Mit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

'Mitul'

Identitatea culturală a fiecărui popor poate fi reflectată de miturile şi legendele care l-au însoţit pe tot parcursul dezvoltării lui. De aceea, este foarte important să cunoaştem literatura de natură populară, să cunoaştem miturile şi legendele care au circulat odinioară.

[modifică] Cuprins:

1. Definiţie

2. Aspecte ale miturilor

3. Categorii de mituri

4. Mituri celebre

[modifică] Definiţie

Mitul (gr. mithos, fr. mythe) este o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice) despre originea universului (cosmogeneză) şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari. Mitul implică personaje fantastice, precum Dumnezeu, îngeri sau demoni, oameni-animale, precum şi existenţa unei alte lumi. Încercând să definească mitul, Eliade arată că acesta „povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei «faceri»: ni se povesteşte cum a fost produs ceva, cum a început «să fie». Mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat «realmente», despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin“.

Sens particular: Filosofii epocii post-mitice, precum Protagoras, Empedocle şi Platon folosesc mitul ca pe o punere în scenă alegorică cu scopul de a-şi face înţeleasă opera. De exemplu, Platon creează mituri originale (cum ar fi mitul peşterii), sau readaptează miturile anterioare.

[modifică] Aspecte ale miturilor

Mitul narează o istorie sacră, sugestivă pentru cel care face parte din cultura care a creat respectivul mit. Mitul poate relata nu numai originea lumii, a animalelor, a plantelor şi a omului, ci şi toate evenimentele primordiale în urma cărora omul a devenit ceea ce el este astăzi, adică o fiinţă organizată în societate, obligată să muncească pentru a trăi şi trăind după anumite reguli. Mitul se derulează într-un timp primordial şi îndepărtat, un timp înafara istoriei. Recitarea miturilor producea o re-creare a lumii prin forţa ritualului. Mitul nu era recitat oricând şi oriunde, ci cu ocazia unei ceremonii: naştere, iniţiere, căsătorie, moarte, deci cu ocazia unui început sau a unei transformări. În accepţia actuală (considerată de Mircea Eliade), mitul nu mai este considerat o „fabulă“, o „ficţiune“, ci, ca şi în lumea străveche, arhaică, „desemnează o «istorie adevărată» şi preţioasă, fiindcă este sacră, exemplară şi semnificativă sau o tradiţie sacră, relevaţie primordială, model exemplar“. Dacă în Grecia lui Homer mhytos-ul avea o valoare religioasă şi metafizică, opunându-se logos-ului şi lui historica, de la Xenofoc încoace a început să desemneze tot „ce nu poate exista cu adevărat“. Aceasta este însă o interpretare simplistă, fiindcă mitul este viu, înfăţişând „modele pentru comportarea omenească şi prin însăşi aceasta conferă existenţei semnificaţie şi valoare“.

[modifică] Categorii de mituri

Miturile memoriale sunt păstrătoarele faptelor ancestrale şi se poate presupune că ele au înregistrat fie psihoze colective provocate de evenimente de mari proportii cu caracter insolit (cunoaşterea focului, revoluţia agrara), fie încercarea empirică de a explica diverse fapte neobişnuite, petrecute de obicei la confluenţa existenţială a două populaţii de nivel spiritual foarte diferit. Exemple: omul primordial, invenţia uneltelor, modificările condiţiei umane (revoluţia agrară,), războaiele cereşti, potopul şi reconstrucţia universului.

Miturile fenomenologice privesc fenomele de nivel cosmic, alcătuind naraţiuni explicative în jurul marilor întrebări omeneşti asupra existenţei omului şi a cadrului său vizibil şi nevăzut:

(a) actul cosmogonic ( facerea lumii mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din întâlnirea principiului feminin cu cel masculin, sau prin pornirea timpului inert);

(b) antropologia (crearea omului, ca pereche arhetipală sincronică sau diacronica, printr-un singur act definitiv sau în câteva etape experimentale;

(d) repetiţia manifestărilor naturii (succesiunea zilelor şi a nopţilor, anotimpurilor, erelor terestre si cosmice);

(e) regnurile fabuloase;

(f) cadrul astral (astrele fiind, în concepţia mitologică, nu corpuri cereşti ci ,,luminători dependenţi de voinţa patronală a anumitor zei, locuinţe divine, iar uneori chiar formele vizibile de întruchipare a zeilor);

g) elementele (apa, focul, aerul, eterul).

Miturile cosmografice includ întregul cadru divin, adică pe zei şi locuinţele lor universale :

(a) teogonia (poate cel mai straniu dintre actele mitice, întrucât zeii inşişi se autocreează sau sunt creaţi;

(b) panteonul (sau totalitatea);

(c) lumile coexistente (de obicei trei fundamentale: cerul, pamântul şi subpământul, adică lumea divină, cea umană şi cea demonică).

Miturile transcedentale, consacrate de omul primitiv elucidării contradicţiilor existenţiale aparente, pe care el nu le accepta decat ideal: (a) eroul arhetipal;

(b) suprastructura demonologică;

(c) destinul (ca lege în sine sau sistem de legi implacabile şi întrepătrunse, supunandu-şi întregul univers, până la detalii, omul, omenirea şi chiar zeii);

(d) universul dual (conceptul diviziunii lumii in principii antagonice, care completează în mod general întregul: lumină-intuneric, caldură-frig, mişcare-repaos, viata-moarte, bine-rau);

(e) simbolurile conditiei umane (aspiraţia omului de a-şi depăşi condiţia – mitul lui Icar);

(f) viaţa şi moartea;

(g) aria timpului.