Modelul IS-LM
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Modelul IS-LM sau modelul total keynesian, cuprinde mărimile totale ale unei economii. La acestea echilibrele de pe piaţa bunurilor (Curba IS) şi echilibrele de pe piaţa monetară (Curba LM) sunt hotărâtoare. După Keynes economia se mişcă permanent înspre un punct de echilibru (echilibrul intern al economiei) care nu va fi atins niciodată, deoarece există permanent schimbări.
Modelul IS-LM este luat în considerare într-un context neoclasic, aceasta însemnând că se porneşte de la salarii flexibile.
Cuprins |
[modifică] Definiţii şi premise
- r: Rata dobânzii
- Y: Venitul naţional
[modifică] Piaţa de capital (Curba IS)
Curba IS ("Curba investiţiilor egale cu economisirile") reprezintă combinaţiile posibile dintre venit şi dobândă care fac posibile existenţa unui echilibru între investiţii şi economisiri pe piaţa bunurilor. Acest lucru este important, deoarece investiţiile sunt finanţate 100% din economisirile bugetare.
IS:Y = C(Y − T) + I(Y,i) + G
- S = S(y) Economisirile depind în mod pozitiv de venit.
- I = I(Y,i) Investiţiile depind în mod negativ de rata dobânzii.
[modifică] Piaţa monetară (Curba LM)
Curba LM ("Curba cererii de bani egală cu oferta de bani") reprezintă combinaţiile posibile dintre venit şi rata dobânzii, pentru care există un echilibru între cererea şi oferta de bani de pe piaţa monetară.
- L(Y,i) = LT(Y) + LS(i) + LA(Y,i)
Cererea depinde de:
- casa de tranzacţii - cantitatea de bani necesară pentru consum,
- casa de speculaţii - cantitatea de bani rezervată comercializării obligaţiunilor,
- casa de atenţie - cantitatea de bani reţinută pentru a putea face faţă plăţilor neprevăzute.
- Oferta de bani este stabilită de banca centrală şi corespunde, în echilibru, cererii agregate de bani L(Y,i).
[modifică] Influenţa pe care o are statul
[modifică] Creşterea cheltuielilor statului
Atunci când statul însuşi apare pe piaţa bunurilor ca şi consumator, curba IS se deplasează înspre dreapta. În funcţie de situaţia în care se află curba LM, acest lucru poate însemna o creştere a venitului populaţiei, Y şi a ratei dobânzii, i. Această formă de politică fiscală expansivă se mai numeşte şi deficit spending. În cazul unei politici fiscale contractive, statul îşi reduce cheltuielile, curba IS se deplasează înspre stânga, veniturile populaţiei şi rata dobânzii scad, iar deficitul bugetar se micşorează.
Dacă populaţia măreşte „casa de speculaţii“ (situaţie în care sunt deţinuţi bani, pentru a putea fi folosiţi atunci când dobânda sau cursul obligaţiunilor sunt mai atractive), atunci deficit spending reacţionează ca şi o impulsionare a economiei. Acest lucru este susţinut prin faptul că se instituie multiplicatorul (în acest caz, multiplicatorul cheltuielilor statului).
Eficienţa multiplicatorului se poate explica simplu: dacă cererea guvernamentală creşte (pe piaţa bunurilor în acest caz), atunci creşte şi producţia. Dacă producţia creşte, firmele au nevoie de mai mulţi angajaţi. Noii angajaţii primesc un salariu pe care, parţial, îl consumă (depinde însă de înclinaţia marginală spre consum). Consumul în plus care apare astfel, iniţiază încă o creştere a producţiei, ceea ce înseamnă că va fi nevoie de noi angajaţi care la rândul lor vor avea un salariu pe care vor putea să-l cheltuiască...
Această idee a îndatorării statului nu îi aparţine, aşa cum s-a presupus de mai multe ori, lui Keynes, ci lui Abba P. Lerner, Keynes a postulat economisirile descrise mai înainte. Deoarece deficit spending (deplasarea înspre dreapta a curbei IS) reprezintă o îndatorare a statului, ar trebui ca datoriile să fie plătite din taxe mai mari, atunci când economia e prosperă (surplus saving). Statul practică astfel o politică economică anticiclică, pentru a nivela oscilaţiile conjuncturale. Dacă populaţia deţine doar „casa de tranzacţie“ (cantitatea de bani necesară cumpărării bunurilor), atunci această politică are ca urmare, din cauza poziţiei verticale a curbei LM, faptul că dobânda creşte, iar veniturile populaţiei rămân la fel. Acest efect se numeşte de dislocare, de compensare, evicţiune sau înlăturare (crowding out) a cererii de investiţii private de către cererea statului.
[modifică] Critici
Un venit crescut al populaţiei, cauzat de politica de cerere guvernamentală, nu conduce neapărat într-o măsură dorită la o creştere economică mai mare şi la scăderea şomajului. Acesta este cazul în care cel puţin o parte din bani sunt economisiţi de către populaţie sau când se consumă bunuri care nu influenţează cererea de noi locuri de muncă. Această problemă a fost recunoscută şi de Keynes şi de aceea s-a propagat creşterea consumului statului ce poate fi condus înspre domenii care necesită muncă intensivă.
Deoarece nu se poate media politic faptul că în perioade de creştere economică (Boom-uri) trebuie economisit, pentru a putea fi achitate datoriile, acest model conduce în practică la creşterea continuă a datoriilor statului, ceea ce nu poate constitui o acuza numai la adresa lui Keynes.
Mult discutată este şi teoria dezvoltată de Milton Friedman a aşa- numitelor „Time lags“ (întârzieri), pentru care a primit în anul 1976 premiul Nobel pentru economie. În concepţia lui Friedman trece atât de mult de la declinul consumului până la funcţionarea programelor de cerere guvernamentală, încât conjunctura îşi revine de cele mai multe ori, de la sine şi se află într-o fază de creştere (Boom). Prin consumul guvernamental crescut, conjunctura se supraîncălzeşte şi se ajunge la inflaţie.
[modifică] Legături externe
- Societatea Keynes din Germania
- Institutul Ludwig von Misses-România
- Elmer G. Wiens: IS-LM Model - An On-line, Interactive IS-LM Model of the Canadian Economy.