Mihai Beniuc

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mormântul lui Mihai Beniuc în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti

Mihai Beniuc (*20 noiembrie 1907 la Sebiş, judeţul Arad - †24 iunie 1988) a fost poet, prozator şi psiholog, specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. A fost ales membru al Academiei Române.

Cuprins

1 Date biografice
2 Studii
3 Cariera dupa 1946
4 Selecţie din volumele de versuri publicate
5 Romane
6 Legături externe

[modifică] Date biografice

Fiul lui Athanasie Beniuc, şi al Veselinei.

[modifică] Studii

Liceul Moise Nicoară intre 1921-1927 din Arad, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Al. T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, Laboremus. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licenţiat în psihologie, filozofie şi sociologie a Universităţii din Cluj, în 1931. Mihai Beniuc era, după terminarea celui de-al doilea război mondial, conferenţiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) şi autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Oraşul pierdut, 1943) privite de public şi de critica literară cu înţelegerea şi simpatia cu care este privită arta naivă.

[modifică] Cariera dupa 1946

Adevărata sa carieră literară începe în 1946 când publică volumul cu un titlu bine ales, Un om aşteaptă răsăritul, şi pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în ţară, se stabileşte la Bucureşti şi primeşte funcţii şi onoruri de care se prevalează fără ezitare pentru a-i obliga pe contemporani să-l trateze ca pe un mare poet.

Are grijă, în acelaşi timp, să-i defăimeze pe poeţii cu adevărat importanţi (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci în dizgraţie din motive politice). Publică în medie câte o carte pe an, îşi reediteazã cu o frecvenţă permisă numai privilegiaţilor aproape toate scrierile şi manevrează în aşa fel încât multe dintre ele să-i fie traduse în străinătate, are grijă să i se rezerve capitole în manualele şcolare etc.

În 1965, cu puţin timp înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul (nu chiar dezinteresat) al lui Zaharia Stancu, care va prelua de altfel funcţia, îl înlătură din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Mihai Beniuc redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucureşti.

Traversează fără mari pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua jumătate a deceniului şapte, când sunt dezavuaţi în mod public mulţi dintre scriitorii devotaţi cândva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Mihai Beniuc face uitată cartea sa de versuri din 1951, Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, şi se reprofilează, începând să scrie "cântece" pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În ultimii ani de viaţã, deşi nu mai este ce-a fost, stă fără griji în vila sa din cartierul Primăverii şi fabrică, pe bandă rulantă, poeme de glorificare a "marelui conducãtor", a PCR şi a României socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare şi reviste ale epocii. Moare la 24 iunie 1988 şi este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti