Cultul personalităţii
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cultul personalităţii este un termen care defineşte venerarea execesivă a unui singur conducător aflat încă în viaţă. Termenul a fost inventat de conducătorul Uniunii Sovietice Nikita Hruşciov la scurtă vreme după moartea lui Stalin, dar fenomene asemănătoare existau cu mult timp înainte. Cultul peronalităţii din timpul vieţii lui Iuliu Cezar a displacut puternic patricienilor republicani; a deschis drumul pentru cultul familiei imperiale în Imperiul Roman.
Cultul personaliăţii caracterizează de obicei statele totalitare sau statele care au avut parte recent de revoluţii. Renumele unui singur lider, deseori caracterizat drept "liberator" sau "salvator" al poporului, ridică conducătorul la un nivel aproape divin. Portretul conducătorului apare peste tot, la fel ca şi statuile sau monumentele dedicate măreţiei şi înţelepciunii liderului. Lozincile şi citatele din opera şefului acoperă pancarte uriaşe, zidurile, iar cărţile cuprinzând discursurile şi scrierile lui umplu librăriile şi rafturile bibliotecilor. Nivelul linguşelii poate ajunge la cote care pot apărea absurde unuia din afară. De exemplu, pe timpul Revoluţiei Culturale, toate tipăriturile chinezeşti, înclusiv publicaţiile ştiinţifice, conţineau citate din Mao Zedong, şi toate aceste citate erau tipărite cu litere îngroşate roşii. Alt exeplu este cel al liderului naţionalist chinez, Ciang Kai-shek. Când acesta a murit, taiwanezilor li s-a cerut să cânte cântecul memorial Chiang Kai-shek, care-l lăuda pe Ciang ca fiind "salvatorul naţiunii" şi "cea mai mare personalitate din toată lumea".
Cultul personalităţii tindea să-i facă liderul şi statul să para contopiţi, fiind astfel imposibil să înţelegi viaţă unuia fără altul. De asemenea, ajută să justifice conducerea dură dictatorială, şi propaganda îi face pe cetăţeni să creadă că acţionează ca cei mai drepţi conducători. În plus, cultul personalităţii mai urmăreşte deseori să zădărnicească orice fel de opoziţie din interiorul elitei conducătoare. Atât Stalin cât şi Mao Zedong au folosit cultul lor al personalităţii pentru a strivi oponenţii politici din partid sau din afara lui.
Crearea unui aşa de cuprinzător cult al personalităţii a dus deseori la critici aspre ale regimurilor lui Stalin sau, în special, al lui Mao Zedong. În perioada de glorie a regimurilor lor, ambii lideri apăreau ca nişte conducători omniprezenţi, destinaţi să conducă naţiunile lor pe veci. Ordinele guvernamentale cereau să se pună portretele lor în fiecare casa, în fiecare clădire publică, iar mulţi poeţi şi artişti erau instruiţi să producă lucrări care să-l glorifice pe lider. Pentru a justifica acest nivel al venerării, atât Mao cât şi Stalin au încercat să se prezinte ca persoane umile şi modeste şi caracterizau deseori cultul personalităţii care-i viza ca pe o manifestare spontană a dragostei popoarelor lor. În particular, Stalin a folosit această scuză pentru a justifica campania masiva a Partidului Comunist de redenumire a denumirii diverselor locuri în onoarea sa. (Vezi şi:Lista locurilor care au primit numele lui Stalin).
Cultul personalităţii poate să se prăbuşească foarte repede după moartea liderului. Atât Stalin cât şi Mao au fost exemple valabile pentru această afirmaţie. În unele cazuri, fostul lider subiect al cultului personalităţii ajunge să fie calomniat după moarte, deseori făcându-se eforturi mari pentru redenumirea de localităţi şi demolarea statuilor.
Este de remarcat că termenul "cultul personalităţii" nu se referă în general la respectul faţă de decedaţi, (aşa precum sunt fondatorii naţiunilor – de exeplu; faptul că Lenin a fost glorificat în Uniunea Sovietică nu constituie un cult al personalităţii, deoarece acţiunile s-au petrecut după moartea sa), şi nici nu se referă la lideri onorifici, care nu au o putere reală. Un astfel de caz este cel care legat de monarhi, aşa cum este regele Tailandei, al cărui portret este expus cu respect în numeroase locuri publice, dar convenţiile sau legile împiedica transformarea acestei forme de respect în putere politică reală. Alte cazuri notabile ale cultului personalităţii mai sunt: Adolf Hitler – Germania Nazistă, Kemal Atatürk – Turcia, Ho Chi Minh – Vietnam, Tito – Iugoslavia, Nicolae Ceauşescu – România, Enver Hoxha – Albania, Dalai Lama în Tibet, încercarea lui Siad Barre în Somalia şi Saddam Hussein – Irak. Imeriul Roman şi lumea Greciei Elenistice au avut multe caracteristici echivalente cultului personalităţii. În Egiptul antic cult al personalitătii poate fi considerată practica ridicarea faraonului la rangul de rege zeu. Cultul personalităţii nu apare în mod universal printre toate societăţile totalitare sau autoritariste. Câteva dintre cele mai opresive regimuri au aratat decât puţină veneraţie sau chiar de loc faţă de lider. Guvernul Kmerilor Roşii şi guvernul teocratic taliban din Afganistan au evitat capcanele cultului personalităţii, şefii acestor regimuri au rămas aproape necunoscuţi. În aceste cazuri, lipsa de manifestări ale cultului personalităţii par fi parţial motivate de dorinţa de a proteja o imagine a statului fară chip, dar omniprezent şi omnipotent. În alte cazuri, ca în cazul Chinei post-Mao, autorităţile nu agreează cultul personalităţii de frică să nu strice echilibrul politic de la vârful ierarhiei de partid. In ziua de azi unele ţări care suportă cultul personalităţii sint Coreea de Nord a lui Kim Jong Il (care l-a urmat pe tatăl sau, decedatul Kim Il Sung) si Turkmenistan Saparmurat Niyazov.
Cazul cultului personalitaţii pesonajului fictiv Big Brother este făcut celebru în romanul O mie nou sute optzecii şi patru de George Orwell. Personajul este bazat probabil pe viaţa contelui britanic Kitchener, dar mult mai probabil pe aceea a lui Stalin.
[modifică] Vezi şi
- Apoteoză
- Autoritate charismatică
- Împărat
- Monarh
