă la lucru. Sub presiune, conducerea grevei politice a hotărât pe 31 iulie ieşirea la lucru. Două divizii de trupe NKVD au înconjurat lagărul numărul 2. Comitetul de grevă a fost arestat. Procurorul Rudenko a împuşcat în curtea lagărului pe un deţinut polonez Ignatowicz şi s-a retras din lagăr.

La 1 august marea majoritate a prizonierilor a ieşit la lucru. Totuşi, un grup mic, format din 2.000 de deţinuţi din lagărul numărul 29 a refuzat. La ora 9.50, trupele NKVD au deschis focul asupra lor. Oamenii credeau că nu vor fi împuşcaţi după moartea lui Stalin şi Beria. Văzând cum enkavediştii îi omoară, au început să-şi rupă cămăşile şi să arate că nu au arme, dar în zadar. Pe cei morţi enkavediştii i-au încărcat în maşini şi i-au dus într-un loc rămas până astăzi neidentificat. Apoi pompierii au spălat sângele de pe pământ în râul Vorkuta. O parte importantă a soldaţilor care au tras efectiv în oameni neînarmaţi erau de origine mongoloidă, ofiţerii ruşi temându-se că recruţii din regiunea de nord a Rusiei ar putea să nu tragă.

[modifică] Urmări

După împuşcarea deţinutilor, greva s-a terminat şi oamenii au ieşit din nou la lucru. După această grevă, mulţi dintre deţinuţii de la Vorkuta au fost trimişi imediat în alte lagăre. Au avut loc interogări intensive. Timp de trei zile după grevă, au avut loc arestări ale prizonierilor care au participat mai activ la grevă. Ei au fost deţinuţi în nou formatul lagăr numărul 66, iar de acolo trimişi la închisoarea din Irkutsk, în estul Siberiei, sau la cea din Vladimir. Deşi conducătorii grevei au primit o nouă condamnare în 1956, interogări ale prizonierilor au continuat până în anii 1980.

Alte revolte importante au avut loc la Karaganda şi Norilsk în 1953, la Kengir (Dzezhkazgan) în 1954 şi iarăşi la Vorkuta în 1955. În 1955 şi 1956 o parte din prizonierii politici au fost "amnistiaţi", dar drepturile lor civice au rămas suspendate. Sistemul GULAG a continuat să funcţioneze până în anii 1960, iar sistemul de muncă forţată a deţinuţilor politici - până în anii 1980.

“Lângă mormanul de zgură de la Mina 29, cineva în timpul lui Khrushchev a ridicat o cruce - cu un picior înalt, ca un stâlp de telegraf - deasupra gropii comune. Apoi ea a fost dată jos. Şi cineva a pus-o la loc.” (Alexandr Solzhenitsyn, renumit disident sovietic)

“În fiecare an începând cu 1953, de 1 august oamenii din Vorkuta îşi fixează o panglică neagră pe hainele lor de miner ca semn de solidaritate eternă şi loialitate faţă de camarazii lor căzuţi.” (Adolfs Slide, participant leton la greva de la Vorkuta)

După destrămarea Uniunii Sovietice, au fost făcute unele eforturi, în special de asociaţia rusă "Memorial", de a documenta şi de a comemora evenimentul, în special cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la el. Deşi au existat multe memorii scrise de foştii deţinuţi şi prizonieri, evenimentul a primit un minim de atenţie internaţională. Astăzi în Rusia şi Kazakhstan aproape că nu există nici un memorial public sistemului muncii de sclavi practicat în fosta URSS, iar cele care există, sunt ridicate de baltici, nemţi, polonezi, italieni, români, adesea prin eforturi private (nu publice). Foarte puţine documentare au fost făcute. Oraşul Vorkuta are un muzeu modest. Există foarte puţin efort din partea oficialităţilor ruse de a onora victimile şi de a publica trecutul. Autorităţile locale din zonele fostelor lagăre, precum şi autorităţile centrale preferă să uite această parte din istoria Rusiei, lăsând fostele lagăre ascunse prin degradare şi trecerea timpului, de parcă holocaustul roşu nici n-ar fi avut loc. Doar ca oasele sunt încă acolo şi continuă să reapară.

[modifică] Scrisoarea deschisă a lui Urwich

Unul dintre conducătorii grevei de la Vorkuta, Johann Urwich, român de origine germană născut la Moreni, România după ce a fost eliberat s-a întors în România, dar văzând teroarea comunistă a plecat în Germania de Vest. Sosit acolo, a publicat câteva cărţi despre tragedia prizonierilor politici şi de război din lagărele sovietice, printre care cele trei volume ale cărţii Fără paşaport prin URSS (Ohne Passdurch die UdSSR).

Când Leonid Brejnev, conducatorul URSS, a vizitat Germania de Vest în 1973, Urwich i-a adresat o scrisoare deschisă, cerând un răspuns despre cei ucişi la Vorkuta:

Scrisoare deschisă Domnului Leonid Brejnev, Prim Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice

Cu ocazia vizitei Dumneavoastră oficiale în Republica Federală Germania, îmi permit să Vă transmit un salut de bun venit din partea foştilor deţinuti politici, deportaţi şi prizonieri de război, pe care i-am reprezentat în prima grevă politică din URSS, care a avut loc în iulie-august 1953 în lagărele cu regim special din Vorkuta.

Eu, Johann Urwich, în lagărele sovietice numit Ferry, de origine germană, născut în România, cetăţean al RFG, membru în comitetul de cinci în conducerea grevei politice de mai sus, am fost condamnat la 18 septembrie 1953 de Tribunalul din Vorkuta în baza paragrafului 58, aliniatele 11 şi 14 ale codului sovietic, pentru răscoală în grup contra statului la încă 25 de ani.

Mă consider şi astăzi responsabil faţă de deţinuţii ce au fost ucişi în lagărele din Vorkuta de trupele NKVD, numai pentru motivul că am cerut respectarea drepturilor omului. Cuţitul ajunsese la os. Oamenii nu mai puteau suporta cruzimea, tirania şi moartea lentă. După moartea lui Stalin s-a sperat la o comportare mai omenească, această speranţă a fost înşelată amar. Guvernul sovietic arunca pe de o parte vina pe Beria, pe de altă parte însă înăsprea condiţiile de viaţă în lagăre. Admiţând că responsbilii Uniunii Sovietice nu cunoşteau starea din lagărele de concentrare, prizonierii din Vorkuta s-au hotărât să le aducă la cunoştinţă, declarând prima grevă politică din istoria Uniunii Sovietice. Ea avea şi scopul de a arăta şi popoarelor din afara cortinei de fier, care este adevărul. Pe cale paşnică, lagărul nr. 2 din mina nr. 7 a bazinului carbonifer Vorkuta a început greva generală, căreia i s-au alaturat din oră în oră toate celelalte lagăre din regiunea polară de nord din vecinătatea oraşului Vorkuta. Autorităţile sovietice şi au arătat însă adevărata faţă încă înainte de a ajunge comisia guvernamentală de cercetări. În ziua de 23 iulie 1953 în lagărul nr. 12-14-16 un soldat sovietic a împuşcat doi deţinuţi, care treceau dintr-o zonă în alta în incinta lagărului.

În ziua de 26 iulie a sosit comisia de anchetă a Comitetului Central al Partidului şi al Guvernului cu împuternicire semnată de preşedintele Sovietului Suprem al Uniunii K.E. Voroşilov şi secretarul Pegov. Conducerea comisiei o avea generalul de armată Maslenikov, locţiitor al ministrului de interne şi membru supliant în CC pe Uniune, având ca ajutor pe R.A. Rudenko, procurorul general al Uniunii Sovietice, în calitate de reprezentant al Guvernului (fost acuzator sovietuc de la Nürnberg), împreună cu circa 20 de experţi din NKVD.

Două memorii au fost prezentate comisiei contra semnătură. Primul conţinea cerinţele deţinuţilor politici, deportaţilor şi prizonierilor de război, al doilea descria numai zece cazuri de violenţă, tiranie şi bestialitate din miile de cazuri din acele lagăre. Memoriile au fost întocmite de un grup de 16 jurişti de diferite naţionalităţi, cunoscători de Drept Internaţional, printre dânşii chiar şi foşti ofiţeri sovietici. Aceste memorii au fost înaintate comisiei de către toate lagărele de pe traseu.

După tratativele duse cu procurorul general Rudenko, conducerea grevei politice din lagărul nr. 2, mina nr. 7 a hotărât sub presiune pe data de 31 iulie ieşirea din lagăr la lucru. Să nu se uite că între timp, lagărul a fost încercuit de două divizii speciale, aduse din Uniune. Majoritatea prizonierilor ne-au reproşat capitularea, susţinând că soldaţii sovietici nu ar fi tras în oameni fără apărare. Dar numai după 24 de ore s-a dovedit, că noi, cei ce nu au crezut NKVD-ul, am avut dreptate. Întâi, conducerea grevei politice a fost arestată, apoi pe data de 1 august, ora 9.50, trupele NKVD, sub comanda şi sub privirile procurorului general Rudenko, au tras direct în lagăr, în oamenii ce aşteptau să li se facă dreptate. Oamenii din primele rânduri şi au rupt cămăşile, arătându-şi pieptul gol. Dar nici Rudenko şi nici ajutoarele sale nu s-au înduplecat, ci au înecat totul în sânge. Au murit taţi, soţi, fraţi şi copii, ucraineni, germani, ruşi, români, lituanieni, unguri, everi, estonieni, polonezi, turcmeni etc.

Cu procesul înscenat conducerii grevei politice din lagărul nr. 2, mina nr. 7, au fost oprite toate procesele în curs şi înglobate în unul singur, răspunderea întreagă căzând pe noi, cei din lagărul nr. 2, mina 7.

La sosirea mea în RFG mi s-a pus întrebarea, dacă ştiu cum, câţi şi în ce fel au fost asasinaţi oamenii la mina nr. 2. Mai mult, dacă se ştie (căci trebuia să ştiu!) cine a fost tras la răspundere pentru asasinatul din lagărul 12-14-16 şi lagărul 29. Ce pot să spun? Dacă spun adevărul, se va zice că mint sau că fac propagandă anticomunistă.

Dumneavoastră, domnule Brejnev, puteţi însă da o declaraţie oficială, arătând cine sunt criminalii, şi dacă au fost traşi la răspundere şi anume când şi cum! Sper că nu vă veţi spăla mâinile ca Pilat din Pont. De 28 de ani, aici în Germania, se mai judecă încă procese, în care sunt acuzaţi oameni de crime petrecute în timpul războiului. Şi în Uniunea Sovietică s-au dezbătut astfel de cazuri. Oare crimele din Vorkuta, care nu au încă 20 de ani de vechime, nu se pot judeca pentru a afla adevărul? Poporul german, cât şi toate celelalte popoare, rudele şi prietenii celor omorâţi şi tiranizaţi, vor să ştie adevărul! La Nürnberg germanii au fost acuzaţi de crime împotriva umanităţii chiar de acuzatorul sovietic Rudenko. Iar la 1 august 1953, sub privirile aceluiaşi Rudenko, au fost asasinaţi oameni nevinovaţi în lagărele sovietice din Vorkuta. Domnule Brejnev, daţi un răspuns prin radio sau prin presă. Numai Dumneavoastră o puteţi face. Un răspuns personal puteţi dispune să mi parvină pe adresa Rumänisch-land, Zugspitzstrasse 27, Vaterstetten, D-8011.

Vă mulţumesc anticipat,

Johann Urwich

1 Mai 1973”

Scrisoarea a rămas însă fără răspuns.

[modifică] Bibliografie

• Vadim Pirogan, Valentin Şerban, "Calvarul", Chişinău, 2005 (în română)
• L. Latkovskisii "Baltic prisoners in the GULAG revolts of 1953", Lituanus, Lithuanian Quarterly Journal of Arts and Sciences, Volume 51, No.4 - Winter 2005, ISSN 0024-5089 (în engleză)
• A. Antonov-Ovseenko, "The Time of Stalin", Harper and Row (în engleză)
• Johann Urwich-Ferry, "Ohne Passdurch die UdSSR", Editura "Gruparea Româno-Germană de studii", München, 1976 - 1978 (în germană) "Fără paşaport prin URSS. Amintiri", Editura Eminescu, Bucureşti, 1999 (în română)
• Frank Gordon, ”Latvians and Jews between Germany and Russia", Memento, Stockholm, 1990 ISBN 91-8711408-9, pagina 81 (în suedeză şi engleză)
• Bibliografie despre Holocaustul roşu (în italiană)