Ion N. Petrovici
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ion N. Petrovici (*19 august 1929, Ploieşti) medic neurolog, profesor universitar, reprezentant în Germania al Şcolii Româneşti de Neurologie a lui Gheorghe Marinescu.
După absolvirea şcolii primare, a urmat cursurile Liceului "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti, luând bacalaureatul în anul 1947.
În ultimele clase de liceu avea preocupări literare, a fost preşedintele Societăţii literare "I. L. Caragiale" a liceului, a publicat poezii sub pseudonimul Anton Dabrotin în revista Lumea şi în pagina de Duminecă a ziarului Naţiunea şi a primit în 1947 Premiul I pe ţară pentru literatură la concursul pentru tineret organizat de Ministerul Educaţiei Naţionale.
Se decide totuşi studiului medicinei, fiind admis în 1947 ca student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde a avut ca profesor de Neurologie pe Nicolae Ionescu-Siseşti. Paralel absolvă primii doi ani ai Facultăţii de Filosofie. În timpul studenţiei, nearătându-se entuziasmat de progresul comunismului în România, este categorisit drept element duşmănos regimului şi este exclus din căminul studenţesc, fiind silit să trăiască din expediente.
După Examenul de Stat în 1953 face un stagiu de trei ani ca medic la Dispensarul Carboniferei din Filipeştii de Pădure, pentru ca în 1956 să devină medic secundar prin concurs, alegând Clinica de Neurologie de la Spitalul Central a Institutului de Neurologie al Academiei Române, sub conducerea lui Arthur Kreindler. Experienţa clinică şi-o dobândeşte sub îndrumarea directă a lui Vlad Voiculescu, care avea să-i rămână mentor spiritual pentru tot restul dezvoltării sale profesionale.
Încă din timpul secundariatului începe să publice articole ştiinţifice în reviste de specialitate din ţară şi străinătate.
In anul 1959 devine medic specialist neurolog prin concurs, clasificându-se pe primul loc. Cu toate că i se recunoşteau calităţile profesionale, nu a fost admis nici ca asistent la catedra de Neurologie a Facultăţii de Medicină, nici ca cercetător în Institutul de Neurologie al Academiei, deşi câştigase concursurile date, fiind preferaţi alţi candidaţi cu dosare politice "mai bune".
După ce lucrează timp de 5 ani în serviciul de consultaţii al Policlinicii Regionale din [[Bucureşti[[, obţine - tot prin concurs - un post de neurolog în serviciul de diagnostic preoperator al Clinicii de Neurochirurgie de sub conducerea lui Constantin Arseni. Aici are un câmp larg de cazuistică clinică, ceea ce îi creează posibilitatea unei activităţi ştiinţifice intense, stimulată de Constantin Arseni. În 1965 publică în colaborare cu acesta şi cu Frank Nass monografia Bolile Vasculare ale Creierului şi ale Măduvei Spinării, iar în 1966 este raportor principal cu tema "Tumorile lobului temporal" la Congresul Naţional de Neurologie ţinut la Bucureşti.
Totuşi posibilităţile sale de dezvoltare ştiinţifică şi academică rămân limitate, ceeace îl determină în 1969 să emigreze în Germania, unde este angajat în Clinica de Neurologie a Institutului Max-Plank de Cercetare a Creierului (Max-Plank-Institut für Hirnforschung) din Köln de sub conducerea lui Klaus-Joachim Zülch,unul din marii corifei ai neurologiei internaţionale.
În 1973 i se decernează titltul de Doctor în Medicină şi Chirurgie din partea Universităţii din Roma (Italia) pentru dizertaţia Patologia lobilor frontal şi temporal.
Activitatea ştiinţifică intensă în cadrul Institutului Max-Plank se reflectă în numeroase articole publicate şi în participarea la diverse congrese în Germania, Italia, Austria, Anglia, Franţa şi Statele Unite ale Americii. Punctele de greutate le-au constituit afecţiunile vasculare cerebrale, epilepsia, dar mai ales problemele de neuropsihologie (specializarea funcţională a hemisferelor cerebrale, transferul interhemisferic al informaţiei şi învăţării, agnozia vizuo-spaţială ş.a.).
În 1978 obţine din partea Universităţii din Köln titlul de Doctor-Docent (venia legendi) în urma tezei "Deosebiri hemisferice şi transferul interhemisferic de informaţie la pacienţii cu leziuni cerebrale focale" iar în 1983 Universitatea din Köln îi acordă titlul de Profesor de Neurologie şi Psihiatrie. După emeritarea lui Klaus Zülch, lui Ion N. Petrovici i se încredinţează direcţia Clinicii de Neurologie, departament academic al Universităţii, în timp ce secţia de cercetare din Max-Plank-Institut este preluată de Wolf-Dieter Heiss.
Organizează la Köln în 1987 Simpozionul internaţional asupra Aplicării clinice a plachetelor sanguine marcate radioactiv iar în 1989 Congresul Naţional al Societăţii germane pentru Studiul Afaziei, unde prezintă raportul Hemisfera cerebrală nedominantă şi vorbirea.
Ion N. Petrovici este autorul a 14 monografii şi contribuţii în tratate de specialitate şi a peste 200 de articole în reviste.
În clinica condusă de Ion N. Petrovici s-au specializat în neurologie numeroşi medici, care continuă în Germania - fără să ştie - tradiţia şcolii româneşti de neurologie.
Ion N. Petrovici reprezintă Germania în comisia Uniunii Europene pentru unificarea predării neurologiei în învăţământul superior şi specializării în neurologie în ţările Europei.
În 1994 Ion N. Petrovici a fost emeritat. În prezent lucrează ca profesor consultant pentru neurologie în Vinzenz-Pallotti-Hospital Bensberg.
Pentru meritele sale, Academia de Ştiinţe Medicale din România l-a ales Membru de Onoare iar în anul 2003 Academia Română i-a conferit diploma Meritul Academic pentru "contribuţia la dezvoltarea cercetărilor în domeniul neurologiei şi neuroştiinţei pe plan mondial" şi medalia comemorativă "Gheorghe Marinescu" de Recunoaştere universală 2003.
Ion N. Petrovici este deasemenea membru în Deutsche Gesellschaft für Neurologie, Deutsche Gesellschaft für Neurophysiologie, Deutsche Gesellschaft für Aphasieforschung, Società Italiana di Neurologia, European Neurological Society, Royal Society of Medicine-Londra, New York Academy of Sciences, Societatea Română de Neuroendocrinologie.
Ion N. Petrovici trăieşte în Köln. Este căsătorit din 1959 cu Veronika Petrovici, profesoară de Chirurgie Plastică şi Reconstructivă la Universitatea din acelaşi oraş.
[modifică] Sindromul altern asfigmo-piramidal (Petrovici - Fradis)
In anul 1962, Ion N. Petrovici, împreună cu Alexandru Fradis, descrie Sindromul altern asfigmo-piramidal: În cazul unei obstrucţii a axului carotidian, se constată o asfigmie a ramurilor colaterale de partea obstrucţiei, în prezenţa unei hemipareze de partea contralaterală (Psychiatria et Neurologia- Basel, 1962, 144 : 137)
