Maniheism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Maniheismul a reprezentat una dintre cele mai importante religii practicate în antichitate, în orientul mijlociu, în special pe teritoriul imperiu Persan (Iranul de astăzi). Deşi, în cea mai mare, practicile maniheiste originale, au dispărut astăzi, există totuşi şi în prezent o formă renăscută a acestuia, cunoscută sub denumirea de Neo-maniheism. În orice caz, majoritatea menţiunilor scrise de către fondatorul acestui curent religios – profetul Mani (Siria, aprox. 210-276) s-au pierdut odată cu trecerea secolelor. Câţiva învăţaţi au argumentat că anumite influenţe subtile ale Maniheismul s-au infiltrat în doctrinele creştinismului catolic, prin intermediul Sfântului Augustin din Hippo, care înainte de a fi creştin fusese maniheist. Maniheismul a luat naştere în secolul al treilea, în cetatea Babilon – Persia, iar în următoarea mie de ani a cunoscut o vastă arie de răspândire, fiind îmbrăţişat de populaţiile din nordul Africii, până în China. Textele originale au fost redactate limba aramaică. Pe măsură ce curentul se răspândea spre est, textele au început să fie redactate în persana mijlocie, partă, sogdiană, iar în cele din urmă în turcă şi chineză. De asemenea, textele au fost traduse în greacă, coptă şi latină. Întrucât Maniheismul propovăduişte o doctrina religioasă dualismul, în limbajul modern, cuvântul “maniheist” simbolizează dualitatea, sau o modalitate de a privi lucrurile în alb-negru, bine-rău. Conţinut[ascunde]· 1 Origini · 2 Teologie · 3 Cosmogonia maniheistă · 4 Surse · 5 Cartea Psalmilor · 6 Expansiunea · 7 Maniheismul şi creştinismul ortodox · 8 Critici · 9 Referinţe · 10 Vezi de asemenea · 11 Linkuri externe [edit] Origini Profetul Mani, fondatorul maniheismului, a trăit, cel mai probabil, între anii 210 şi 276, în cetatea Babilonului din Imperiul Persan. Limba utilizată în Babilion în secolul al treilea era aramaica, care includea trei dialecte distincte: aramaica (limba Talmudului), aramaica mandeană şi aramaica siriacă, aceasta din urmă fiind şi limba vorbită de Mani şi cea în care au fost redactate primele şase scrieri maniheiste, care, din pacate nu s-au păstrat. Teoreticienii creştinismului timpuriu (sec.3,4), precum Hippolytus sau Epiphanius, relatează despre o calătorie a lui Scythianus, in jurul anul 50 în India, de unde a adus o doctrină a “celor două principii”. După aceşti autori, Scythianus este considerat ca fiind precursorul profetului Mani. Terebinthus, discipolul lui Scythianus, care se desemna pe sine cu numele de Budha, călătoreşte în Palestina şi Iudeea unde îi întâlneşte pe apostolii lui Hristos, după care se stabileşte în cele din urmă în Babilon, transmiţând învăţăturile sale lui Mani, acesta fondând curentul religios ce îi poartă numele. În povestirea Moartea lui Mani (potrivit Bibliei Gnostice a lui Willis Barnstone) se regăseşte una din multele referiri legate de principiile budismului : "…A fost o zi a durerii, o vreme a supărării, atunci când propovăduitorul luminii, murind, a intrat pe deplin în Nirvana" De asemenea, în Marele Cântec al lui Mani (sec. 13-14), profetul este numit în mai multe rânduri Buddha Mani. Mani a fost influenţat de principiile mandeene, el începând să predice de la o vârstă fragedă. Potrivit mărturiilor biografice, Mani a avut în tinereţe revelaţia unui spirit, pe care mai târziu l-a numit geamăn, dublură, îngerul său protector, sau Sinele său divin. Acesta l-a condus spre adevărurile divine, dezvoltate ulterior în maniheism. [edit] Teologia Cel mai important principiu maniheist este cel al dualităţii. Mani propovăduia că încă de la începuturile creaţiei, au coexistat două naturi opuse – întunericul şi lumina. Pacea şi liniştea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora luând naştere Spiritul Viu, o emanaţie alcătuită din lumină şi întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotenţa puterii lui Dumnezeu, negarea perfecţiunii infinite a divinităţii, acesta având o natură duală, compusă din două părţi egale dar opuse (bine-rău). În aceeaşi ordine de idei, în viziunea maniheistă, OMUL este privit ca un nesfârşit câmp de luptă al acestor două principii. Astfel, partea binelui este reprezentată de suflet, format din lumină, şi partea negativă este trupul, compus din pământ negru. Sufletul defineşte persoana, neputând fi corupt[[Categorie:Iranieni