Bătălia de la Grunwald

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la Bătălia de la Tannenberg (Grunwald) (1410). Pentru alte întrebuinţări ale termenului vedeţi Bătălia de la Tannenberg (dezambiguizare).

Bătălia de la Grunwald
Bătălia de la Grunwald. Pictură de Jan Matejko.
Conflictul: Războiul polono-lituaniano-teutonic (1409-1411)
Data: 15 iulie 1410
Loc: Grunwald/Tannenberg, în zilele noastre în Polonia
Deznodământ: Victoria decisivă a polono-lituanienilor
Combatanţi
Regatul Poloniei Marele Ducat al Lituaniei	Cavalerii teutoni
Comandanţi
Władysław Jagiełło Vytautas cel Mare	Ulrich von Jungingen
Efective
39.000	27.000
Pierderi
cifră necunoscută	8.000 morţi 2.000 prizonieri
editează acest cadru

Bătălia de la Grunwald sau Bătălia de la Tannenberg a avut loc pe 15 iulie 1410 între Regatul Poloniei, Marele Ducat al Lituaniei şi aliaţii lor pe de-o parte şi Cavalerii teutonii pe de altă parte. A fost bătălia decisivă a războiului polono-lituaniano-teutonic şi cea mai mare bătălie a evului mediu european.

Statul monastic al Cavalerilor teutoni a fost învins în mod decisiv în această bătălie şi nu şi-a mai revenit niciodată. Puţinele mărturii cae s-au păstrat sunt contradictorii. Bătălia a avut loc în zona unor sate mici, numnele bătăliei diferind în diferite limbi.

Cuprins 1 Nume şi locaţie 2 Ajunul bătăliei 3 Forţele implicate în luptă 4 Desfăşurarea bătăliei 5 Urmările bătăliei 6 Legături externe

[modifică] Nume şi locaţie

Bătălia s-a dat pe câmpurile dintre satele următoare:

• Grunwald (Žalgiris în limba lituaniană),
• Stębark (Tannenberg în limba germană) şi
• Łodwigowo (Ludwigsdorf în germană),

care în 1410 era teritoriul teutonilor, iar acum este pe teritoriul Poloniei. Cel mai apropiat oraş era Dąbrówno (Gilgenburg în germană). Numele Žalgiris (din lituaniană - žalia giria) şi Grunwald (din germană - grüner Wald) se traduc amândouă prin "pădurea verde". Localitatea a fost numită şi Zielone Pole în poloneza veche şi, câteodată, Grunenfelde ori Grunefeld în textele vechi germane ("Câmpia Verde").

Bătălia este numită:

• Schlacht bei Tannenberg (Bătălia de la Tannenberg) de germani,
• Žalgirio mūšis (Bătălia de la Žalgiris) de lituanieni,
• Bitwa pod Grunwaldem (Bătălia de la Grunwald) de polonezi,
• Гру́нвальдзкая бі́тва (Bătălia de la Grunwald) de belaruşi,
• Ґрю́нвальдська би́тва (Bătălia de la Grunwald) de ucrainieni şi
• Grünwald suğışı de tătari.

[modifică] Ajunul bătăliei

În secolul al XIII-lea, Cavalerii teutoni au fost invitaţi să se aşeze în zona din jurul localităţii Chełmno pentru a ajuta la alungarea prusacilor păgâni. Bucurându-se de mâna liberă dată de edictul papal, care-i lăsa să-şi aleagă singuri mijloacele, cavalerii şi-au stabilit un centru al puterii în zona de coastă a baltică a ceea ce este azi parte din Lituania, Letonia şi Estonia şi, începând de aici, au dus o luptă continuă pentru noi cuceriri. Atacurile din secolul al XIV-lea împotriva Poloniei le-au asigurat controlul asupra unor oraşe precum Chełmno (Kulm) şi Pomorze (Pommern). În lupta împotriva lituanienilor păgâni, cavalerii teutoni au pornit mai multe cruciade, în luptă intrând de partea teutonilor şi cavaleri din alte ţări europene creştine.

În 1385, Uniunea de la Krewo a unit coroanele Poloniei şi Lituaniei prin căsătoria Marele Duce Jogaila al Lituaniei cu Regina Jadwiga a Poloniei. Ambele naţiuni erau acum în stare ca, împreună, să facă faţă planurilor expansioniste ale teutonilor. Jogaila s-a creştinat şi a devenit rege al Poloniei ca Władysław Jagiełło. Convertire lituanienilor la creştinism a îndepărtat singurul motiv pentru care s-ar mai fi justificat prezenţa cavalerilor teutoni şi organizarea cruciadelor antipăgâne.

Cavalerii teutoni au invadat încă o dată în 1398 statele creştine acum ale Poloniei şi Lituaniei. Polono-lituanienii nu au putut decât să sufere întăcere, deoarece nu erau încă pregătiţi militar să facă faţă ameninţării teutone.

În 1409, a izbucnit o revoltă în ţinutul controlat de teutoni – Samogiţia. Regele Poloniei şi-a reafirmat promisiunea apărarii Lituaniei în cazul unui atac teuton. Considerând această declaraţie un pretext suficient de bun, Marele Maestru teuton Ulrich von Jungingen a declarat război Uniunii polono-lituaniene. La început, armatele teutone au invadat Wielkopolska şi Kuyavia, dar polonezii au rezistat, ba mai mult, au contraatacat recucerind Bydgoszcz (Bromberg). A fost semnat un armistiţiu care a durat până pe 24 iunie 1410. Polono-lituanienii au folosit aceast răstimp pentru a se pregăti să respingă ameninţarea teutonă odată pentru totdeauna.

Teutonii s-au temut de un atac venit de pe două direcţii: atacul polonezilor spre Danzig (Gdańsk) şi al lituanienilor către Samogitţia. Pentru a contracara această ameninţare, Ulrich von Jungingen şi-a concentrat o parte a forţelor în Schwetz (Świecie), în timp ce grosul armatei a rămas în castelele Ragneta/Ragainė, Rhein (Ryn) de lângă Lötzen (Giżycko), şi Memel (Klaipėda). Polono-lituanienii au organizat mai multe raiduri în teritoriul inamic. Ulrich von Jungingen a cerut ca armistiţiul să fie prelungit până pe 4 iulie, în speranţa că până pe acea dată aveau să vină mercenarii angajaţi din Europa Occidentală.

Pe 30 iunie 1410, forţele poloneze din Wielkopolska şi Małopolska au traversat râul Vistula pe un pod din pontoane şi s-au unit cu forţele sosite din Masovia şi din Marele Ducat al Lituaniei. Forţele poloneze ale lui Jagiełło şi cele lituaniene ale vărului său Vytautas cel Mare (căruia Jagiełło îi cedase puterea) s-au reunit pe 2 iulie 1410. O săptămână mai târziu, armata unită a traversat graniţa teritoriului teuton, îndreptându-se spre cartierul general al inamicului din castelul Marienburg (Malbork). Cavalerii teutoni au fost luaţi prin surprindere de această mişcăre.

Ulrich von Jungingen şi-a retras forţele din Schwetz (Świecie) şi a hotărât să organizeze o linie de apărare pe râul Drewenz (Drwęca). Vadurile râului au fost întărite cu palisade, iar castelele din zonă au fost întărite. Consiliul de război polono-lituanian a hotărât să depăşească prin flanc regiunea fortificată şi să continue înaintarea spre Marienburg prin (Działdowo) şi Gilgenburg (Dąbrówno). pe 13 iulie, aceste două castele au fost cucerite, iar drumul spre Marienburg a fost deschis.

[modifică] Forţele implicate în luptă

În dimineaţa zilei de 15 iulie 1410, ambele armate şi-au desfăşurat forţele pe câmpia dintre satele Grunwald, Tannenberg şi Łodwigowo (Ludwigsdorf). Ambele armate şi-au dispus unităţile în formaţii în linie. Armata poloni-lituaniană era aşezată în faţa satelor Łodwigowo/Ludwigsdorf şi Stębark/Tannenberg. Pe flancul stâng se aflau forţele poloneze condue de regele Władysław Jagiełło, compuse în principal din cavalerie grea (husari). Flancul drept aliat era apărat de armata Marelui Duce Vytautas cel Mare, compusă în special din cavalerie uşoară. Printre forţele de pe flancul drept se aflau steaguri din întreg Marele Ducat al Lituaniei, inclusiv hărţaşi tătari şi, se pare, şi detaşamentul moldovenesc. Forţele cavalerilor teutoni erau compuse în special din cavalerie grea şi infanterie. În rândurile lor se aflau mercenari din vestul Europei, numiţi "oaspeţi ai Ordinului".

Efectivele exacte ale celor două tabere nu pot fi estimate cu uşurinţă. Istoricii se pot baza doar pe două surse credibile. Cel mai bine păstrate date sunt în descrierea lăsată de Ioannes Longinus, acesta însă nemenţionând numărul exact de luptători implicaţi în bătălie. Cea de-a doua sursă este incompletă şi s-a păstrat numai într-o copie din secolul al XVI-lea. La câteva luni după înfrângerea suferită la Grunwald, noul Mare Maestru al Ordinului, Heinrich von Plauen cel Bătrân, a trimis scrisori mai multor monarhi vest-europeni prin care bătălia era descrisă ca o luptă împotriva păgânilor demonici. Această apreciere a fost mai apoi preluată de numeroşi cronicari occidentali. De vreme ce rezultatele bătăliei au fost folosite în scopuri propagandistice de ambele tabere, numeroşi autori străini au supraestimat tăria armatelor poloni-lituaniene într-o încercare de explicare a dezastruoasei înfrângeri a teutonilor.

Într-o cronică prusacă se spunea că "forţele regelui polonez erau aşa de numeroase, că nu există număr suficient de mare în limba omenească pentru a le descrie". Într-o cronică anonimă din oraşul hanseatic Lübeck se menţiona că forţele lui Jagiello număra aproximativ 1.700.000 de soldaţi, forţele lui Vytautas cam 2.700.000 de luptători, (plus un mare număr de ruteni), ajutaţi de 500.000 de tătari. Printre forţele care ar mai fi ajutat armata poloni-lituaniană s-ar fi aflat şi "saraceni, turci, păgâni din Damasc, Persia şi alte ţinuturi". Enguerrand de Monstrelet afirma că teutonii aveau cam 300.000 de oameni, în timp ce duşmanii lor conduşi de regii "Lituaniei, Poloniei şi Sarmaţiei" au adus pe câmpul de luptă cam 600.000 de luptători.

Istoricii zilelor noastre consideră că numărul de militari implicaţi în bătălie este cu mult mai mic, între 13.000 – 18.000 de polonezi, 6.000 – 11.000 de lituanieni şi ruteni şi cam 16.000 – 20.000 de teutoni.

Istoric	Polonia	Lituania	Alţii	Cavalerii teutoni
Cronicarul anonim din Lübeck	1.700.000	2.700.000	1.500.000
Enguerrand de Monstrelet	600.000			300.000
Andrew de Regensburg	1.200.000
Ludwik Kolankowski	18,000 cavalerie grea	8.000 cavalerie uşoară		15.000 cavalerie grea
Jerzy Dąbrowski	18.000	11.000		16.000 + 3.000 de mercenari
Henryk Łowmiański	12.000 cavalerie grea	7.200 cavalerie uşoară		11.000 cavalerie grea
Andrzej Nadolski	20.000	10.000	1.000

Cei mai mulţi istorici contemporani iau în calcul numai unităţile de cavalerie. În afara cavaleriştilor, teutonii au avut şi cam 9.000 de pedestraşi, arcaşi şi trăgători cu arbaleta. Ambele armate aveau tabere militare întărite, unităti mobile de care (tabor) şi altele, care formau cam 10% din efective.

Ambele armate erau organizate în subunităţi denumite steaguri. Fiecare steag de cavalerie grea era compus din cam 240 de cavaleri, alături de care mai luptau scutierii şi slujitorii. Fiecare steag îşi avea propriul drapel de luptă şi lupta independent. Steagurile lituaniene de cavalerie uşoară erau compuse din cam 180 de luptători. Structura unităţilor de pedestraşi (suliţaşi, arcaşi, trăgători cu arbaleta) sau cea a subunităţilor de artilerie este necunoscută.

Printre luptătorii ambelor tabere se aflau militari din multe ţări şi ţinuturi. În afara soldaţilor din Polonia, Lituania şi cei ai Ordinului teutonic, la bătălie au participat mercenari din Europa Occidentală, (în special din Alsacia şi Lorena, principatele germane, Moravia, Boemia) şi un mic contingent din Moldova.

Istoricii din Uniunea Sovietică au exagerat rolul ruşilor în bătălie. Astfel, anumite steaguri lituaniene, cum a fost cel din Smolensk, a fost considerat ca fiind rusesc. În descrierea bătăliei, aceşti istorici au încercat să prezinte sprijinul rusesc ca fiind decisiv pentru câştigarea bătăliei.

Comandantul suprem al forţelor aliate polono-lituaniene a fost regele Władysław al II-lea al Poloniei. Forţele poloneze erau sobordonate direct mareşalului Coroanei Zbigniew z Brzezia, iar cele lituaniene erau sub comanda directă a Marelui Duce al Lituaniei Vytautas cel Mare. Până de curând s-a crezut că în funcţia de comandant suprem ar fi fost hatmanul Coroanei Zyndram z Maszkowic, idee bazată pe descrierea luptei făcute de Ioannes Longinus. Forţele teutonilor erau comandate direct de Marele Maestru Ulrich von Jungingen.

[modifică] Desfăşurarea bătăliei

Armatele s-au aşezat pe poziţii în zori. La prânz, forţele lituaniene un declanşat un asalt violent asupra flancului stâng teutonic de lângă satul Tannenberg (Stębark). Cavaleria uşoară lituaniană a fost sprijinită de atacul câtorva steaguri polonezi de cavalerie grea pe flancul drept al teutonilor. Cavaleria grea teutonă a contraatacat pe ambele flancuri şi a început o luptă feroce.

După mai mult de o oră, cavaleria uşoară lituaniană au efectuat o manevră înşelătoare de retragere spre mlaşinile şi pădurile din spatele poziţiilor de pornire. Această manevră era folosită deseori de mongolii cu care lituanienii se confruntau în estul Marelui Ducat. Vytautas, care câştigase o vastă experienţă în luptele cu mongolii, a folosit această stratagemă la Grunwald. Pe câmpul de luptă, pe flancul lituanian, au rămas numai trei steaguri din Smolensk sub comanda lui Semen Lingwen, fratele regelui Jagiełło şi vărul lui Vytautas cel Mare. Unul dintre steaguri a fost complet distrus în luptă, în vreme ce restul au reuşit, cu ajutorul rezervelor poloneze de husari, să spargă liniile teutone şi să se retragă spre liniile poloneze.

Cavaleria grea teutonă a început să urmărească în mod dezorganizat lituanienii care se retrăgeau strategic, ceea ce avea să se dovedească o greşeală fatală. Cavalerii au pătruns în zonele mlăştinoase, unde Vytautas îşi reorganizase trupele şi de unde a repornit atacul.

În acelaşi timp, pe flancul drept polonez au continuat luptele violente. După câteva ore, se părea că teutonii încep să câştige supremaţia pe câmpul de luptă. Ioannes Longinus relatează că Marele Maestru Ulrich von Jungingen a condus personal atacul împotriva celei mai puternice unităţi poloneze – steagul ţinutului Kraków. Rânduri polonezilor au început să dea înapoi, iar drapelul lor de luptă a căzut în mâna teutonilor. În scurtă vreme însă, drapelul a fost recâştigat de unităţile de rezervă poloneze intrate în luptă la ordinul regelui polonez.

Sosirea trupelor odihnite le-a permis polonezilor să respingă atacul inamic. În acest timp, rezervele lui Ulrich von Jungingen erau încă ocupate cu urmărirea lituanienilor aflaţi în retragere. Când aceste rezerve s-au reîntors pe câmpul de luptă, era prea târziu să mai poată organiza o şarjă victorioasă, iar forţele teutonilor au început să se retragă.

După câteva ore de luptă, Marele Maestru a a hotărât să-şi adune toate forţele într-o singură linie de atac. În acelaşi timp, lituanienii lui Vytautas s-au reîntors pe câmpul de bătaie şi au reintrat în luptă. În acel moment au intrat în luptă năvălind din pădurile înconjurătoare şi infanteria lituaniană , teutonii fiind brusc depăşiţi numeric.

Ulrich von Jungingen a condus personal atacul a 16 steaguri de cavalerie grea din rezervă. În acel moment şi polonezii au aruncat în luptă ultimile rezerve în sprijinul steagurilor obosite. În ciuda rezistenţei puternice, cele 16 steaguri de sub conducerea Marelui Maestru au fost încercuite. Teutonii au suferit pierderi grele, însuşi Ulrich von Jungingen căzând pe câmpul de luptă, pare-se că răpus de pedestraşii ţărani polonezi. Teutonii, după uciderea comandantului lor suprem, au început să se retragă în dezordine spre tabăra lor întărită.

O parte dintre teutonii aflaţi în retragere au căutat adăpost în păduri, unde au fost urmăriţi de unităţile de cavalerie polono-lituaniană, în timp ce cei care s-au retras către tabăra întărită de lângă satul Grunwald au încercat să organizeze rezistenţa folosind tactica tabororurilor: zona a fost înconjurată cu care legate între ele cu lanţuri, totul funcţionând ca o fortificaţie mobilă. În scurtă vreme însă, linia de apărare a fost străpunsă de polonezi şi a început măcelul. Conform autorului anonim al Cronicii conflictului regelui Poloniei Ladislaus cu teutonii din Anno Domini 1410, în zona taberei erau mai multe cadavre decât pe restul câmpului de bătaie. Urmărirea cavalerilor teutoni care fugeau a continuat până la căderea întunericului.

În ciuda superiorităţii tehnologice a Cavalerilor teutoni – a fost primă bătălie din Europa Răsăriteană în care a fost folosită artileria – numărul mai mare şi superioritatea tactică a polono-lituanienilor s-au dovedit zdrobitoare.

[modifică] Urmările bătăliei

Înfrângerea Cavalerilor teutoni a avut un răsunet internaţional. După unele aprecieri, 8.000 de cavaleri au căzut în luptă, iar alţi 14.000 au fost luat prizonieri. Cei mai mulţi dintre cei 250 de membri ai Ordinului Teutonic, inclusiv cei mai mulţi conducători, au fost ucişi. În afară de Marele Maestru al Ordinului, Ulrich von Jungingen, au mai fost ucişi Marele Mareşal Friedrich von Wallenrode, Marii Komturi (Comandanţi) Kuno von Lichtenstein şi Albrecht von Schwartzburg, Marele Trezorier Thomas von Merheim şi alţii.

Markward von Salzbach, Komturul de Brandenburg şi primarul Schaumburg din Sambia au fost decapitaţi pe câmpul de luptă la ordinul lui Vytautas cel Mare. Singurul conducător de rang înalt al Ordinului care a scăpat a fost Komturul de Elbing, Werner von Tettinger. Măcelărirea unui aşa mare număr de cavaleri aristocraţi era ceva neobişnuit pe câmpurile de luptă medievale. Acest fapt a fost posibil datorită participării la luptă a infanteriştilor ţărani. Spre deosebire de nobili, ţăranii nu primeau nici o recompensă pentru cavalerii luaţi prizonieri şi, astfel, ei nu aveau nici un interes să-i prindă vii pe teutoni.

După bătalie, forţele polono-lituaniene au rămas trei zile pe câmpul de luptă. Toţi nobilii de rang superior ucişi în luptă au fost ingropaţi în morminte individuale, iar trupul lui Ulrich von Jungingen, acoperit cu mantia regală, a fost trimis la Marienburg. Restul celor morţilor au fost depuşi în câteva gropi comune. S-a speculat îndelung asupra motivelor care l-au făcut pe Jagiello să înârzie atât de mult pe câmpul de luptă şi să nu pornească imediat în urmărirea restului de unităţi inamice. După trei zile, armata polono-lituaniană s-a deplasat către castelul Marienburg, pe care l-au asediat în cele din urmă. În cele trei zile lăsate răgaz, teutonii au avut timp să-şi organizeze apărarea. După câteva săptămâni de asediu, în care devenise evident că fortificaţiile nu vor putea fi cucerite, Marele Duce Lituanian a părăsit câmpul de luptă. Şleahticii din Małopolska doreau şi ei să se întoarcă pe moşiile lor până la începerea secerişului. Regele polonez a fost obligat să ridice asediul.

În timpul luptelor au fost luaţi mai multe sute de prizonieri. Cea mai mare parte a mercenarilor a fost eliberată după bătălie, cu condiţia ca să se reîntiarcă la Cracovia pe 29 septembrie 1410. Au fost eliberaţi şi câţiva cavaleri teutoni, care au fost trimişi să caute bani pentru răscumpărarea camarazilor lor. Recompensele cerute au fost împovăratoare pentru bugetul Ordinului teuton. De exemplu, pentru un mercenar numit Holbracht von Loym au trebuit să fie plătiţi de 60 de ori numărul a 150 de groşi praghezi, adică aproape 300 de kilograme de argint pur, o valoare extrem de ridicată în toate timpurile. Cu armata învinsă, cu mercenarii neplătiţi, noul Mare Maestru Heinrich von Plauen cel Bătrân nu avea cum să continue lupta, în special după cea mai mare parte a oraşelor de sub stăpânirea teutonilor au jurat credinţă regelui Poloniei. După recucerirea oraşului răsculat Danzig, teutonii au început negocierile de pace.

Tratatul de pace de la Torun a fost semnat pentru a pune capăt războiului. Polonia a anexat ţinutul Dobrzyń iar Lituania a recuperat Samogiţia. Tratatul de pace s-a dovedit o înfrângere diplomatică a polono-lituanienilor, care nu au reuşit să transforme marea victorie militară într-o victorie politică de amploare – desfiinţarea Ordinului teutonic. Masacrarea celor mai mulţi cavaleri teutoni pe câmpul de luptă a lăsat Ordinul cu prea puţine forţe pentru apărarea teritoriilor stăpânite. Din acel moment, Marele Maestru a trebuit să se bazeze pe mercenari pentru a ţine sub control ce zone mai stăpânea, o sarcină bugetară care avea să se dovedească extrem de grea. Deşi Heinrich von Plauen cel Bătrân, succesorul lui Ulrich von Jungingen, a reuşit să-şi salveze statul de la prăbuşirea definitivă, el a trebuit să facă faţă opoziţiei orăşenilor, cavalerilor şi chiar a camarazilor din Ordin.

În scurtă vreme, teutonii au pierdut sprijinul popular datorită conflictelor interne şi a creşterii impozitelor, ceea ce a dus câteva decenii mai târziu la formarea Confederaţiei Prusace de opoziţie. A apărut o serie de conflicte, care a culminat cu izbucnirea războiului de 13 ani (al oraşelor), încheiat cu o nouă înfrângere a Ordinului.

[modifică] Legături externe

• O analiză a bătăliei de la Grunwald
• Bătălia de la Grunwald, 1410
• Relatare a bătăliei de la Grunwald făcută de Jan Dlugosz, secretarul episcopului Cracoviei, scrisă la 60 de ani după petrecerea evenimentului
• Localitatea Grunwald (cu fotografii ale câmpului de luptă făcute în 1999 şi 2000)
• Harta triunghiului satelor de lângă Grunwald
• Discursul lui Ignacy Paderewski la inaugurarea monumentului bătăliei de la Grunwald din Cracovia la a 500 aniversare (1910)
• Bătălia de la Grunwald, pictură de Jan Matejko