Istoria vlahilor de la sud de Dunăre

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vlahii (sau aromânii) sunt o populaţie romanică care se găsesc în Grecia, Bulgaria, Albania şi Macedonia, vorbind limbi (Macedoromâna, megleno-româna) înrudite îndeaproape cu limba română vorbită de vlahii (românii) de la nord de Dunăre.

În acest articol se discută doar istoria populaţiilor romanice de la sud de Dunăre. Pentru populaţiile romanice de la nord, vezi Istoria României.

[modifică] Origini

Vlahii erau populaţiile romanizate de origine dacică, tracică, ilirică sau greacă, trăind în Balcani. Locul de origine e greu de determinat, deoarece, fiind în mare parte negustori şi ciobani, erau mereu în căutare de noi locuri pentru comerţ sau pentru păşuni mai fertile, practicând transhumanţa, astfel că minorităţi se găsesc în aproape orice colţ al peninsulei balcanice. Vezi Originea românilor pentru mai mult despre aceast subiect.

Colonizarea cu populaţii romanice a început imediat după ce teritoriile balcanice au fost transformate în provincii romane după cucerirea romană. Iniţial, populaţia romanică era concentrată în oraşe, numite colonii, dar, după împărţirea imperiului şi valuri de popoare migratoare, este posibil să fi existat o migraţie spre dealuri şi munţi, mult mai uşor de apărat.

Denumirea de "vlah" a fost folosită de slavi, fiind preluată prin intermedierea germanilor de la celţi, iniţial însemnând "străin" (înrudit cu cuvintele Valonia şi Wales), dar apoi a fost folosită doar pentru a desemna popoarele romanice (aşa cum în poloneză "Włochy" înseamnă Italia).

[modifică] Imperiul Bizantin

La scurt timp după împărţirea Imperiului Roman, în Imperiul Bizantin, limba oficială a devenit greaca, iar în imperiu există puţine înregistrări scrise despre alte limbi, dar, limba aromână şi albaneză sunt două dovezi că acestea existau.

În schimb, se pot găsi urme în numele de origine latine ale unor fortăreţe din secolul V, printre care Skeptekasas (Şapte case), Burgulatu (Oraş lat), Lupofantana (Fântâna Lupului) and Gemellomuntes (Munţii Gemeni).

Prima înregistrare scrisă a limbii apare într-o cronică bizantină din 586, în timpul unei incursiuni militare împotriva avarilor în estul Balcanilor. Atânci când încărcătura de pe un măgar cade, cineva se strigă în limba lui maternă: "Torna, torna, frater".

Strategiconului lui Mauriţiu din 602 conţine nişte remarci cum că un comandant de oaste ar trebui să aibă grijă la "romanii" hoinari în timpul campaniilor sale. Dar aceasta ar putea fi doar un nume al vorbitorilor de greacă, numiţi şi ei uneori Rômaioi (crezându-se urmaşi ai Imperiului Roman).

Însemnarea de la Mănăstirea Castamonitu din sec. al VIII atestă blachorechinos-i din jurul Salonicului. Constantin Porfirogenetul, împărat din sec. X, face distincţia între romei, populaţia greacă, şi romani, adică populaţia vorbitoare de latină din Imperiul Bizantin. Vasile al II-lea îi aminteşte în corespondenţa lui pe vlahi. Ioan Skylitzes, a cărui scriere, datând din sec. XI, este inserată în cronograful lui Kedrenos, tot din sec. XI, spune că David, unul din fraţii lui Samuil, împărat la acea vreme, a fost ucis între Castoria şi Prespa, la locul numit "stejarul frumos" de către vlahii "chervănari". Nume romanice vom întâlnim în Balcani printre căpeteniile (hanii) Imperiului Bulgăresc din secolul VIII, fiind şi doi indivizi numiţi Paganus şi Sabinus. În 1066, are loc în Thesalia o mare răscoală a vlahilor condusă de Berivoi, Niculiţă şi Slavotă, în urma căreia vlahii obţin privilegii economice şi militare însemnate. La victoria împăratului Alexios I Comnenul împotriva cumanilor de la Lebunion din 29 aprilie 1091 un rol deosebit l-au jucat ostaşii vlahi din care era formată armata sa, ostaşi recrutaţi de prin părţile Vardarului şi Strumei, din Macedonia. Acelaşi împărat apelează la ajutoare din partea lui Pudilă, un fruntaş vlah, pentru a opri năvălirea cumană din 1094. Toate acestea pregătesc răscoala de proporţii a românilor din 1186-1187, conduşi de Petru şi Asan, în urma căreia se va înfiinţa statul româno-bulgar.

[modifică] Imperiul Vlahilor şi Bulgarilor

În 1185, trei fraţi vlahi: Petru, Asen şi Caloian, au condus o revoltă în Bulgaria împotriva Imperiului Bizantin, conducătorul noului stat fiind Ţarul Petru al II-lea. Anul următor, bizantinii vor fi forţaţi să recunoască independenţa noului "Ţarat al Bulgarilor, Vlahilor şi Grecilor" cu capitala la Târnovo, care avea controlul asupra regiunii de la nord de Munţii Balcani.

Cinci ani mai târziu, în 1190, Petru va renunţa la tron în favoarea fratelui său Asen, un conducător politic mult mai bun, care reuşeşte prin forţă militară să apere independenţa statului său. Acesta însă este ucis în 1195 de nişte boieri care conspirau împotriva sa, iar Petru redevine ţar, dar pentru scurt timp, pentru că rivalii săi îl vor ucide şi pe el doar un an mai târziu.

Caloian, fratele mai mic al lui Petru şi Asen, devine ţar, se înţelege la pace cu grecii (1201) şi face nişte incursiuni militare împotriva sârbilor şi ungurilor, apoi ocupă întreagă Macedonia, dar este ucis în bătălia pentru Salonic.

Vezi şi articolul Al doilea Imperiu Vlaho-Bulgar

[modifică] Megale Vlachia

Prima atestare a unei organizări militare româneşti în Thesalia este dată de răscoala militară a românilor din acestă zonă de la 1066. Nemulţumiţi de politica fiscală excesivă practicată de imperiu faţă de păstori,românii organizează o acţiune militară condusă de Niculiţă şi Berivoi, ambii din Larissa, şi Slavotă al lui Carmalac. În urma revoltei se abolesc vechile biruri, iar privilegiile păstorilor români sunt restabilite. Această răscoală demonstrează existenţa unei stratificări sociale superioare a vlahilor, precum şi prezenţa lor în oraşe. Se ştie că în acestă perioadă comercianţi vlahi înstăriţi, ce intermediau negoţul cu brânză şi alte produse păstoreşti ale vlahilor, locuiau în oraşe, în acest caz Larissa, având funcţii importante în organizarea lor. Această categorie este esenţială în dezvoltarea militară şi apoi statală a Thesaliei valahe. Începând cu 1250, regiunea grecească Thesalia era considerată un stat independentent sub denumirea (dată de cronicarii greci) "Megale Vlachia" ("Marea Valahie"), condusă de clasa militară şi negustorească vlahă, ce se baza pe forţa păstorilor români de aici, care alcătuiau, după unele estimări, o treime din populaţia regiunii.

Legată de existenţa Marii Vlahii este şi ctitorirea complexului mănăstiresc de la Meteora. Deşi Marea Vlahie făcea parte în acestă perioadă din Imperiul Sârb, şi multe mănăstiri au fost ctitorite de dregători sârbi, elementul românesc ce a contribuit nu este neglijabil. La moartea lui Athanasie în 1383, întemeietorul mănăstirii Megalo Meteora, ca stareţ al acestui aşezământ urmează regele vlah de viţă imperială Ioan Duca Paleologul, cu numele mănăstiresc de Ioasaf. Urmaşul său, Alexie Anghel, semna cu cerneală verde într-un document "Cesar al Valahiei". Astfel, în analele mănăstirilor, construite pe teritoriul acestei formaţiuni politice româneşti apar nume de dregători vlahi precum Petrita, Dragu, Calota,Bunila. Ioan Cantacuzino, alt rege al Marii Vlahii, este ctitorul Mănăstirii Sfântul Ştefan.

Vlahia Mare a avut un rol strategic important în Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan, însă o dată cu expansiunea Imperiului Otoman în regiune, această formaţiune este încorporată în anul 1394. În Imperiul Otoman, organizarea militară a vlahilor din Thesalia este menţinută, trupele vlahe fiind folosite în repetate acţiuni militare turceşti.

[modifică] Imperiul Otoman

(...)

[modifică] Moscopole

O dată cu dezvoltarea comerţului în Balcani, cât mai ales oprirea invaziile barbare odată cu stăpânirea otomană, vlahii au căpătat un rol important în economia locală. Anumite estimări pentru secolul XIX dau numărul lor la 4,5 milioane.

Centrul cultural şi economic al vlahilor era oraşul Moscopole, astăzi pe teritoriul Albaniei, care avea în 1760 o populaţie de 60.000 de locuitori, 14 bresle de meşteşugari, o tipografie, o bibliotecă şi o universitate. Însă această bunăstare a fost oprită de numeroase atacuri (1760-1790) ale armatei otomane, condusă de Mehmet Paşa şi Ali Paşa, care au jefuit şi ars oraşul, vlahii fiind fie ucişi, fie obligaţi să se refugieze, astfel că mulţi vlahi au fugit în Ţările Române, Transilvania, Austria şi Ungaria.