Psihanaliză
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Psihanaliza înglobează o serie de concepţii dezvoltate de Sigmund Freud privind explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfăşurate în inconştient şi a relaţiilor sale cu conştientul, din care rezultă procedee terapeutice aplicate în cazul tulburărilor psihopatologice. Aceste concepţii s-au extins la explicarea fenomenelor socio-culturale.
Cuprins |
[modifică] Definiţie
Psihanaliza este în acelaşi timp
- un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de a investiga semnificaţia faptelor şi reprezentărilor ce au loc în inconştient;
- o metodă de terapie a tulburărilor psihice, în cadrul căreia se tinde la rezolvarea acestora prin aducerea la suprafaţă şi clarificarea semnificaţiei rezistenţelor, transferurilor şi dorinţelor ascunse ale pacienţilor;
- un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconştiente asupra trăirilor, gândirii şi activităţii oamenilor. Elementele acestor teorii derivă din cercetarea proceselor psihice şi terapia stărilor psihopatologice.
Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului al XX-lea ca teorie generală a inconştientului. Modalitatea funcţiunii proceselor psihice au fost deduse de Freud în special din studiul semnificaţiei viselor, interpretate de el ca realizare imaginară a îndeplinirii dorinţelor ce derivă din aspiraţiile refulate ale copilăriei. Calea recomandată pentru accesul în înconştient este înţelegerea sensului viselor şi a actelor ratate (lapsus-uri).
Psihanaliza a devenit azi extrem de familiară publicului larg (din occident) după ce o vreme îndelungată a fost fie respinsă, fie adulată. Dar succesul din deceniul 5, de pildă, mai ales în Europa, a înstrăinat-o, paradoxal, de esenţa ei. Psihanaliza s-a răspîndit pretutindeni nu numai datorită interesului stîrnit de terapia psihanalitică. S-ar putea spune chiar că terapia a fost eclipsată de virtuţile psihanalizei aplicate. Psihanaliza aplicată în literatură, sociologie, antropologie şi etnologie, în religie şi mitologie a stîrnit interesul unui public care nu avea chemare pentru sfera clinică. În fine, psihanaliza s-a remarcat şi prin mediatizarea pe căile cele mai comune: radio, TV sau prin intermediul scenariilor filmelor de cinema. Filme celebre au adus în prim plan psihanalişti. A exista chiar un film dedicat lui Sigmund Freud, care surprindea anii de incertitudine ai începuturilor sale în psihanaliză.
[modifică] Teoriile psihanalizei
[modifică] Inconştientul
Noutatea concepţiilor lui Freud a constat în recunoaşterea importanţei proceselor psihice inconştiente. Acestea se desfăşoară după alte reguli decât faptele conştiente. Sub influenţa inconştientului, gânduri şi simţiri, care sunt legate unele de altele, se pot disocia şi îndepărta, până la atingerea unei stări conflictuale. Regulile logice, indispensabile gândirii conştiente, nu se aplică proceselor psihice inconştiente. Prin analiza acestora, Freud a interpretat visele ca mecanisme de protecţie împotriva impulsurilor care tind să se exteriorizeze şi care sunt în strânsă legătură cu amintiri refulate ale copilăriei. În felul acesta, gânduri şi impulsuri inacceptabile, numite şi conţinut latent al visului, se transformă într-o trăire conştientă, care nu mai este înţeleasă nemijlocit şi care devine un "vis manifest". Cunoaşterea acestor mecanisme inconştiente permite psihanalistului să inverseze decursul procesului (transformarea visului latent în vis manifest) şi, astfel, să descopere semnificaţia traumei care îi stă la bază.
[modifică] Teoria impulsurilor
Freud consideră că procesele conflictuale ce au loc în inconştient sunt în strânsă legătură cu impulsuri, care îşi au originea în copilărie. Dacă aceste conflicte inconştiente sunt recunoscute de pacient cu ajutorul analizei, ele pot găsi o soluţie, care în psihicul imatur al unui copil nu era posibilă.
În concepţia lui Freud asupra sexualităţii la copii, impulsul sexual al adulţilor este rezultatul final al unui proces în dezvoltare ("Libido-Entwicklung"). Începutul are loc în copilărie şi comportă mai multe faze:
- faza orală (0 - 1 an)
- faza anală (1 - 3 ani)
- faza falică (oedipală, falică) infantilă (3 - 6 ani)
- faza latentă (6 - 12 ani)
- faza genitală
Aceste 5 faze denumesc în acelaşi timp cele 5 centre ale dezvoltării impulsului sexual în prima copilărie. Primele două faze dispar cu timpul sau se transferă în parte în sexualitatea adulţilor. A fost meritul lui Freud de a fi recunoscut că omul este o fiinţă sexuală încă de la naştere. O semnificaţie deosebită o are aşa zisă fază "oedipală", în care copilul dezvoltă pentru prima dată o legătură emoţională cu părintele de sex opus, asemănătoare atracţiei sexuale a adultului faţă de partener (Vezi:Complexul Oedip şi Electra). Copilul reacţionează în acelaşi timp ca rival faţă de părintele de acelaşi sex. Imaturitatea psihică complică această situaţie, de neînţeles la vârsta copilăriei, ceea ce conduce la anxietate în raport cu propriile fantezii. Măsura în care copilul poate domina aceste fantezii sau dimpotrivă este dominat de ele sub formă de teamă sau frustraţii este determinantă pentru dezvoltarea ulterioară la vârsta adultă, în special pentru relaţiile cu sexul opus. Faza latentă - stresurile, furtunile şi conflictele din fazele precedente au constituit dezvoltarea personalităţii. Acum copilul are nevoie de o perioadă de linişte.Principala activitate devine şcoala.În această perioadă nu se manifestă mari schimbări. Faza genitală începe în perioada pubertăţii.
[modifică] Modelul celor trei instanţe: Sine, Eu şi Supra-Eu
Acest model a fost expus de Freud în 1923: "das Es", "das Ich", "das Über-Ich". "Eul" şi "Supra-Eul" sunt instanţe cu conţinut conştient sau inconştient, "Sinele" este totdeauna inconştient. În felul acesta se rezolvă în mod elegant problema localizării instanţei de cenzură a proceselor psihice.
- "Sinele" este un rezervor primitiv şi neorganizat de impulsuri, izvorul emoţional al impulsurilor şi al dorinţelor impulsive, locul reprezentărilor şi comportărilor arhaice şi al refulărilor.
- "Eul" se găseşte la limita între conştient şi inconştient, este instanţa trecerii la acţiune, a funcţiei de adaptare la realitate şi de investigare a realităţii. "Eul" derivă din "Sine" şi reprezintă "Sinele" în viaţa reală conştientă, cu alte cuvinte, modulează necesităţile impulsive într-o formă adaptată la realitate.
- "Supra-Eul" este instanţa superioară, domeniul conştiinţei, al valorilor, al idealurilor, al preceptelor şi interdicţiilor, al reprezentărilor morale.
Pentru a se apăra de impulsuri inacceptabile, "Eul" dezvoltă strategii sub forma unor mecanisme de protecţie, cum ar fi refulările (excluderea impulsurilor din percepţia conştientă), proiecţiile (atribuirea propriilor dorinţi inconştiente altor persoane), adoptarea unui comportament în totală contradicţie cu puternicul impuls inconştient. Categorisirea unui impuls ca inacceptabil rezultă de regulă în urma unor interziceri, a unor norme morale sau a unei cenzuri exercitate de "Supra-Eu". Când exigenţele "Supra-Eului" nu se îndeplinesc, persoana respectivă poate dezvolta un sentiment de ruşine sau culpabilitate.
[modifică] Anxietatea
Unul din fundamentele teoriei psihanalitice moderne îl constituie conceptul de anxietate, care în anumite condiţii de pericol poate declanşa un mecanism corespunzător de apărare. Aceste situaţii periculoase pot fi:
- teama părăsirii sau pierderii unei fiinţe iubite
- riscul pierderii iubirii din partea partenerului
- pericolul unor represalii sau pedepse
- imputarea nemeritată a unei culpabilităţi
Simptomele şi sublimările rezultate din aceste situaţii reprezintă totdeauna nişte compromisuri, care nu sunt altceva decât forme ale adaptării la realitate, în care forţele aflate în conflict ajung mai mult sau mai puţin la o stare de împăcare aparentă.
[modifică] Ce este nevroza?
Din cele de mai sus rezultă că nevroza reprezintă starea de refulare a unei amintiri, a unui impuls inacceptabil, precum şi simptomele ce decurg din aceste procese. "Eul" refulează fanteziile, dar "libido"-ul legat de aceste fantezii continuă să persiste provocând tulburări somatice de natură isterică, stări de anxietate sau fobii obsesive.
[modifică] Psihanaliza ca metodă terapeutică
În general, psihanaliza presupune că experienţele grave, neprelucrate ale copilăriei sunt refulate, pentru că altfel personalitatea imatură a copilului nu ar putea rezista acestui conflict. Niciun copil nu poate suporta, de exemplu, că este nedorit de unul din părinţi, sau chiar urît. Psihanaliza speră să obţină o vindecare prin aducerea la suprafaţa conştiinţei a stărilor refulate, sau cum se exprima Freud: "Wo Es war, soll Ich werden" ("Unde era Sinele, trebuie fie Eul"). Trăirile refulate sunt sustrase prelucrării la nivel conştient şi nu pot fi integrate în personalitatea proprie. Acest proces poate fi reactualizat treptat prin analiză, sub permanentă supraveghere şi cu ajutorul omenesc al terapeutului.
[modifică] Metodele psihanalizei
- Anamneza pacientului are loc în mod clasic, acesta fiind culcat în timp ce psihanalistul se găseşte în afara câmpului său vizual. În general, interpretarea datelor anamnestice amănunţite şi de biografie este adesea suficientă pentru a schiţa cadrul tulburărilor nevrotice şi forma personalităţii psihopatologice.
- Transferul ("Übertragung") unor experienţe şi relaţii din trecut asupra terapeutului este un moment principal al psihanalizei terapeutice. Se poate constata un transfer pozitiv sau unul negativ, în funcţie de tonalitatea trăirilor proiectate asupra terapeutului. Din partea acestuia rezultă o reacţie de contra-transfer ("Gegenübertragung"). Terapeutul a învăţat în cursul propriei analize în procesul de calificare, să facă deosebirea între simţirile şi reprezentările sale proprii şi cele rezultate din analiza pacientului, pentru a nu se ajunge în mod inconştient la o stare de simbioză psihică.
- Asociaţiile libere produse de pacient fac posibil accesul la conţinutul trăirii sale psihice, la conflictele sale intime, şi descoperă terapeutului imaginea vie a etiologiei nevrozei în cazul pacientului respectiv. Pacientul relatează tot ce-i trece prin minte, într-un flux neîntrerupt, chiar dacă crede că lucrurile sunt lipsite de importanţă şi n-au nicio legătură unele cu altele, sau chiar dacă aceasta i-ar fi penibil şi ar putea să-i provoace un sentiment de ruşine. Experienţa psihanalistului poate descoperi în acest material brut multe informaţii asupra unor experienţe rămase ascunse. Aceasta presupune din partea pacientului o dispoziţie spre cooperare fără limite.
- Semnificaţia viselor a reprezentat punctul de plecare al folosirii teoriei psihanalitice ca posibilitate terapeutică. Metoda presupune experienţă în interpretare şi exclude orice dogmă.
- Interpretarea simbolurilor, produse ale fanteziei sau în relaţie cu situaţii originare, îşi aduce contribuţia la elucidarea etiologiei stărilor nevrotice.
- Interpretarea lapsus-urilor ca substrat logic, ilustrează concepţia lui Freud asupra determinismului tuturor manifestărilor psihice.
[modifică] Aspecte socio-culturale
Pornind de la explicaţia stărilor psihopatologice, teoria psihanalitică conţine şi elemente ale psihologiei generale, ale etnologiei, sociologiei, ale teoriei personalităţii şi filosofiei culturii, care confruntă natura umană cu mediul social în care se dezvoltă. Crearea bunurilor culturale ar fi rezultatul transferului energiei sexuale în muncă, în procesul de sublimare. Sub influenţa primului război mondial, Freud presupune existenţa unui impuls destructiv, căruia îi opune dorinţa de viaţă ("Lebenstrieb"). În ultimul timp, psihanaliza s-a dovedit foarte utilă pentru înţelegerea iraţionalităţii fenomenelor de dezvoltare socială, deşi diversele "diagnoze" nu au dus la rezultate unitare.
[modifică] Diverşi reprezentanţi ai psihanalizei
[modifică] Carl Gustav Jung
Jung, unul din primii elevi ai lui Freud, a fundat o şcoală proprie, pe care a numit-o "Psihologie analitică". Pentru Jung conceptul de "libido" are nu numai semnificaţia unui impuls sexual, ci reprezintă totalitatea instinctelor şi impulsurilor creative precum şi forţa de motivaţie a omului. Ar exista, pe lângă un inconştient personal al individului, şi un inconştient colectiv al întregii umanităţi. Jung respinge teoria unui "Supra-Eu", pe care îl înlocuieşte cu noţiunea de Persona, care are rolul ales de a oferi individului imaginea ce şi-o face asupra lumii.
[modifică] Alfred Adler
Adler, un alt elev al lui Freud, insistă asupra conceptului de inferioritate, care, din momentul în care devine conştientă, conferă forţă de a se lăsa depăşită. În caz contrar, rezultă o stare nevrotică cu tendinţă la izolare de lumea reală. Depăşirea stării de inferioritate poate conduce la dorinţă nestăpânită de putere şi dominare.
[modifică] Otto Rank
Rank vedea în traumatismul suferit deja în momentul naşterii cheia explicării nevrozelor. El acorda o importanţă deosebită voinţei, ca forţă pozitivă în procesul de organizare şi integrare a personalităţii.
[modifică] Melanie Klein
O interesantă direcţie o reprezintă aşa zisa şcoală engleză de psihanaliză, datorită în special lucrărilor lui Melanie Klein. Ea postulează existenţa unor fantezii inconştiente complexe la copii, a căror origine o constituie teama în faţa ameninţării existenţei, instinctul morţii.
[modifică] Alte tendinţe în psihanaliză
Erich Fromm, Karen Horney şi Harry Stack Sullivan au adus noi modificări în psihanaliză, cunoscute sub denumirea de Neopsihanaliză sau Neoanaliză. Fromm pune accentul pe relaţiile dintre individ şi societate, Horney lucrează în special în domeniul terapiei şi deosebeşte două tipuri de nevroze, nevroze de situaţie şi nevroze caracteriale, Sullivan este de părere că elementul principal îl reprezintă lupta cu starea anxietate, stare ce se poate atenua în urma terapiei. Ca reprezentanţi ai psihanalizei ar mai fi de menţionat (în ordine alfabetică):
- John Bowlby
- Josef Breuer
- Mario Erdheim
- Sándor Ferenczi
- Jacques Lacan
- Daniel Lagache
- Serge Leclaire
- Wilhelm Reich
- Donald Winnicott
- Driek Van Der Sterren
- Léopold Szondi
În România, Ion Popescu-Sibiu a publicat în 1947 monografia "Psihanaliza lui Freud", în editura "Cartea Românească". În anul 1932, teza sa de doctorat cu titlul "Doctrina lui Freud" fusese premiată de Academia Română.
[modifică] Critica psihanalizei
Încă de la apariţie, psihanliza a fost supusă deseori unor critici severe. În special din partea psihologiei academice i s-a reproşat că, deşi cele două discipline se influenţează teoretic reciproc, în asectele esenţiale se depărtează una de alta, dezvoltându-se în direcţii deosebite. Freud a fost învinuit pentru faptul de a fi acordat o prea mare însemnătate rolului impulsurilor sexuale în viaţa psihică ("pansexualism"). Aceasta se explică, printre altele, prin faptul că, în timpul său, funcţiunea glandelor endocrine era insuficient cunoscută, endocrinologia se găsea la începutul dezvoltării ei. Pe de altă parte, trebuie recunoscut că emanciparea sexuală din zilele noastre se datorează în bună parte contribuţiei aduse de psihanaliză în transformarea concepţiilor morale, în înlăturarea tabu-urilor. Filosoful Karl Popper consideră că psihanaliza nu este o ştiinţă rezultată în urma cercetărilor, ci mai de grabă o idee sectară, un fel de credinţă religioasă. În acelaşi sens, de data asta autocritic, se exprimă şi psihanalistul francez Jacques Lacan, afirmând (în 1977, într-o intervenţie la universitatea din Bruxelles) că, în scurt timp, lumea nu va mai vrea să audă de psihanaliză. Pentru Adolf Grünbaum ("Kritische Betrachtungen zur Psychoanalyse", 1991) Psihanaliza se prezintă ca un sistem închis, ca o dogmă, fără criterii metodologice precis definite, fapt care contravine principiilor de bază ale ştiinţei. O parte din aceste critici se datorează în bună măsură lipsei de eficienţă demonstrabilă a psihanalizei terapeutice în comparaţie cu alte metode şi procedee psihoterapeutice. În 1981, Paul Kline a supus unei analize critice 600 de studii psihanalitice apărute în diverse publicaţii. Din acestea, doar ca. 100 relatau rezultate pozitive în favoarea psihanalizei. Restul de 500 contraziceau în mod evident poziţiile teoretice ale psihanalizei sau cuprindeau din punct de vedere metodologic atât de multe lipsuri, încât nu puteau fi evaluate cu obiectivitate. În literatura post-freudiană din a doua jumătate a secolului al XX-lea există tot mai mult tendinţa de a se înlocui termenul de "inconştient" cu acela de "subconştient", ţinând seama de datele neurofiziologiei moderne asupra treptelor stării de conştiinţă. Astfel se ştie, de exemplu, că visele nu se produc în somnul profund, ci în timpul fazelor REM ("rapid eye movements"), în stadiul B de somn superficial. Altfel nu am mai avea amintirea lor.
[modifică] Legături externe
- Psychoanalysis-Techniques and Practice
- Deutsche Psychoanalytische Vereinigung
- Paginile Muzeului Sigmund Freud din Viena
- Critica lui Adolf Grünbaum
- International Network of Freud Critics
- Sigmund Freud si psihanaliza Site românesc de psihanaliză realizat de AROPA (Asociaţia română pentru promovarea psihanalizei).
- Cursuri online de psihanaliză Cursuri de psihanaliză pentru începători şi avansaţi.
- Forum de psihanalză Discută liber despre problemele pe care le ridică psihanaliza teoretică şi clinică.
- psihanaliza.org Sit românesc cu articole despre psihanaliză.
