Indulgenţă (creştinism)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Indulgenţa este iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Christos şi de sfinţi.

Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi^[1].

Cuprins 1 Diferenţa dintre vină şi pedeapsă 2 Ce NU este indulgenţa 3 Pedeapsa vremelnică pentru păcate 4 Tezaurul Bisericii 5 Condiţiile pentru dobândirea indulgenţei 6 Controversele din vremea Refomei 7 Note 8 Bibliografie

[modifică] Diferenţa dintre vină şi pedeapsă

Indulgenţele iartă pedeapsa vremelnică şi nu vina (pentru care este nevoie de dezlegare sacramentală la spovedanie, care, de fapt, se cere şi ca o condiţie pentru dobândirea indulgenţei înseşi).

În stare de "pasibilitate" de pedeapsă (veşnică sau vremelnică) se ajunge pentru că păcatul acţionează împotriva ordinii morale instituite de Dumnezeu. Vina este starea îndepărtării de Dumnezeu (sau chiar ura faţă de Dumnezeu), la care se ajunge prin jignirea lui Dumnezeu, inerentă oricărui păcat.

După iertarea vinei, nu întotdeauna este iertată şi întreaga pedeapsă vremelnică. Aceasta se iartă o dată cu vina la Botez sau la primirea dezlegării sacramentale cu căinţă deosebit de intensă, asemănătoare celei a tâlharului cel bun de pe cruce (cf. Lc 23, 43).

Deci indulgenţele nu sunt singurul mijloc de înlăturare a pedepsei vremelnice. Pe lângă cele de mai sus, se mai adaugă actale de evlavie şi faptele de milostenie.

[modifică] Ce NU este indulgenţa

Indulgenţa nu este o iertare a vinei (v. mai sus). De asemenea, nu poate ierta păcatele viitoare (şi nici pedepsele lor). De asemenea, indulgenţa nu se limitează la iertarea unei pedepse bisericeşti, ci este valabilă înaintea lui Dumnezeu. Trebuie precizat însă că indulgenţa iartă numai pedeapsa ca îndestulare; ea nu scuteşte de obligaţia de a-l despăgubi pe aproapele de daunele provocate printr-un păcat şi nici de îndatorirea de îndreptare a vieţii sau de a face pocăinţă.

[modifică] Pedeapsa vremelnică pentru păcate

Orice păcat are diferite urmări. Potrivit lui Toma de Aquino, urmările păcatului ce-l privesc pe cel care l-a săvârşit sunt trei: pata, pedeapsa şi rămăşiţele^[2].

• pata păcatului exprimă, simbolic, faptul că, după ce actul păcătos trece, în suflet rămâne o situaţie asemănătoare cu pătarea unui obiect lucios; această pată poate fi înlăturată prin har
• rămăşiţele păcatului sunt dispoziţii sufleteşti care rămân chiar după iertarea vinei, cauzate de faptele săvârşite, dar care sunt slabe, nu-l pot domina pe om (de pildă înclinaţia spre rău, obiceiuri rele, dar nu ca aparţinând unui viciu, ci doar ca o slăbiciune spirituală)
• pedeapsa este de două feluri:
  • cea referitoare la suflet, la timpul prezent este pierderea harului şi tulburarea conştiinţei, iar în viitor corespunde osândei veşnice
  • a doua reprezintă o pedeapsă accidentală, ţinând de infirmităţile trupeşti şi alte pedepse vremelnice.

Expresia pedeapsă vremelnică se referă la mai multe realităţi:

• pedeapsă potrivit legii din Vechiul Testament
• pedeapsa disciplinară bisericească şi îndestularea (epitimia) primită la spovedanie
• consecinţele intrinseci păcatului ca act în sine
• purificarea în Purgatoriu.

Dintre aceste tipuri de pedepse temporale, singura care poate fi obiect al indulgenţei este pedeapsa purificatoare a Purgatorului. Totuşi, nu este vorba de o legătură directă între indulgenţa acordată şi diminuarea pedepsei Purgatorului (deşi au existau interpretări greşite în această direcţie). Biserica impune îndestulări pentru a-i ajuta pe credincioşi să se purifice de pedeapsa vremelnică ce li se cuvine pentru păcate (de care sunt deja dezlegaţi). Dacă penitenţii nu împlinesc îndestularea sau nu recurg la alte mijloace, există convingerea că va fi necesară o purificare după moarte. Prin indulgenţe se iartă o pedeapsă vremelnică la care ar corespunde, potrivit canoanelor penitenţiale antice, o anumită pocăinţă.

[modifică] Tezaurul Bisericii

Tezaurul Bisericii (expresie care uneori nu pare tocmai fericită) "nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Christos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află, vii, îndestulările şi meritele răscumpărării. Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic" ^[3]

Altfel spus, "tezaurul" Bisericii se bazează pe "împărtăşirea Sfinţilor": sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului.^[4]

[modifică] Condiţiile pentru dobândirea indulgenţei

Pentru dobândirea indulgenţei, trebuie efectuată lucrarea indulgenţiată şi îndeplinite trei condiţii^[5]:

• spovedania sacramentală
• împărtăşania
• rugăciunea după intenţia Papei (concret, un Tatăl nostru şi Bucură-te Marie sau altă rugăciune, potrivit evlaviei fiecăruia).

Indulgenţa dobândită poate fi "aplicată" în folosul propriu sau al unor creştini răposaţi.

Lucrarea indulgenţiată, în Evul Mediu, putea consta şi în contribuţii băneşti la construirea de spitale, poduri şi biserici. Deoarece această practică a dus la numeroase abuzuri (lucru criticat, de pildă, de Martin Luther), în 1567, Papa Pius al V-lea a hotărât eliminarea acestui tip de lucrare indulgenţiată.

În prezent, lucrările înzestrate cu indulgenţe sunt, de exemplu^[6]:

• participarea, la sărbătoarea lui Christos Rege, la rugăciunea de închinare a neamului omenesc lui Isus Christos
• participarea la adoraţie euharistică
• recitarea Rozariului în comun
• recitarea imului Acatist
• vizitarea unui cimitir sau a unei biserici parohiale în ziua de 2 noiembrie (indulgenţe pentru răposaţi)
• participarea la exerciţii spirituale
• primirea binecuvântării papale urbi et orbi

Cu anumite ocazii (de pildă, Anul jubiliar 2000), Sfântul Scaun stabileşte lucrări indulgenţiate specifice^[7].

[modifică] Controversele din vremea Refomei

Critici referitoare la indulgenţe apar încă înainte de Luther (nu numai împotriva abuzurilor practicii indulgenţelor, ci şi împotriva teologiei lor). Printre critici se numără John Wycliffe, Jan Hus, Johannes Ruchrath von Wesel, Pedro Martínez de Osma. La 31 octombrie 1517, Martin Luther a început să-şi apere Cele nouăzeci şi cinci de teze, în care erau criticate şi indulgenţele, lucru care este considerat începutul Reformei sau măcar unul din momentele cele mai importante. În 1520, Papa Leon al X-lea a condamnat unele afirmaţii cuprinse în aceste teze.

O dată cu desfăşurarea evenimentelor, controversele legate de Reforma protestantă au neglijat indulgenţele, concentrându-se asupra altor teme mai importante. Pe de altă parte, unele din abuzurile semnalate în criticile lui Luther referitoare la indulgenţe au fost eliminate de autoritatea Bisericii prin desfiinţarea indulgenţelor legate de contribuţii băneşti^[8].

Critica lui Luther referitoare la indulgenţe trebuie plasată într-o sferă mai amplă, care cuprinde domeniul penitenţei în general.

În această privinţă, trebuie remarcată diferenţa de terminologie. Reformatorii resping deosebirea între păcat şi pedeapsă pentru păcate, ajungând să critice teologia catolică pentru că ar avea o „dublă înţelegere a păcatului“. De fapt, catolicii vorbesc de o dublă pedeapsă pentru păcat.

Reformatorii au propus un mod mai simplu de a privi pocăinţa, înlăturând îndestularea, ispăşirea, mărturisirea detaliată dar, pe de altă parte, unele elemente marginale sau corelate, cum ar fi indulgenţa sau pedeapsa vremelnică, le-au perceput ca făcând parte din pocăinţa însăşi, aşa cum o înţeleg catolicii. Deci înainte de a ajunge la indulgenţă, există divergenţe în privinţa ispăşirii şi a pedepsei. Potrivit reformatorilor, nu le revine creştinilor să ispăşească, pentru că singura ispăşire a fost împlinită de Christos. Participarea credincioşilor la lucrarea Răscumpărării nu este pusă în discuţie numai în cazul creştinilor luaţi individual, ci şi în cazul întregii Biserici. Biserica transmite mântuirea şi este în stare să mijlocească, în timp ce în învăţătura catolică, Biserica nu numai că transmite mântuirea, ci şi cooperează la ea; nu numai mijloceşte, ci poate şi dezlega cu autoritate. Acest mod de a concepe îndreptăţirea, mântuirea, se răsfrânge, evident, şi asupra modului de a percepe indulgenţele^[9].

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Paul al VI-lea, Constituţia apostolică Indulgentiarum doctrina (1 ianuarie 1967): engleză, franceză, italiană, latină
• Codul de Drept Canonic, Vatican 1983, can 992-997.
• Catehismul Bisericii Catolice, Vatican 1992, nr. 1471-1479: engleză, franceză
• Penitenţieria apostolică, Enchiridion indulgentiarum, Roma 1999.
• Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, Vatican 2005, nr. 312.
• W. Tauwinkl, La discussione teologica sulle indulgenze dal Concilio Vaticano II fino ad oggi, Târgu Lăpuş 2005.
• W. Tauwinkl, "Indulgenţele în perspectivă ecumenică. Contribuţii protestante şi ortodoxe la teologia indulgenţelor", în Studia theologica IV (2006) 163-194.