Plan cincinal

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Planurile cincinale (în limba rusă пятилетка) au fost o serie de acţiuni ce planificare economică centralizată la nivel naţional concepute pentru a duce la dezvoltarea rapidă a economiei Uniunii Sovietice. Planurile au fost create de Gosplan pe bazele liniilor directoare generale stabilite de partidul comunist pentru dezvoltarea economică. Îndeplinirea planului cincinal devenise cuvântul de ordine a birocraţiei sovietice.

Vezi şi Vedere de ansamblu a politicii sovietice de planificare economică

Aceiaşi metodă de planificare a fost adoptată de cele mai multe dintre statele comuniste. În plus, câteva state capitaliste au copiat conceptul de planificare centralizată, e adevărat însă, în contextul economiei de piaţă, prin stabilirea unor obiective economice integrate pentru o perioadă bine determinată de timp. Putem astfel întâlni "planuri septenale" sau "planuri pe 12 ani".

[modifică] Uniunea Sovietică

Câteva planuri cincinale nu s-au desfăşurat pe toată perioada de timp desemnată iniţiale pentru ele. Unele au fost îndeplinite mai înainte de termen, în timp ce altele au dat greş şi au fost abandonate. Primele planuri cincinale au fost create pentru a servi industrializării rapide a Uniunii Sovietice, şi de aceea s-a pus un accent deosebit de mare pe industria grea. Toate aceste planuri cincinale au fost în număr de 13. Primul a fost iniţiat în 1928 pentru perioada 1929 – 1933 şi a fost îndeplinit cu un an mai devreme. Ultimul, ce de-al 13-lea, a fost prevăzut pentru perioada 1991 – 1995 şi nu a fost îndeplinit datorită dezintegrării Uniunii Sovietice din 1991.

[modifică] Începuturi

Stalin a moştenit de la Lenin NEP-ul, politică economică pe care a păstrat-o. În 1921, Lenin a reuşit să-i convingă pe delegaţii la al X-lea congres al partidului să aprobe înlocuirea politicii comunismului de război care fusese în vigoare pe durata războiului civil. În comuunismul de război, statul îşi asumase controlul asupra mijloacelor de producţie, comerţului şi transporturilor şi telecomunicaţiilor. Toate terenurile agricole fuseseră declarate naţionalizate prin Decretul asupra pământului, (finalizat în Codul pământului (1922)), care stabilise colectivizarea ca fiind obiectivul pe termen lung al agriculturii sovietice. Deşi ţăranilor li se permisese să lucreze pământul pe care îl deţineau, surplusurile de producţie care depăşeau nevoile lor de consum trebuiau predate statului la preţuri care-i defavorizau pe agricultori. În mod nesurprinzător, ţăranii au început să scadă producţia, de aceea fiind nevoie de "rechiziţionări", confiscări ale recoltelor. În timp, banii au început să înlocuiască comerţul de schimb şi sistemul cupoanelor.

În timpul NEP-ului, statul continua să controleze marile intreprinderi (fabricile, minele, căile ferate) ca şi întreprinderile de mărime mijlocie, în timp ce micile întreprinderi private, care aveau mai puţin de 20 de angajaţi, (în principal comercianţi şi mici meşteşugari), puteau funcţiona în continuare. Rechiziţiile de produse agricole au fost înlocuite de un sistem de taxe, (o cotă parte fixă din recoltă), iar ţăranilor li s-a permis să-şi vândă liber surplusurile de recoltă, e adevărat, la preţurile stabilite de stat. Totuşi ţăranii erau încurajaţi să se unească în colhozuri – fermele colective ale ţăranilor – sau să se alăture sovhozurilor – fermele de stat instituite pe fostele moşii nobiliare expropriate după revoluţia din 1917. În sovhozuri, ţăranii lucrau pentru un salariu fix, fiind plătiţi după acelaşi sistem ca muncitorii din fabrici. Banii au început să fie folosiţi din nou la scară largă, noi bancnote fiind emise, rubla fiind garantată în aur.

Noua Politică Economică a fost răspunsul lui Lenin la criza economică. În 1920, producţia industruială era doar 13% iar cea agricultură doar 20% din producţia corespunzătoare a anului 1913. Între 21 februarie şi 17 martie 1921, marinarii de la baza militară Kronstadt s-au răsculat. În plus, războiul civil, care fusese principalul motiv pentru instituirea comunismului de război, se încheiase cu victoria zdrobitoare a comuniştilor, astfel încât toate formele de control ale societăţii puteau fi relaxate.

În deceniul al treilea al secolului trecut, a avut loc o dezbatere politico-economică importantă între Buharin, Tomski şi Rîkov pe de-o parte şi Troţki, Zinoviev şi Kamenev de de alta. Primul grup afirma că NEP-ul asigură statului suficient control asupra economiei şi premizele corespunzătoare pentru o dezvoltatre rapidă, în timp ce ultimii afirmau că un control sporit al statului şi o dezvoltare forţată,ar fi reuşit să asigure ca beneficiile sociale să fie împărţite în mod egal între toţi membrii societăţii şi nu să fie distribuite numai câtorva privilegiaţi. În 1925, la al XIV-lea congres al partidului, Stalin, aşa cum a făcut deseori în acea perioadă, a schimbat tabăra, trecând de partea lui Buharin. Oricu, mai târziu, în 1927, Stalin a mai schimbat încă o dată tabăra, trecând de partea celor care erau în favoarea unui curs nou, cu un control sporit al statului.

[modifică] Planuri

Fiecare plan cincinal se ocupa de toate aspectele dezvoltării: producţia de mijloace de producţie, (cele folosite pentru producerea altor mărfuri, precum cărbunele, oţelul, maşinile unelte), bunurile de larg consum, (scaune, covoare, scule), agricultura, transportul şi telecomunicaţiile, sănătatea, învăţământul şi apărarea ţării. Accentele, însă, erau puse diferit, de la plan cincinal la plan cincinal, deşi interesul general era focalizat pe producerea de energie electrică, producţia de mijloace de producţie şi agricultură. În special în cadrul celui de al treilea plan cincinal, s-au făcut eforturi pentru muta în treprinderile industriale în răsărit, în Siberia, cât mai departe de fronturile celui de-al doilea război mondial.

[modifică] Primul plan cincinal, 1928-1932

Stalin a introdus primul plan cincinal în 1928, planul fiind proclamat îndeplinit cu succes în 1932. Motivaţia care a dus la începerea unor ambiţioase planuri de dezvoltare a ţării într-o perioadă scurtă a fost remarca lui Stalin conform căreia Rusia era în urmă cu 50 până la 100 de ani în urma puterilor economice ale vremii, societatea sovietică fiind obligată să devină una industrială sau "avea să fie... zdrobită".

În 1927, consilierii i-au spus lui Stalin că modernizarea agriculturii sovietice ar fi avut nevoie de cel puţin încă 250.000 de tractoare noi. De tractoare era nevoie şi pentru dezvoltarea câmpurilor petroliere pentru obţinerea combustibililor necesar diverselor maşini. Era nevoi şi de un mare număr de centrale electrice care să producă energia pentru industrie şi agricultură.

De la victoria Revoluţiei din octombrie, progresele în dezvoltarea industriei fuseseră modeste. Abia în 1927 s-a ajuns la nivelurile producţiei antebelice. Stalin s-a hotărât să se folosească de puterea sa dictatorială pentru a controla creşterea producţiei.

Primul plan cincinal introdus în 1928, a fost concentrat în special pe producţia de fier şi oţel, maşini unelte, energie electrică şi pe dezvoltarea transporturilor. Stalin a stabilit muncitorilor nişte ţinte foarte ambiţioase. El a cerut creşterea cu 1115% a producţiei de cărbune, cu 200% a producţiei de fier şi cu 335% a producţiei de energie electrică. Stalin a justificat aceste pretenţii spunând că dacă nu are loc industrializarea rapidă a Uniunii Sovietice, ţara nu ar fi fost capabilă să facă faţă agresiunilor ţărilor capitaliste din occident.

Toate fabricile aveau panouri pe care erau prezentate realizările muncitorilor. Cei care nu reuşeau să-şi îndeplinească sarcinile de producţie erau criticaţi şi umiliţi în public. Unii dintre muncitori nu au reuşit să facă faţă acestor presiuni şi a început să crească absenteismul, ceea ce a dus până în cele din urmă la întroducerea unor noi măsuri represive. Se ţinea o evidenţă strictă a întârzierilor, absenţelor de la muncă precum şi a rebuturilor. Lucrătorii care aveau rezultate proaste puteau fi acuzaţi de sabotare a îndeplinirii planului cincinal şi, dacă erau găsiţi vinovaţi, puteau fi condamnaţi la moarte sau puteau fi trimişi în lagărele de muncă silnică – Gulag – la Canalul Mării Baltice sau la Calea ferată trans-siberiană.

Odată cu introducerea planurilor cincinale, stalin a introdus sistemul plăţii unor salarii mai mari unor anumite categorii de muncitori, pentru a creşte producţia. Oponeţii săi din aripa de stânga a partidului au pretins că astfel se trădează principiile socialiste, creîndu-se un nou sistem de clase sociale în Uniunea Sovietică. Stalin nu a luat în seamă astfel de critici şi, de-a lungul întregului deceniu al patrulea, diferenţele salariale dintre muncitorii necalificaţi şi cei calificaţi s-a mărit.

[modifică] Al doilea plan cincinal, 1932-1937

In ciuda unor probleme cu primul plan cincinal, guvernul a continuat cu un al doilea plan cincinal, începând din 1932. Al doilea plan cincinal a dus la o creştere spectaculoasă a producţiei de oţel – mai mult de 17 milioane de tone, ceea ce a plasat URSS-ul nu cu mult în urma Germaniei între cele mai mari ţări producătoare de oţel din lume. Ca şi în cazul altor planuri cincinale, nici al doilea nu a fost îndeplinit cu succes la toate capitolele, nereuşindu-se atingerea ninivelurilor prognozate în cazul anumitor produse de bază: cărbune, petrol şi ciment.

[modifică] Al treilea plan cincinal, 1938-1941

Primii doi ani ai acestui de-al treilea plan cincinal s-a dovedit şi mai slab din punct de vedere al realizării obiectivelor propuse. Chiar şi aşa, cifrele de plan şi coordonarea centralizată a dezvoltării economiei au rămas de necontestat. Rata de creştere industrială în Uniunea Sovietică de 12-13% din deceniul al patrulea nu prea avea asemănare în cazul istoriei altor ţări industrializate. Mai mult, aceastâ rată mare a dezvoltării industriale a continuat după încheierea celui de-al doilea război mondial până prin deceniul al saselea, când a început să scadă gradual.

[modifică] Al patrulea şi al cincilea plan cincinal, 1946-1950, 1951-1955

După încheierea victorioasă a celui de-al doilea război mondial, accentul a fost pus pe reconstrucţie, Stalin promiţând ca Uniunea Sovietică să ajungă prima puterea industrială mondială până în 1960.

Cea mai mare parte a ţării era devastată de război. Conform statisticilor oficiale, 98.000 de ferme colective fuseseră transformate în ruine, fuseseră pierdute 137.000 de tractoare, 49.000 de combine, 7 milioane de cai, 17 milioane de vaci, 20 de milioane de porci, 22 de milioane de oi. 25% din toate mijloacele de producţie fuseseră distruse în 35.000 de fabrici şi uzine, fuseseră ruinate 6 milioane de clădiri, inclusiv 40.000 de spitale, în 70.000 de sate şi 4.710 oraşe, lăsând 25 de milioane de oameni fără case. Aproape 40% dintre căile ferate fuseseră distruse. Conform statisticilor oficiale, pieriseră în luptă 7,5 milioane de sodaţi, dar şi alţi 6 milioane de civili căzuseră victime războiului. Cel mai probabil, cifrele erau mai ridicate, aproximativ 20 de milioane în total, (comparativ cu 250.000 de morţi ai armatei SUA). În 1945, nivelurile de producţie din minerit şi din metalurgie erau la doar 40% din nivelurile corespunzătoare anului 1940. Producţia scăzuse la 52% în cazul producţiei de energie electrică, 26% la fontă, 45% la oţel, 60% la producţia alimentară faţa de nivelurile corespunzătoare aceluiaşi an 1940. După Polonia, URSS a fost cea mai lovită de război ţară europeană. Reconstrucţia era împiedicată de lipsa cronică a forţei de muncă datorată uriaşelor pierderi din timpul războiului. Mai mult decât atât, anul 1946 a fost cel mai secetos din ultimii 55 de ani, iar recoltele au fost foarte slabe.

SUA şi URSS nu au oţinut acord cu privire la condiţiile unui împrumut american destinat reconstrucţiei, asta fiind una dintre cauzele războiului rece. Totuşi, Uniunea Sovietică a primit despăgubiri de război din partea Germaniei şi României, iar ţările Europei Răsăritene au plaţit contribuţii financiare pentru eliberarea lor de sub jugul nazist. În 1949 s-a înfiinţat CAER (Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc), legând între ele economiile blocului răsăritean. O treime din cheltuielile de capital al celui de al patrulea plan cincinal au fost folosite în RSS Ucrainiană, care era foarte importantă din punct de vedere industrial şi agricol pentru URSS şi care fusese una dintre cele mai devastate zone.

În 1947, raţionalizarea alimentelor a încetat, dar producţia agricola s-a apropiat de nivelul din 1940 deabia prin 1952. însă, producţia industrială a anului 1952 era aproape de două ori mai mare decât cea din 1940.