Frontul de vest (primul război mondial)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Frontul de vest s-a întins aproape tot timpul primului război mondial pe acelaşi aliniament, de la Canalul Mânecii până în Elveţia, cea mai mare parte a Belgiei, Luxemburgului ca şi câteva regiuni industriale importante ale Franţei aflându-se sub controlul Germaniei.

În afară de numărul uriaş de victime şi de linia frontului aproape nemişcată, frontul de vest a fost martorul introducerii unor noi tehnologii militare, printre care gazele otrăvitoare şi tancurile. Deşi au fost cucerite relativ puţine teritorii de-a lungul cele mai mari părţi a conflictului, luptele pe acest front s-au dovedit decisive în soarta războiului. Înaintarea implacabilă a forţelor aliate în 1918 a forţat comandamentul german să accepte că înfrângerea era de neevitat, guvernul imperial fiind nevoit să ceară pacea.

Cuprins 1 1914 – Invazia germana a Franţei şi Belgiei 2 1915 - Impasul 3 1916 – dueluri de artilerie şi războiul de uzură 4 1917 – Commonwealthul preia controlul 5 1918 – Ofensiva finală 6 Consecinţe 7 Note 8 Vezi de asemenea: 9 Legături externe

[modifică] 1914 – Invazia germana a Franţei şi Belgiei

În momentul declanşării războiului, armata germană a executat o versiune modificată a planului Schlieffen, atacând rapid Franţa prin Belgia pe 4 august 1914. Luxemburgul a fost ocupat fără a opune rezistenţă pe 2 august. Prima bătălie din Belgia a fost asediul oraşului Liège, care a ţinut de pe 5 până pe 16 august. Liège fusese puternic fortificat, belgienii surprinzând armata germană condusă de Karl von Bülow prin rezistenţa neaşteptată pe care a opus-o. După căderea oraşului Liège, cea mai mare parte a armatei belgiene s-a retras la Antwerp şi Namur. Deşi armata germană a ocolit Antwerpul, belgienii au rămas o continuă ameninţare în flancul atacatorilor. A urmat un alt asediu, de data aceasta a oraşului Namur, care a durat de pe 20 până pe 23 august.

În timpul celei de-a doua jumătăţi a lunii august, armata germană a avansat spre nordul Franţei luptând atât cu francezii conduşi de Joseph Joffre cât şi cu primele divizii din Corpul expediţionar britanic condus de Sir John French. au armat o serie de lupte cunoscute cu numele de bătăliile frontierelor. Acestea au inclus: bătălia de la Charleroi şi bătălia de la Mons. A urmat o retragere aliată, urmată de o nouă serie de lupte: bătălia de la Le Cateau, asediul oraşului Maubeuge şi bătălia de la Guise.

Armata germană s-a apropiat la 70 de km de Paris, dar, în prima bătălie de pe Marna, (6-12 septembrie), trupele franceze şi britanice i-au forţat pe germani să se retragă, punând capăt înaintării lor în Franţa. Armata germană s-a retras la nord de râul Aisne, unde au început să sape tranşee. S-a stabilit o linie a frontului care nu s-a modificat în mare pentru următorii trei ani. După acest moment, forţele aflate în conflict au încercat să se învăluiască reciproc în ceea ce s-a numit cursa către mare, sistemul transeelor extinzându-se rapid de la Canalul Mânecii până la graniţele Elveţiei.

[modifică] 1915 - Impasul

Între coasta oceanului şi Vosges, linia frontului se curba lângă Compiègne. Planul lui Joffre pentru anul 1915 era să atace acest intrând pe ambele flancuri pentru a-l elimina.^[1]

Britanicii ar fi format forţa nordică de atac atacând în Artois, în timp ce francezii ar fi atacat pe flancul opus în Champagne. Aceste atacuri urmau să se termine în septembrie printr-o pereche de bătălii pentru eliminarea pungii germane.

Pe 10 martie, ca parte din ceea ce se voia o ofensivă mai largă în regiunea Artois, armata britanică a atacat la Neuve Chapelle în încercarea de a cuceri culmile Aubers. Atacul a fost dat de patru divizii pe un front larg de 3 kilometri. Precedat de un bombardament concentrat de artilerie care a ţinut 35 de minute, asaltul infanteriei a dus la o avansare rapidă în primele patru ore. Până în cele din urmă, avansarea a în cetinit din cauza problemelor logistice şi de comunicaţii. Germanii au adus rapid întăriri şi au contraatacat, împiedicându-i pe englezi să cucerească înălţimile vizate. Generalul Sir John French avea să dea vina pentru eşec pe criza de proiectile de artilerie care a făcut ca succesul iniţial al infanteriei să nu poată fi exploatat corespunzător.^[2]

Armata germană a încercat tot timpul să găsească soluţii pentru ieşirea din impasul în care se afla atacul lor. La sfârşitul anului 1914, în timpul primii bătălii de la Ypres, britanicii reuşiseră să cucerească oraşul belgian Ypres ocupat până în acel moment de germani. Pe 22 aprilie, germanii au încercat să recapete controlul asupra oraşului lansând a doua bătălie de la Ypres. În timpul acestei bătălii, germanii şi-au surprins adversarii prin folosirea gazului otrăvitor pe câmpul de luptă, prima folosire la scară largă a armei chimice (168 de tone) pe frontul de vest. Rezultatul a fost moartea a 5.000 de persoane în numai câteva minute.

Folosirea gazelor otrăvitoare în luptă fusese interzisă de Convenţia de la Haga din 1899, cu toate acestea, pe 22 aprilie 1915, germanii au lansat din tranşeele lor un nor de clor la Ypres.^[3] Norul galben-verzui rezultat a creat o porţiune largă de 4 kilometri total neapărată în liniile aliaţilor, soldaţii din zonă au murit asfixiaţi, în timp ce cei aflaţi în spatele frontului au fugit cuprinşi de panică. Germanii nu au fost însă pregătiţi să folosească acest „succes”, fiind lipsiţi de suficiente rezerve pentru a exploata prăbuşirea atacului adversarilor. Trupe proaspete canadiene au fost aduse rapid pentru a relua atacul aliat.

Atacul cu gaz otrăvitor a fost repetat două zile mai târziu şi a cauzat o retragere de 5 kilometri a truipelor franco-britanice. Succesul acestui atac german nu s-a mai repetat, pentru că aliaţii şi-au echipat rapid militarii cu măşti de gaze şi au luat şi alte contramăsuri. Pe 27 aprilie 1916, la 40 de kilometri de Ypres, în timpul bătăliei de la Hulluch, Divizia a 16-a irlandeză a respins un atac german care a folosit bombardamentul cu arme chimice.

Ofensiva finală aliată din primăvară s-a dat la Artois, în încercarea de a cuceri înălţimile Vimy. Atacul a fost precedat de ceea ce a fost considerat un bombardament intens, iar Armata a 10-a franceză a atacat şi a făcut la început progrese promiţătoare. În scurtă vreme însă atacul s-a împotmolit, germanii au adus întăriri masive şi francezii au fost loviţi de focul de baraj al artileriei inamice, suferind pierderi grele. Până pe 15 mai. Ofensiva a fost oprită definitiv.

În toamna anului 1915, în timpul a ceea ce presa britanică a denumit "Năpasta Fokker", avioanele aliate au fost practic măturate de pe cer, ceea ce a avut un efect major pe front. Avioanele aliate de recunoaştere, folosite pentru fotografii aeriene şi pentru direcţionarea tirului artileriei, au fost în mare parte doborâte de piloţii germani care aveau montat pe avioane noul mecanism pentru sicronizare a focului mitralierelor, care permitea executarea focului prin pasul elicei.^[4] Aliaţii au fost practic „orbiţi” aviaţia germană.

În septembrie 1915, aliaţii au lansat o ofensivă de mare amploare, francezii atcând în Champagne, iar britanicii la Loos. Francezii au pregătit toată vara această ofensivă, în timp ce britanicii apărau cea mai mare parte a frontului. Bomardamentele au început pe 22 septembrie, direcţionate cu grijă funcţie de fotografiile aeriene obţinute cu greu.^[5] Atacul principal a fost pornit pe 25 septembrie şi a avut rezultate bune la început, în ciuda numeroaselor reţele de sârmă ghimpată şi a cuiburilor de mitralieră inamice. Atacul a continuat timp de 50 de zile, câştigurile fiind până în cele din urmă absolut neînsemnate, dar provocând pierderi mari atât de partea francezilor, (250.000) cât şi de cea a germanilor, (150.000).

Pe 25 septembrie, britanicii au început atacul lor de la Loos, parte componentă a atacului general din Champagne. Atacul terestru a fost precedat de un atac de artilerie care s-a întins pe durata a 4 zile, în timpul căruia au fost lansate 250.000 de proiectile şi 5.000 de încărcături de clor. Atacul principal a fost dat de două corpuri de armată, alte două corpuri de armată dând atacuri de diversiune la Ypres. Britanicii au suferit pierderi grele în timpul atacului şi nu au reuşit câştiguri teritoriale semnificative până în momentul în care au rămas făra muniţie de artilerie. Când artileria nu a mai putut sprijini atacul infanteriei, soldaţii britanici au suferit pierderi grele datorită focului mitralierelor germane. Un nou atac de pe 13 octombrie a avut ceva mai mult succes. Datorită insucceselor de până în acest moment, la sfârşitul anului, generalul John French a fost înlocuit cu Douglas Haig.

[modifică] 1916 – dueluri de artilerie şi războiul de uzură

Şeful marelui Stat Major german, Erich von Falkenhayn, credea că, deşi nu mai era posibilă o spargere a liniilor franceze, aceştia puteau fi învinşi dacă ar fi suferit pierderi masive. El a plănuit să atace o poziţie de pe care francezi nu se puteau retrage, atât din motive strategice, cât şi din motive de mândrie naţională. Francezii urmau să fie prinşi într-o situaţie grea, într-o capcană în dreptul oraşului Verdun. Oraşul Verdun a fost ales deoarece era înconjurat de numeroase fortificaţii, era un punct întărit aflat în preajma liniilor germane şi pentru că apăra drumul principal către Paris.

În concordanţă cu scopurile hotărâte ale lui Falkenhayn, operaţiunea a primit numele de cod Gericht – Loc de execuţie. Pentru a duce la îndeplinire obiectivul uciderii a cât mai mulţi inamici cu putinţă, el a limitat lărgimea frontului la 9 – 12 kilometri, ceea ce limita posibilităţile unei străpungeri. El a păstrat atent controlul asupra rezervelor, trimiţând pe front doar atâtea trupe cât era necesar pentru menţinerea neîntreruptă a atacului.^[6]

Pe 21 februarie 1916, germanii au lansat un atac masiv asupra Verdunului. După 8 ore de bombardament intens de artilerie, germanii s-au năpustit asupra Verdunului şi forturilor înconjurătoare. Francezii au pierdut controlul asupra celor mai multe fortificaţii, inclusiv al celui de la Douaumont. Până în cele din urmă, francezii au încetinit atacul inamic, iar până în decembrie 1916, ei i-au împins pe germani pe poziţiile de plecare. Pierderile germane au fost de aproximativ 337.000 de soldaţi, iar cele franceze de aproximativ 400.000.

În timpul fazei de început a bătăliei de la Verdun a apărut prima oară concepţia tactică a superiorităţii aeriene. În timpul pregătirii atacului, germanii au realizat o mare concentrare de avioane de luptă în apropierea fortăreţelor şi la începutul atacului au doborât sau au împiedicat decolarea toturor avioanelor aliate de recunoaştere. Aceasta a permis avioanelor de recunoaştere şi bombardierelor germane să opereze fără a putea fi împiedicate să-şi ducă misiunea la îndeplinire. Francezii au contraatacat rapid, deplasând escadrilles de chase din alte sectoare pentru a recâştiga supremaţia aeriană. În spaţiul aerian îngust de deasupra Verdunului s-au dat lupte grele pentru succesul operaţiunilor de recunoaştere aeriană.^[7]

În primăvară, comandanţii aliaţi erau îngrijoraţie de capacitatea armatei franceze de a face faţă uriaşelor pierderi umane de la Verdun. A fost plănuit un atac al forţelor britanice pentru a slăbi presiunea exercitată asupra francezilor, dar şi asupra ruşilor, care suferiseră pierderi uriaşe. Pe 1 iulie, 14 divizii britanice din Picardia au lansat un atac în sectorul râului Somme, sprijinite de pe flancuri de 5 divizii franceze. Atacul a fost precedat de şapte zile de bombardament intens de artilerie. Însă poziţiile defensive germane au rămas practic neatinse, iar atacul a fost un dezastru pentru britanici, care au suferit cele mai mari pierderi într-o singură zi din întreaga istorie a armatei imperiului, adică aproximativ 57.000 de soldaţi.

Aliaţii au învăţat bine lecţia din timpul luptelor aeriene din spaţiul aerian al Verdunului, pregătind avioane noi care au fost concentrate în vederea atacului de pe Somme. Superioritatea tactică aeriană aliată a fost totală de această dată. Succesul afensivei aeriene aliate a cauzat o reorganizare totală a aviaţiei germane. Ambele tabere şi-au schimbat doctrinele militare, folosind formaţii de avioane mari în locul luptătorilor individuali.^[8]

După regrupări, bătălia a continuat de-a lungul lunilor iulie şi august, cu ceva succese pentru britanici, în ciuda întăririlor liniilor germane. Până în august, Haig a ajuns la concluzia că o străpungere a liniilor era puţin probabilă şi a schimbat tactica asalturilor masive de infanterie în favoarea unei serii de atacuri unor unităţi mici.

În faza finală a bătăliei de pe Somme s-au folosit pentru prima oară tancurile pe câmpul de luptă. Aliaţii au pregătit un atac la care au participat 13 divizii ale Commonwealthului şi patru corpuri de armată franceze. La început s-a avansat cam până la 4.500 de metri, dar tancurile au avut un efect restrâns, datorită faptului că erau în număr insuficient, cât şi datorită problemelor mecanice. Faza finală a bătăliei a avut loc în octombrie şi la începutul lunii noiembrie, aducând din nou mici câştiguri teritoriale, dar pierderi umane uriaşe. Aliaţii pierdut peste 600.000 de oameni, iar germanii peste 460.000.

În august 1916, conducerea germană a fost schimbată, Falkenhayn a demisionat, iar Paul von Hindenburg şi Erich Ludendorff i-au luat locul. Noua conducere a ajuns foarte repede la concluzia că bătăliile de la Verdun şi de pe Somme au secătuit capacităţile ofensive ale armatei germane de pe frontul de vest. Ei au decis ca armata germană să treacă în defensivă strategică pe frontul de vest pentru cea mai mare parte a anului 1917, în timp ce Puterile Centrale trebuiau să-şi concentreze atacurile pe alte fronturi.

În timpul bătăliei de pe Somme şi în lunile de iarnă care au urmat, germanii au pregătit şi desăvârşit construcţia unor poziţii defensive în spatele porţiunii lor de front, poziţii care aveau să fie numite Linia Hindenberg. Se dorea scurtarea frontului german, permitând eliberea unui anumit număr de unităţi germane pentru a fi folosite în alte scopuri. Linia această de fortificaţii începea de la Arras şi se întindea până la sud de St Quentin. Avioanele britanice de recunoaştere cu rază lungă de acţiune au identificat pentru prima oară fortificaţiile aflate în construcţie în noiembrie 1916.

[modifică] 1917 – Commonwealthul preia controlul

Retragerea planificată a germanilor pe noul aliniament a fost denumită Operatţiunea Alberich.^[9] Operaţiunea a început pe 9 februarie şi a fost terminată pe 5 aprilie, lăsând aliaţilor să reocupe un teritoriu devastat. Retragerea s-a făcut pe distanţe de 10 – 50 de kilometri faţă de poziţiile originale. Această retragere a anulat practic strategia franceză de atac pe flancuri a pungii de la Noyon, pungă care a încetat să mai existe. Dar această retragere nu a pus capăt atacurilor aliate conform planurilor pregătite conform acestei strategii care devenise depăşită. Înaltul Comandament Britanic a interpretat greşit această retragere ca pe un rezultat al unei presupuse victorii aliate în bătălia de pe Somme.

Între timp, pe 6 aprilie, SUA au declarat război Germaniei. Cu ceva timp în urmă, în 1915, ca urmare a scufundării vaporului Lusitania, Germania şi-a limitat campania atacurilor submarinelor din Atlantic de teamă să nu atragă şi America în război. Odată cu creşterea nemulţumirilor populaţiei Germaniei datorită crizei de alimente, războiul submarin a fost reluat la întreaga amploare în februarie. S-a apreciat că un succes în asediul submarin al Angliei ar forţa această ţară să iasă din război în aproximativ 6 luni, în timp ce americanilor le-ar fi luat un an ca să devină o forţă de temut pe frontul de vest. La două luni după acest moment, SUA au declarat război Germaniei. Tactica submarinelor a avut o scurtă perioadă de succes, până când marina britanică a reorganizat sistemul transporturilor în convoi, ceea ce a dus la o scădere spectaculoasă a pierderilor de vapoare.

În aprilie 1917, Corpurile Canadiene, ajutate de Divizia a 5-a britanică, au reuşit să spargă frontul german la Vimy Ridge, asta neschimbând însă în mod fundamental situaţia strategică.

În aceiaşi lună, generalul francez Robert Nivelle a dat ordinul pentru o nouă ofensivă împotriva tranşeelor germane. Atacul, botezat Ofensiva Nivelle, urma să fie dat de o 1,2 milioane de oameni, precedt de o masivă pregătire de artilerie şi sprijinit de tancuri. Operaţiunea a fost un eşec de la început, într-o singură săptămână francezii pierzând peste 100.000 de oameni. În ciuda acestui fapt, Nivelle a ordonat continuarea atacului.

Pe 3 mai, militarii epuizaţi ai Diviziei a 2-a franceză au refuzat să execute ordinele de luptă, prezentându-se pe poziţiile de atac beţi şi fără arme. Ofiţerii nu au găsit metode pentru a pedepsi întregul efectiv al unei divizii şi nu s-au luat nici un fel de măsuri aspre. În locul acestora s-au făcut apeluri la patriotism şi datorie, a încurajat soldaţii să se reîntoarcă în tranşeele lor defensive, aceştia refuzând în continuare să mai atace.^[10]

Acest model de răzvrătire s-a răspândit în toate unităţile franceze, iar până pe 15 mai, Nivelle a fost demis de la comandă. Armata franceză, condusă din acest moment de generalul Henri Philippe Pétain, a încetat atacurile de mare amploare. Francezii au trecut în defensivă pentru tot anul următor, lăsându-i pe aliaţii britanici şi din Commonwealth să poarte povara atacurilor.

În iarna anului 1917, tacticile aeriene germane s-au îmbunătăţit, s-a deschis o şcoală de antrenament pentru piloţi la Valenciennes şi au fost introduse în serviciu avioane de tip nou dotate cu două mitraliere. Rezultatul a fost de-a dreptul dezastruos pentru forţa aeriană a aliaţilor, în special pentru britanicii erau dotaţi cu avioane demodate, pilotate de aviatori slab pregătiţi care foloseau tactici depăşite. Succesul aliat din bătălia de Somme nu a mai putut fi repetat, germanii producând pierderi grele aliaţilor. De exemplu, în timpul atacului de la Arras, britanicii au pierdut 316 echipaje aeriene, în timp ce germanii nu au pierdut decât 114.^[11]

Culmile Messines, la sud de oraşül Ypres, fuseseră cucerite de germani încă din 1914. pe 7 iulie a fost lansată o ofensivă pentru recucerirea de către aliaţi a sectorului respectiv. Din 1915, minerii au săpat tuneluri sub dealuri şi au fost plantate 450 de tone de amonal în 21 de mine sub tranşeele germane. După patru zile de bombardament intens, au fost detonate încărcăturile explozive din 19 mine, rezultând moartea a 10.000 de germani. Ofensiva infanterie care a urmat a fost sprijinită masiv de artilerie, dar a eşuat să-i înfrângă pe germani. Ofensiva a dat greş datorită terenului inundat şi noroios, ambele taberele suferind pierderi importante.

Pe 11 iulie 1917, în timpul acestei bătălii, germanii au introdus o nouă armă chimică în luptă. Dimensiunile limitate ale proiectilelor de artilerie făcea necesară folosirea unui gaz otrăvitor mai puternic, fiind ales un gaz vezicant, iperita, cunoscut şi cu numele de gaz muştar. Prin bombardamente de artilerie erau duse la ţintă gaze cu o mare concentraţie. Iperita este un agent chimnic foarte persistent, al cărui efect durează mai multe zile şi, prin aceasta, cu un efect demoralizant asupra trupelor adversare.^[12] Germania a început de asemenea să folosească un alt agent chimic puternic, fosgenul, în timpul atacurilor cu gaze. Gazele de luptă au fost folosite la scară largă de ambele tabere în ultimele bătălii.

Pe 25 iunie, primele trupe americane au început să sosească în Franţa, alăturându-se forţei expediţionare americane. Unităţile americane nu au intrat în luptă până în octombrie. Trupele proaspăt sosite mai aveau nevoie de antrenament şi de echipament şi de aceea, câteva luni, nu au fost folosite decât pentru acţiuni de sprijin. În ciuda intrării cu întârziere a americanilor în luptă, prezenţa lor a fost un sprijin important pentru creşterea moralului aliaţilor.

În octombrie, luptele din sectorul oraşülui Ypres a reizbucnit cu violenţă, odată cu declanşarea bătăliei de la Passchendaele. Încă o dată, lupta de tranşee a produc un număr înspăimântător de mare de victime, câştigurile fiind neînsemnate. Pământul a rămas noroios şi plin de cratere de proiectile, îngreunând atacul şi aprovizionarea cu materiale. Ambele tabere au pierdut în total aproximativ o jumătate de milion de oameni în timpul acestei ofensive.

Pe 9 noiembrie, britanicii au lansat primul atac masiv de tancuri în timpul bătăliei de la Cambrai. Britanicii au atacat cu 324 de tancuri, (o treime dintre maşinile disponibile fiind ţinute în rezervă), şi cu 12 divizii de infanterie, înfruntând numai două divizii germane. Pentru a exploata efectul surprizei, s-a renunţat la pregătirea de artilerie, fiind lansat numai o perdea de fum care să mascheze tancurile. Maşinile transportau fascine pe bot folsiote la umplerea şanţurilor antitanc germane adânci de 4 metri. Atacul iniţial a fost un succes total pentru britanici. Britanicii au pătruns mai adânc în liniile inamice în timpul acestui atac decât reuşiseră în ultimele patru luni, numărul celor căzuţi în luptă fiind de numai 4.000 de victime. ^[13] Până in cele din urmă, rezistenţa germană s-a întărit, iar, până in decembrie, britanicii au fost împinşi pe poziţiile de la începutul atacului.

În ciuda acestui fapt, atacul a fost considerat de către aliaţi un succes şi a dovedit că tancurile pot depăşi defensiva protejată de şanţuri. În timpul acestei lupte, germanii au folosit pentru prima oară pe frontul de vest stosstruppen (trupele de asalt), unităţi de infanterie instruite să folosească tacticile de infiltrare pentru a pătrunde cu succes prin liniile inamice.

[modifică] 1918 – Ofensiva finală

Datorită străpungerii cu succes de către aliaţi a defensivei germane la Cambrai, Ludendorff a stabilit că singura şansă pentru victoria germană era un atac decisiv de-a lungul frontului de vest executat în timpul primăverii, mai înainte ca puterea militară a americanilor să devină copleşitoare. Pe 3 martie 1918, s-a semnat tratatul de la Brest-Litovsk, Rusia cerând pacea. Acest fapt a avut un efect dramatic asupra frontului de vest, deoarece 44 de divizii au fost eliberate din luptele de pe frontul de est şi au fost transferate în vest. Trupele nou sosite asigurau germanilor un avantaj de 192 de divizii la 173 de diviziialiate. Forţele germane erau de asemenea antrenate în noile tactici de asalt care fuseseră experimentate pe frontul de est. Prin contrast, aliaţii încă nu aveau o comandă unificată, sufereau din cauza moralului scăzut şi a numărului mai mic de oameni.

Strategia lui Ludendorff prevedea lansarea unei ofensive masive împotriva britanicilor, pentru a-i separa de francezi şi pentru a-i împinge către porturile de la ocean. Atacul trebuia să combine noile tactici ale trupelor de asalt cu atacurile la sol ale aviaţiei şi cu barajele de artilerie planificate cu atenţie şi care includeau şi atacuri cu gaze otrăvitoare.

Operaţiunea Michael^[14], prima dintre ofensivele de primăvară, a fost aproape de realizarea ţelului de separare a trupelor britanice de cele franceze, avansând 65 de kilometri în primele 8 zile de luptă, şi mutând prima linie a frontului cu mai mult de 100 de kilometri către vest, apropiindu-see de Paris la o distanţă de la care artileria germană putea bombarda oraşul pentru prima oară din 1914.

Ca rezultat al luptelor, aliaţii au accepta în sfârşit să-şi unifice sistemul de comandă. Generalul Ferdinand Foch a fost numit comandantul tuturor trupelor aliate din Franţa. Forţele aliate aflate sub o comandă unică au fost capabile să stopeze avansarea germană şi să transforme atacul într-o luptă de uzură.

Până in mai, trupele americane au început să joace un rol din ce în ce mai important în conflict, reuşind prima lor victorie la Cantigny. Până in vara, în fiecare lună soseau în Franţa 300.000 de soldaţi americani, în noiembrie forţa lor crescând la 1,2 milioane de oameni. Trupele americane nou sosite pe front au asigurat echilibrul de forţe primejduit de reaplasarea forţelor germane.

În iulie, Foch declanşat o primă ofensivă împotriva pungi formate de german în sectorul râului Marna. Atacul a reuşit să elimine punga germană până în august. O a doua ofensivă majoră a fost lansată către nord, la două zile după încheierea primei la Amiens. Acest atac a fost dus cu ajutorul a forţelor reunite franco-britanice, cu o masă de 600 de tancuri şi cu sprijinul aerian a 800 de avioane. Asaltul a fost aşa de plin de succes, încât Hindenburg a numit ziua de 8 august "ziua neagră a armatei germane".

În cursul lunii septembrie, 500.000 de soldaţi ai Armatei I americană de sub comanda generalului John J. Pershing a executat o ofensivă la Saint-Mihiel. Aceast atac a fost urmat de ofensiva Meuse-Argonne, executată de zece divizii americane. Aceste două operaţiuni americane au dus la cucerirea a unei suprafeţe de 500 km² .

Efectivele armatei germane scăzuseră puternic după patru aniu de război, iar economia şi societatea erau supuse unei presiuni interne uriaşe. Ofensiva de o sută de zile începută în august s-a dovedit a fi ultimul efort de război, şi în urma acestui lanţ de înfrângeri, trupele germane înfrânte au început să se predea. Cum trupele aliate au străpuns liniile germane, provocându-le mari pierderi apărătorilor, Monarhia Imperială germană s-a prăbuşit, iar comandanţii cu puteri depline Paul von Hindenburg şi Erich Ludendorff au demisionat. Încă se mai purtau lupte când a izbucnit Revoluţia germană. A fost instalat un nou guvern care a semnat rapid un armistiţiu care a pus capăt tutror luptelor pe frontul de vest pe 11 noiembrie 1918.

[modifică] Consecinţe

Articol principal: Urmările primului război mondial

Războiul de pe frontul de vest a dus la capitularea forţelor germane şi a aliaţilor lor, indiferent de succesele de pe alte fronturi. Ca urmare, termenii păcii au fost efectiv dictaţi de Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite, (adăugându-se şi unele dintre cererile altor aliaţi), în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1919. Rezultatul a fost Tratatul de la Versailles semnat în iunie 1919. Termenii iniţiali ai tratatului ar fi paralizat practic Germania din punct de vedere militar şi economic, delegaţia militară refuzând semnarea actelor. Tratatul de pace a fost semnat în schimb de delegaţia noului guvern militar.

Tratatul de la Versailles a retrocedat provinciile bogate în rezerve de cărbune Alsacia şi Lorraine Franţei, limitând aprovizionarea cu cărbune cerută de industria germană. Tratatul a limitat forţele armate germane la un efectiv de numai 100.000 de oameni, interzicând în plus existenţa forţelor aeriene şi navale. Navele marinei germane au fost predate Marii Britanii la Scapa Flow, unde au fost sabordate. Malul de vest al Rinului a trebuit să fie demilitarizat, iar canalul Kiel a fost deschis traficului internaţional. Tratatul de pace a redesenat şi graniţele europene în mod dramamtic.

Condiţiile generale în Germania erau foarte grele: guvernul era falit, populaţia trăia într-o situaţie de semi-înfometare, iar comerţul cu restul lumii se prăbuşise. Aliaţii au ocupat oraşele din zona Rinului, (Cologne, Koblenz, şi Mainz), retrocedarea urmând să se facă după plata daunelor de răboi. În rândurile populaţiei germane a început să circule zvonul că armata germană nu a fost învinsă în mod decisiv, mitul creat fiind explatat mai târziu de propaganda nazistă pentru a justifica răsturnarea Republicii de la Weimar. (Vezi şi: Dolchstoßlegende.)

Franţa a suferit printre cele mai grele pierderi dintre participanţii la război. În afară de marile pierderi de vieţi omeneşti, zona industrială din nord-estul ţării a fost devastat de război. În momentul în care şi-a dat seama că Germania pierde răzbioul, Ludendorff a ordonat ca minele din Franţa şi Belgia să fie distruse. ^[15] Dorinţa lui era să distrugă industriile celui mai important rival european al Germaniei. Franţa avea să construiască o serie uriaşă de fortificaţii de-a lungul graniţei cu Germania – linia Maginot, sperând ca aceste structuri vor preveni agresiunile viitoare ale vecinului de la răsărit.

Războiul din tranşee a lăsat o întreagă generaţie de soldaţi mutilaţi, văduve de război şi reţinerea aliaţilor de a duce o politică fermă împotriva lui Adolf Hitler. Efectele primului război mondial au avut o influenţă covârşitoare asupra lumii, influenţe care se mai simt şi azi.

[modifică] Note

1. ^  J.F.C. Fuller, "The Conduct of War, 1789-1961", 1992, Da Capo Press, p. 165.
2. ^  "The Conduct of War, 1789-1961", pg. 166-7
3. ^  "The Conduct of War, 1789-1961", pp. 172-3
4. ^  Christopher Campbell, "Aces and Aircraft of World War I", Blandford Press Ltd., Dorset, 1981. pg. 26-27.
5. ^  War correspondant E. Alexander Powell, Battle in the Champagne, "Vive la France", 1916.
6. ^  S.L.A. Marshall, "World War I", 1964, American Heritage, pp 236-7.
7. ^  "Aces and Aircraft of World War I", pg. 40.
8. ^  "Aces and Aircraft of World War I", pg. 42.
9. ^  S.L.A. Marshall, "World War I", pp. 288-9.
10. ^  S.L.A. Marshall, "World War I", pp. 292.
11. ^  "Aces and Aircraft of World War I", pp. 71-73.
12. ^  "The Conduct of War, 1789-1961", pp. 173-4.
13. ^  S.L.A. Marshall, "World War I", pp. 317.
14. ^  S.L.A. Marshall, "World War I", pp. 353-7.
15. ^  S.L.A. Marshall, "World War I", pg. 460.

[modifică] Vezi de asemenea:

Primul război mondial:
Fronturile principale de luptă	Evenimente principale	Articole specifice	Participanţi	Vezi şi
Preludiu: Cauze Asasinatul din Saraievo Ultimatumul din iulie Fronturile principale de luptă: Frontul de vest Frontul de est Caucazul Sinai şi Palestina Mesopotamia Africa Atlantic Pacific	1914: • Bătălia de la Liège • Bătălia de la Krasnik •  Bătălia de la Tannenberg • Prima bătălie de pe Marna • Bătălia de la Tsingtao 1915: • Bătălia de la Gallipoli • Campania din Italia 1916: • Bătălia de la Verdun •  Bătălia de pe Somme • Bătălia de la Jutland • Ofensiva Brusilov 1917: • Bătălia de la Passchendaele • Revoluţia din Rusia 1918: • Ofensiva de 100 de zile • Ofensiva Meuse-Argonne • Armistiţiul cu Germania	Lista luptelor Războiul aerian Războiul naval Criptografia Oamenii Gazele otrăvitoare Căile ferate Technologia Războiul de tranşee Influenţa asupra civililor şi atrocităţile: Genocidul armenilor Urmări: Urmările Pierderile omeneşti Tratatul de la Brest-Litovsk Conferinţa de la Paris Tratatul de la Versailles Liga Naţiunilor	Participanţii Puterile Antantei •Imperiul Rus •Franţa •Imperiul Britanic    Australia    Canada    India    Newfoundland    Noua Zeelandă    Africa de Sud   | Regatul Unit • Italia • România • SUA • Serbia • Portugalia • Japonia • Belgia • Muntenegru • Grecia •Alţii... Puterile Centrale • Imperiul German • Austro-Ungaria • Imperiul Otoman • Bulgaria	• Categorie:Primul război mondial • Războiul pentru terminarea tuturor războaielor • Rolul femeilor • Literatura războiului • Război total • Gripa spaniolă Alte conflicte din epocă: • Primul război balcanic • Al doilea război balcanic • Rebeliunea burilor • Răscoala de Paşte • Revoluţia rusă • Războiul civil rus • Campania din nordul Rusiei • Războiul polono-sovietic • Războiul greco-turc Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Frontul de vest (primul război mondial)

[modifică] Legături externe

• Muzeul frontului de vest