Istoria Dobrogei

[modifică] Istoria modernă a Dobrogei

Unirea Principatelor Române în anul 1859 a pus bazele României moderne şi a reprezentat o verigă importantă în lanţul eforturilor depuse de poporul român pentru împlinirea aspiraţiilor sale fundamentale de unitate naţională şi libertate politică. Pe fondul simţământului de neam, a conştiinţei vechimii şi permanenţei lor, evenimentele din istoria naţională a veacului al XIX-lea au avut ecou şi în rândul românilor din Dobrogea, acesta amplificându-se pe măsură ce întreaga naţiune a simţit apropiindu-se clipa independenţei statale. Escaladarea "crizei orientale", prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina din vara anului 1875, care s-a resimţit în Dobrogea printr-o sporire a încordării generale şi printr-o înăsprire a atitudinii autorităţilor turceşti, a oferit conducătorilor tânărului stat român prilejul de a încheia cu succes îndelungata luptă pentru independenţă.

[modifică] Sprijinul acordat emigraţiei revoluţionare bulgare

Mihail Kogălniceanu

Evoluţiile care au anticipat intrarea efectivă a ţării noastre în luptă au reprezentat nu numai un îndelungat şi asiduu efort al conducerii politice române pentru închegarea unei eventuale alianţe militare a popoarelor balcanice, aflate sub dominaţia Înaltei Porţi, dar şi un real sprijin acordat emigraţiei revoluţionare bulgare şi sârbe care lupta pentru eliberarea propriilor popoare. Mai mult, din cauza atitudinii politice ameninţătoare a Imperiului Otoman, sprijinul României a trebuit acordat în cel mai mare secret. Între altele menţionăm că Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi "România" şi din cauza faptului că acesta permitea înarmarea şi organizarea cetelor de bulgari şi sârbi pe teritoriul său.

Acţiunea de susţinere a dezideratelor naţionale bulgare dura de mai multe decenii, cunoscute fiind acordarea de către cercurile conducătoare şi populaţia românească de azil emigranţilor bulgari, permisiunea de a forma organizaţii precum Comitetul Central Revoluţionar Bulgar de la Bucureşti, oferirea de modele de dezvoltare culturală, amplificarea dezideratelor bulgăreşti prin presa românească pentru a fi cunoscute de către întreaga Europă, etc. ^[1].

În final, România a luat poziţie deschisă faţă de situaţia din Bulgaria protestând la 20 iulie 1873, pe lângă Marile Puteri europene faţă de starea în care se afla poporul bulgar: "Ororile, al căror teatru au fost şi sunt încă provinciile bulgare ale Turciei, nu mai înseamnă astăzi o taină pentru nimeni. Ziarele cele mai bine informate dau amănunte cumplite asupra masacrelor din Bulgaria, garantând autenticitatea acestor informaţii. [...]Este o situaţie plină de primejdii şi ar fi imposibil să ne facem cea mai mică iluzie în această privinţă; căci nu ştiu ce guvern ar putea să reziste multă vreme sentimentelor de revoltă a unei întregi populaţii care îşi vede fraţii şi coreligionarii masacraţi şi bunurile lor distruse.[...] Şi astăzi, când mii de bulgari şi chiar români sunt ucişi, când în Bulgaria se comit la lumina zilei cele mai mari atrocităţi, Europa creştină nu găseşte în forţa sa, în regulile civilizaţiei, în legile umanităţii, alte mijloace să vină în ajutorul acestor nefericite populaţii decât o tăcere insultătoare ?" ^[2]

[modifică] Participarea României la eliberarea popoarelor balcanice

Pentru detalii, vedeţi articolul  Războiul de independenţă (1877-1878)vedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion. C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţia din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte "integritatea existentă" şi "drepturile politice" ale României ^[3]

Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale "de facto" de către acesta pe întreaga linie a Dunării. La 9 mai 1877 Adunarea Deputaţilor a proclamat independenţa de stat a României. De la tribuna Parlamentului, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, declara: "Sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine stătătoare. [...] Sîntem o naţiune liberă şi independentă". Proclamarea independenţei era expresia voinţei tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit diferit în funcţie de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obţinerii recunoaşterii independenţei pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porţii Otomane, singura cale de urmat în situaţia dată.

Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877 şi s-a desfăşurat pe 2 fronturi: unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armatele ruse a luptat armata română, la solicitarea expresă a Curţii de la Sankt-Petersburg, dar şi sârbi, muntenegreni şi bulgari, organizaţi în trupe de voluntari pe teritoriul României. Principalele operaţiuni s-au desfăşurat în Balcani. Dealtfel, utilizarea teritoriului românesc de către armata rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Ţarist.

Un tratat de alianţă militară între Rusia şi România nu a existat, dar a devenit o realitate prin îndeplinirea de către armata română a unor operaţiuni militare în lunile aprilie-iulie 1877, care au constat în ocuparea unor dispozitive de apărare în lungul Dunării de la Turnu Severin la Ismail, concentrarea în Oltenia a 4 divizii care au asigurat flancul drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre şi imobilizarea unor forţe turceşti care nu au putut astfel interveni în sectorul unde ruşii forţau Dunărea, dar şi înlocuirea de către divizia 4 română a trupelor ruse care asigura garnizoana cetăţii Nicopole pentru că aceasta din urmă să poată lua parte la a doua luptă de la Plevna. ^[4]

În august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră. ^[5]

În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificaţiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a Vidinului (A.M.A.E f. 130-335). Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populaţie românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului şi în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează şi primirea pe care Primarul Vidinului şi locuitorii săi au făcut-o armatei române şi principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă. ^[6]

Luptele de la Griviţa

La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la Kazanlîc.

România a participat la război cu o armată de 58700 oameni şi 190 de tunuri moderne. Pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la peste 10000 persoane. Curajul şi abnegaţia cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri în presa românească, în presa străină şi de către personalităţi europene precum marchizul Gramez de Wardes, Prinţul Gorceakov sau Izzet Fuad Paşa. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă către agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, care spunea: „România a participat la războiul din 1877-1878 în modul cel mai activ şi mai onorabil, ea a adus servicii de seamă acţiunii militare dusă în comun. În timpul cât s-au purtat lupte, România a avut în chip notoriu şi oficial rolul unui stat aliat şi nu a precupeţit nimic pentru a-şi îndeplini cu lealitate acest rol.” ^[7].

[modifică] Pacea de la San-Stefano şi Berlin

Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost admis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878. România, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herţegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg la 1856.

Tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat şi prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiul Ţarist, îndeosebi prin apariţia unui aşa-numit Principat autonom al Bulgariei, în realitate un cap de pod al tradiţionalelor interese ruseşti în zona Strâmtorilor, căruia i se atribuise cea mai mare parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forţe paneuropean.

Ca urmare în iulie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. România (şi Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa acestora nu fusese încă recunoscută "de jure". Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării conform „dreptului cel vechi” şi jertfelor făcute în război. Expunerea delegaţilor români nu a fost luată însă în consideraţie.

Prin Tratat s-a recunoscut independenţa României în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia de la est de Silistra - sud de Mangalia. ^[8]

Opoziţia categorică a delegaţiei ţariste, lesne de înţeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul înşelător al panslavismului, a dus la eşecul intenţiei puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra, traseul definitiv al frontierei româno-bulgare urmând a fi stabilit abia în 1880 de către o comisie internaţională.

Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei - Cahul, Ismail şi Bolgrad - reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei judeţe mai sus-amintite. O va face însă Curtea imperială de la Sankt-Petersburg, prin "forţarea" unui schimb de teritorii româneşti, care nu i-au aparţinut niciodată de drept, stârnind revolta unanimă a clasei politice româneşti faţă de cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei, stare de fapt speculată ulterior de istoriografia bulgară pentru a demonstra aşa-zisa lipsa de dorinţă a românilor pentru a prelua teritoriul "eminamente bulgăresc" dintre Dunăre şi Marea Neagră.

[modifică] Alipirea Dobrogei la Regatul României

Unirea Dobrogei, străvechi pământ getic intrat primul în lumina istoriei, a însemnat în realitate împlinirea aspiraţiilor tuturor românilor. Pe tot parcursul războiului, românii dobrogeni, autohtoni ai regiunii, au întrevăzut victoria armatei române şi posibilitatea unirii cu România, după cum o demonstrează primirea cu toată cinstea din iunie 1877 făcută la Măcin trupelor ruse şi apoi în decembrie 1877 petiţia dobrogenilor care, acoperită de nume şi semnături, cerea unirea Dobrogei cu România. ^[9]

Mai mult, numeroşi români dobrogeni s-au înrolat în armată ca voluntari în timpul războiului. ^[10]

Unirea Dobrogei cu ţara a fost dorinţa guvernului şi populaţiei româneşti în aceaşi măsură şi nu o situaţie impusă pe care oamenii politici români au încercat să o evite. (Geograful Grigore Cobălcescu scria referindu-se la Dobrogea: "În aceste circumstanţe nu văd ce am putea face decât să privim Dobrogea ca o proprietate a noastră şi să ne gândim ce vom face cu ea, pentru a profita de această stăpânire legală, şi desigur să facem tot ce putem pentru a-i mulţumi pe etnicii stabiliţi pe acest pământ şi să căutăm să păstrăm frăţia lor."; poetul Mihai Eminescu vorbind despre Dobrogea afirma: "Din punct de vedere istoric, noi avem dreptul indisputabil asupra Dobrogei. Roman în perioada lui Augustus, locul de exil al lui Ovidius, marele poet, cândva a bizantinilor, trecând de la dinastia Assanizilor la Valahia, a continuat să rămână Valahiei, până la momentul când ne-a fost luată de turci"; I. C. Brătianu, cu ocazia unui discurs în Senat pe 28 septembrie 1878 pleda de asemenea pentru dreptul istoric al României asupra Dobrogei: "Provoc pe oricine poate demonstra cu dovezi că Dobrogea ar fi aparţinut statului bulgar. La începutul secolului al XV-lea turcii au furat Dobrogea de la noi cu sabia. […] Nimeni nu trebuie să îndrăznească să spună că Dobrogea a aparţinut Bulgariei; noi suntem stăpânii legali prin sânge, am pierdut-o prin sabie şi acum este a noastră... prin sabie!")

Ceea ce s-a încercat în fapt a fost evitarea pierderii sudului Basarabiei, pentru că nu s-a dorit o tranzacţie teritorială pe seama unor teritorii româneşti. România obţinea deci, prin ceea ce avea să devină cunoscut drept "Războiul de Independenţă", recunoaşterea străvechiului teritoriu românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră. ^[11]

Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.

[modifică] Al doilea război balcanic. Alipirea Cadrilaterului

Pentru detalii, vedeţi articolul  Al doilea război balcanicvedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

[modifică] Dobrogea şi "Marele Război"

Desăvârşirea unităţii naţionale a tuturor românilor la sfârşitul primei conflagraţii mondiale trebuie înţeleasă ca o firească împlinire, ca o fructificare promptă a unor circumstanţe politice niciodată mai favorabile, mai puţin ca rezultantă a efortului militar al României, ce-i drept inegalabil, pe teatrul de război est-european.

Nu "Marele Război", cum a rămas prima conflagraţie mondială în conştiinţa contemporanilor şi în paginile istoriografiei mondiale, a creat România Mare. El a fost doar ocazia. România a intrat în acest război pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea neamului, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Sacrificiile în campaniile militare ale anilor 1916-1917 au fost răsplătite prin izbânda idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii marilor imperii şi afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor.

În primăvara şi vara anului 1915, în condiţiile intrării Italiei în război alături de Antanta, asupra României neutre s-au făcut noi presiuni din direcţia ambelor tabere beligerante. Drept consecinţă, ţara noastră a acceptat să intre în război alături de Antanta, singura alianţă militară care a promis împlinirea dezideratelor naţionale româneşti, declarând război Austro-Ungariei.

Astfel, în vara lui 1916 România se afla în război cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman. Primele succese ale armatei române în eliberarea Transilvaniei nu au putut fi consolidate. Din partea alianţei Puterilor Centrale, Bulgaria intrase în război cu interesul manifestat deja în numeroase rânduri, al reanexării Dobrogei de Sud (Cadrilaterului), ce revenise României prin tratat în urma războaielor balcanice din anii 1912-1913. ^[12]

Trecerea Carpaţilor în 1916

Ofensiva trupelor bulgare începe chiar înainte ca declaraţia de război să fie înaintată ministrului României la Sofia. De partea românilor, Dunărea şi frontiera terestră erau apărate de Armata a III-a, aflată în vara anului 1916 într-o poziţie de inferioritate faţă de Armata a III-a bulgară, bine dotată graţie armamentului austro-german, beneficiind de susţinerea ofiţerilor şi trupelor specializate germane. Elementul esenţial care dădea forţă acestei armate îl reprezenta comandamentul său german şi însăşi experienţa şefului ei suprem, mareşalul von Mackensen.

În aceste condiţii, la 1 septembrie 1916 a avut loc bătălia de la Turtucaia, ce avea să marcheze prima mare înfrîngere militară a României în acest război. După cinci zile, în urma gravelor pierderi suferite, silit să facă faţă inevitabilului, anume războiului pe două fronturi, tânărul stat modern român avea să piardă întregul teritoriu al Dobrogei.

[modifică] Sub ocupaţia Bulgariei

La 22 octombrie 1916, coloane de trupe germano-bulgare îşi făceau intrarea în Constanţa, devastată de bombardamente şi pustie, autorităţile şi populaţia locală fiind în prealabil evacuate. Ceea ce îndeobşte se cunoaşte mai puţin de către publicul larg este că ocuparea vechii cetăţi a Tomisului a reprezentat un episod tragic, nedemn faţă de secolul în care se desfăşura. Soldaţii bulgari, în ciuda regulilor războiului şi a acordurilor internaţionale în vigoare, privind teritoriile ocupate, populaţia civilă şi prizonierii de război, s-au dedat la acte de o cruzime deosebită, comportament cu totul diferit de al aliaţilor germani, "oameni practici" care, deşi aflaţi în stare război au oprit abuzurile.^[13]

Constanţa, la momentul ocupării de către trupele Puterilor Centrale, reprezenta principalul debuşeu economic al României şi cel mai mare port comercial la Marea Neagră, găsindu-se într-o situaţie prosperă, dacă ar fi să dăm ca exemplu doar faptul că "nu era an să nu se construiască 300-400 locuinţe" ^[14]

Poate tocmai de aceea, oraşul de la malul mării a avut de suferit de pe urma actelor ocupantului bulgar. Acestea, pe lângă deposedarea de bunuri, au permis etnicilor bulgari din Constanţa să dispună şi de avutul românilor. Statuia lui Ovidius a fost dărâmată jos de pe soclu (Doar la intervenţia superiorilor militari germani statuia avea să fie repusă la locul său.) ^[15]

Limba bulgară era declarată limbă oficială, făcându-se totodată importante schimbări de denumiri toponimice în sens favorabil intereselor Regatului Bulgar. Constanţa şi întreaga Dobroge aveau să rămână sub această grea ocupaţie timp de doi ani.

Aceasta era, de altfel şi situaţia a ceea ce mai rămăsese din "România Liberă", redusă la teritoriul Moldovei dintre Carpaţi şi Prut. Distrugerile materiale şi umane erau extrem de mari. Două treimi din teritoriul statului român antebelic erau sub ocupaţie militară străină (cca. 100.000 km.p. şi 3,5 milioane de locuitori), fiind supus unui regim de exploatare a tuturor resurselor naturale şi economice. Pierderea Constanţei şi a întregii Dobroge a implicat şi slăbirea considerabilă a forţelor militare româneşti.^[16]

Bătălia de la Mărăşeşti 1917

Vara anului 1917 avea să aducă însă victoriile româneşti istorice de pe frontul din sudul Moldovei, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au răsturnat toate calculele militare pe Frontul de est, spulberând mitul invincibilităţii armatelor Kaiserului. La aceste momente de epopee militară şi-au adus o importantă contribuţie şi ostaşii Diviziei a 9-a Constanţa.

[modifică] Reîntregirea

Situaţia României se va agrava însă odată cu ieşirea Rusiei Sovietice din război şi încheierea armistiţiului de la Bresk-Litovsk (22 noiembrie/5 decembrie 1917). Rămasă singură, ţara noastră a fost obligată să încheie Armistiţiul de la Focşani la 7-9 decembrie 1917 şi apoi să ia în discuţie Pacea de la Buftea la 24 aprilie/7 mai 1918, prin care recunoştea ocupaţia militară a Puterilor Centrale asupra teritoriului dobrogean, accesul României la Marea Neagră fiind permis numai de-a lungul unui îngust drum militarizat până la Constanţa. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de către regele Ferdinand, astfel încât acesta a rămas nul, atât de drept, cât şi de fapt.

Toamna lui 1918 a înclinat definitiv balanţa armelor de partea alianţei Antantei pe Frontul de Vest, momentul de derută al Puterilor Centrale fiind în mod just sesizat de conducerea politico-militară a României, care a decis reintrarea în "Marele Război" pentru eliberarea teritoriilor ocupate vremelnic de forţele militare străine şi pentru împlinirea idealului naţional al tuturor românilor: Marea Unire. Astfel, după ce în septembrie 1918 Bulgaria a fost înfrântă decisiv de Antanta, Dobrogea a revenit între fruntariile naţiunii române. Armistiţiul cu Germania (11 noiembrie 1918) avea să găsească România în stăpânirea teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Populaţia dobrogeană a reuşit să înlăture în mod rapid toate vicisitudinile create de război, ceea ce o demonstrează nivelul dezvoltării sale generale din perioada interbelică. Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional n-ar fi cunoscut fireasca sa împlinire fără revenirea Dobrogei, cu accesul la Marea Neagră, la patria-mamă. Cu ocazia marii sărbători închinate acestui act, la Iaşi, la 7 decembrie 1918, un student constănţean afirma: "Noi dobrogenii privim cu bucurie şi cu veselie acest ceas ce ne-a fost dat să trăim, ca să vedem după atâtea jertfe unirea tuturor românilor în România Mare".

[modifică] Vedeţi şi

• Cadrilater
• Războiul de independenţă (1877-1878)

[modifică] Note

1. ↑ Studiul lui Constantin Velichi, România şi Renaşterea Bulgară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980
2. ↑ Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice, ed. George Macovescu, Dinu C. Giurescu şi Constantin I.Turcu, Bucureşti, 1972, p. 133-136.
3. ↑ Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (A.M.A.E), fond Războiul de independenţă 1877-1878, 1b, vol. 25, dosar 71, f. 3-8.
4. ↑ N. Ciachir, I. Focşeneanu, Acţiuni militare ruso-româno-bulgare în războiul din 1877-1878, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R, Bucureşti, 1957, p. 84-86).
5. ↑ A.M.A.E, fond Războiul de independenţă 1877-1878, 1b, vol. 25, dosar 71, MO nr. 199, septembrie 1877.
6. ↑ Carol I, regele al României, Cuvântări şi scrisori, tom II 1877-1886, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1909, p. 205.
7. ↑ Mihail Kogălniceanu, op. cit, p. 235
8. ↑ A.M.A.E, fond Războiul de independenţă 1877-1878, vol. 82, dosar 71c.
9. ↑ Dobrogea românească, lucrare îngrijită de Elsa şi Dumitru Gerea, Bucureşti, 1938, p. 59-61.
10. ↑ Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 277-278.
11. ↑ vezi articolele din presa românească de după războiul de independenţă Românii în Dobrogea înainte de 1877 în "Marea Neagră", nr. 37-38, 25 aprilie 1927, p.1 şi Românii şi Bulgarii în "Voinţa Tulcei", nr. 36, 25 iulie 1897, p. 3.
12. ↑ Vezi pentru demersurile Bulgariei studiul lui Ion Agrigoroaiei, România în faţa pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei (1917-1918), în „Dobrogea. Repere istorice”, coordonator Mihai Lupu, Constanţa, Editura Europolis, 2000, p. 110-121.
13. ↑ Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României (1916-1919), vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică , 1989, p. 383
14. ↑ Arhivele Naţionale Istorice- filiala Constanţa, fond Primăria, dosar 46/1916, f. 152.
15. ↑ Ibidem, f. 153-162.
16. ↑ Constantin Kiriţescu, op. cit, p. 389.

[modifică] Bibliografie

• Velichi, Constantin, România şi Renaşterea Bulgară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
• Kogălniceanu, Mihail, Documente diplomatice, (red. George Macovescu, Dinu C. Giurescu şi Constantin I.Turcu), Bucureşti, 1972.
• Adăniloaie, Nicolae, Cucerirea independenţei de stat a României. 1877-1878, Editura Politică, Bucureşti, 1973.
• Ciachir, Nicolae, Focşeneanu, Ion, Acţiuni militare ruso-româno-bulgare în războiul din 1877-1878, Editura Militară a Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R, Bucureşti, 1957.
• Ciachir, Nicolae, Bercan, Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
• "Carol I, Rege al României, Cuvântări şi scrisori, tom II 1877-1886, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1909.
• Corespondenţa Generalului Iancu Ghica 2 aprilie 1877-8 aprilie 1878, publicată cu o introducere şi note de Generalul Radu Rosetti, Cartea Românească, Bucureşti, 1930.
• Dobrogea românească, lucrare îngrijită de Elsa şi Dumitru Gerea, Bucureşti, 1938.
• Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
• Agrigoroaie, Ion, România în faţa pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei (1917-1918), în „Dobrogea. Repere istorice”, coordonator Mihai Lupu, Constanţa, Editura Europolis, 2000.
• Kiriţescu, Constantin, Istoria Războiului pentru întregirea României (1916-1919), vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică , 1989.