Calamităţi care au afectat Bucureştiul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

De-a lungul istoriei au existat mai multe nenorociri care s-au abătut asupra Bucureştiului. Documentele au păstrat date numai despre o parte dintre acestea.

[modifică] Incendii

Cele mai vechi însemnări despre „focurile” din Bucureşti datează de la începutul secolului al XVII-lea însă ele se referă la incendii petrecute în secolul al XVI-lea. Paul de Alep descrie cum turcii au dat foc Bucureştiului de două ori: în timpul detronării domnitorului Mircea Ciobanul şi în octombrie 1595 la retragerea lui Sinan Paşa, cînd biserica Sf. Gheorghe, ridicată în 1562, este incendiată. La mijlocul secolului al XVIII-lea, bucureştenii foloseau apa din Dâmboviţa sau din puţuri pentru stingerea incendiilor, care erau anunţate prin „tragerea clopotelor”. Incendiile se produceau destul de des pentru că în mahalalele Bucureştiului, casele erau construite din lemn şi acoperite cu şindilă sau trestie. Dintre incendiile mari din Bucureşti, documentele menţionează:

• Incendiul din 1704 cînd a ars Hanul Şerban Vodă, situat pe locul Băncii Naţionale de astăzi
• Incendiul din 1719 cînd au ars Curtea domnească şi mănăstirea Sf. Gheorghe.
• Incendiul din 1739 cînd focul a pornit de la gunoiul din curtea mănăstirii Sf.Sava. Biserica Colţea aflată în apropiere nu este foarte afectată fiind construită din piatră. Un manuscris de la Academia Română menţionînd acest incendiu spune: „şi atuncea au ars şi mănăstirea (Colţii) toată, cu spitalurile, cu spiţăriia ce era de doftorii pentru săracii den spital şi biserica şi cu căte treale paraclisele şi amvoanele şi cu amăndoao pivniţele”. Au ars 137 de case, 5 chilii de biserici, 40 de măcelării şi 9 părăvălii ^[1].
• Incendiul din 1766 cînd este distrus o parte din Tîrgul Cucului. În urma acestui foc, domnitorul Alexandru Ghica ia măsura ca în viitor prăvăliile să fie ridicate la 60 de colţi depărtare de altă clădire.
• Incendiul din 13 septembrie 1804, focul a creat pagube mari, a distrus hanurile Sf. Gheorghe şi Şerban Vodă şi o parte din centrul oraşului.
• Incendiul din 23 martie 1847, în ziua de Paşti, cel mai mare incendiu consemnat din Bucureşti. Focul a izbucnit de la casa culceresei Drugăneasca şi s-a întins cu repeziciune în toată partea de est a oraşului. Incendiu n-a putut fi stins timp de cîteva săptămîni. Cincisprezece oameni au pierit şi mulţi au căpătat arsuri. Conform raportului întocmit de şeful poliţiei Capitalei au fost distruse de foc în zona roşie (pe atunci Bucureştiul era împărţit administrativ în cinci culori) 130 case, 354 prăvălii cu etaj, 713 prăvălii fără etaj, 10 hanuri, 7 biserici, Bărăţia iar în zona neagră 31 prăvălii cu etaj, 359 prăvălii fără etaj, 75 hanuri şi 5 biserici. În total aproape 2000 de clădiri. După socoteala de atunci, publicată în „Vestitorul românesc” în 1847, pagubele au costat în jur de 55 de milioane de lei din care 20 de milioane casele şi 35 de milioane lucrurile. Vestea incendiului a făcut înconjurul Europei şi mai multe ţări au trimis ajutor material. Ţarul Rusiei, sultanul Turciei, domnitorul Gheorghe Bibescu, mitropolitul, boierii, negustorii şi binevoitori de diferite naţionalităţi au ajutat Capitala. Sumele strînse din subscripţii publice din ţară şi trimise din străinătate s-au ridicat la peste 7 milioane de lei. Într-o listă a principalelor sume donate, pe primele 5 locuri se situează: domnitoriul Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu 230.000 lei, sultanul Turciei 161.000 lei, domitorul Moldovei Mihail Sturdza 35.775 lei, fostul domitor al Serbiei Miloş Obrenovici 31.500, pitarul Evanghelie Zappa 31.500 lei ^[2].

În 1847 se înfiinţează serviciul de pompieri. Pînă în acest an, cei care ajutau la stingerea incendiilor erau voluntarii, în general cetăţenii care locuiau în apropiere. Nu s-au mai înregistrat incendii catastrofale pentru oraş.

[modifică] Cutremure

Prima însemnare documentară a unui cutremur petrecut în Bucureşti datează din timpul domnitorului Şerban Cantacuzino, din 8 august 1681. Cutremurul din 1738 din timpul domniei lui Constantin Mavrocordat a stîrnit panică şi este menţionat în mai multe surse. Cronicarul Constantin Dapontes scrie că în ziua de miercuri 31 mai la orele 3 şi jumătate dimineaţa zidurile Palatului domnesc s-au crăpat; într-o însemnare grecească apare că în luna mai 1738 s-a întîmplat un „cutremur foarte cumplit” iar pe un ceaslov o altă însemnare menţionează că în 31 mai, la ora 3 dimineaţa pămîntul s-a cutremurat şi chiar „s-au despicat şi au eşit apă cu miros de iarbă de puşcă şi de pucioasă”.
Mai sînt menţionate cutremurele din octombrie 1771, din 1787, din 26 martie 1789, din 1793 şi din 1798.
Secolul al XIX-lea aduce două cutremure mari:
Cutremurul din 26 octombrie 1802, cu magnitudinea de 7,9 pe scara Richter ^[3] pe care însemnările îl numesc cutremurul cel mare şi care a avut epicentrul în Vrancea. La Bucureşti, cutremurul a durat 2 minute şi jumătate ^[4], a făcut 600 de victime umane ^[5] (populaţia de atunci a Bucureştiului era de 30.000 de oameni), s-au dărîmat mai multe clădiri iar altele au crăpat puternic. Jumătate din Turnul Colţei s-a dărîmat, edificiul cel mai înalt al Ţării Româneşti, de două ori mai înalt decît edificiul cel nou construit.
Cutremurul din 11 ianuarie 1838 despre care ziarul „România” spune că a avut loc la ora nouă fără un sfert seara. Domnitorul Alexandru Ghica, care se afla la teatru în timpul cutremurului, a vizitat mai multe părţi ale Capitalei. Raporul întocmit de prefectul poliţiei arată că au fost 8 morţi, 14 răniţi, 36 case dărîmate în întregime şi multe cu stricăciuni serioase. Mai este menţionat cutremurul din 14 noiembrie 1829 descris în „Curierul român” cu o durată de un minut şi despre care dascălul de la Batiştea scria „cu puţin lucru nu s-a potrivit cu cutremurul din leatul 1802 octombrie 14”. De asemenea, este menţionat cutremurul din 31 august 1894.

Secolul XX aduce şi el două mari cutremure:
Cutremurul din 1940 produs la ora 3.39 în dimineaţa zilei de 10 noiembrie care a avut o intensitate de 7,4 grade pe scara Richter şi în timpul căruia s-a prăbuşit cea mai înaltă construcţie de beton armat din România, blocul Carlton, situat la intersecţia Străzii Regale cu bulevardul Bălcescu. Printre victimele de la blocul Carlton s-a numărat şi compozitorul I.Vasilache. După cutremurul din 1940 au apărut primele norme seismice în construcţia clădirilor, norme publicate în Monitorul Oficial din 1943 ^[6].
Cutremurul din 4 martie 1977 produs la ora 21:22, a avut o intensitate de 7,2 grade pe scara Richter şi a făcut 1.424 de victime în Bucureşti (1.578 în toată ţara). O serie de personalităţi ale vieţii culturale au căzut victime acestui cutremur.

[modifică] Inundaţii

Informaţii bazate pe documente despre inundaţiile din Bucureşti au apărut relativ tîrziu, pentru că Bucureştiul n-a fost aşezat de la început în imediata apropiere a Dâmboviţei. Odată cu mărirea oraşului au apărut şi documente despre revărsările rîului.

În primăverile şi toamnele ploioase sau cînd topirea zăpezilor se făcea brusc, Dâmboviţa făcea pagube importante pentru bucureşteni. O altă cauză a revărsărilor era faptul că la intrarea şi la ieşirea apei în şi din oraş, erau numeroase mori pe albia Dâmboviţei. Morile potoleau într-o măsură oarecare apa rîului dar exercitau şi o presiune la suprafaţa apei, împingînd-o peste maluri. Prima însemnare documentară despre o inundaţie mai mare provine din timpul domnitorului Gheorghe Duca ^[7].
În timpul domniei lui Alexandru Moruzi se iau măsuri pentru repararea podurilor de peste Dâmboviţa, poduri care erau şubrezite şi ameninţau să se prăbuşească. Cele patru poduri au intrat în reparaţii: podul de la Şerban-Vodă în 1793, podul de la Gorgani în 1794, podul de la Cotroceni în 1794, podul de la mănăstirea Sf.Ioan în 1795 ^[8]. După inundaţia din 1814, pentru protejarea oraşului, boierii hotărăsc „să se facă zăgaz ţapăn umplut cu pămînt înalt de şase palme domneşti şi lat de doi stînjeni”. Suma necesară pentru această lucrare împreună cu terminarea şanţurilor de-a lungul Dîmboviţei începute de pe vremea lui Alexandru Ipsilant se ridică la 12.135 de taleri ^[9]; suma urma să fie strînsă de la stăpînii care deţineau moşii pe malul rîului. Cu toate măsurile, inundaţiile au continuat iar în 1837 şapte mahalale au fost inundate. Cu toate că de-a lungul timpului au fost nenumărate inundaţii în Bucureşti, trei dintre aceste au făcut pagubele cele mai mari:
Inundaţia din martie 1862 cînd vremea ploioasă şi călduroasă au dus la un dezgheţ brusc; Capitala a fost acoperită de ape din Grozăveşti pînă la Grădina Cişmigiu ^[10]. Fiecare sinistrat a primit 135 de lei.
Inundaţia din mai 1864 cînd au fost inundate mahalalele Antim, Broşteni, Izvor iar apele au atins doi metri ^[11]. S-au acordat ajutoare de urgenţă constînd în alimente şi bani. Mihail Kogălniceanu care era ministru de interne a cerut deschiderea de subscripţii.
Inundaţia din martie 1865 a fost cea mai dezastruoasă inundaţie din secolul al XIX-lea, care a afectat nu numai Capitala ci întreaga ţară. În unele părţi ale Bucureştiului, apa a atins nivelul de trei metri. Numărul sinistraţilor a fost foarte mare, circulaţia s-a întrerupt, aprovizionarea cu apă potabilă şi alimente s-a desfăşurat greoi. S-a început o puternică campanie în ziarele vremii împotriva guvernului, acuzat de lipsa de măsuri în ajutorul populaţiei, nepricepere şi necinste ^[12]. Este votată legea pentru desfiinţarea morilor şi zăgazurilor de pe apa Dîmboviţei; lucrările prevăzute în lege încep imediat dar ritmul este lent, cu termene amînate, cu lucrări superficiale ^[13].
Canalizarea Dîmboviţei începe la sfîrşitul anului 1880 şi cu toate că lucrările au fost terminate, o ultimă inundaţie are loc în 1892 cînd sînt afectate cartierele Grozăveşti, Cărămidari şi Cotroceni; Grădina Botanică a fost distrusă aproape în întregime.

[modifică] Ciumă

În istoria Bucureştiului au existat mai multe epidemii de ciumă. Din secolul al XV-lea ele apar şi în însemnări. Astfel, în timpul lui Gheorghe Duca apare ciuma din 1676; domnitorul se retrage la moşia comisului Vlad Cocorescu, caimacamii părăsesc şi ei Capitala pînă în primăvara anului 1677 cînd ciuma încetează. A fost creată breasla cioclilor, un corp de oameni bine plătiţi care proveneau din rîndurile foştilor ciumaţi despre care se spune că sînt imuni, breslă care strîngea morţii, îi îngropa şi curăţa oraşul. Ciuma revine în Bucureşti în mai multe rînduri: în 1689, 1718, 1730. În 1730 domitorul Nicolae Mavrocordat cade victimă epidemiei de ciumă şi este înmormîntat lîngă mănăstirea Văcăreşti ^[14]
În 1735 domitorul Grigore Ghica înfiinţează spitalul Pantelimon care avea şi o secţie specială pentru ciumaţi iar în 1752 fixează corpul cioclilor la 20 sub conducerea unui căpitan şi le hotărăşte următoarele atribuţii: îngrijirea ciumaţilor, ridicarea şi transportarea la spital, izolarea, dezinfectarea caselor, cercetarea mahalalelor pentru a găsi bolnavi. Printre cioclii erau şi femei iar breasla era scutită de dări. Începînd cu anul 1786, din cauza nelegiuirilor pe care începuseră să le facă cioclii, se hotărăşte ca aceştia să fie însoţiţi de departe de un zapciu care să vegheze să nu se întîmple nimic bolnavului ^[15]. În 1792 apare o nouă epidemie de ciumă în Bucureşti extinsă în toate mahalalele cu excepţia celei din Mihai Vodă.

În 1812 în timpul domnitorului Ioan Caragea izbucneşte cea mai puternică epidemie de ciumă din ţară, cunoscută sub denumirea de „ciuma lui Caragea”. Cifra vehiculată este de 90.000 de decese în toată ţara. Boala s-a stins în 1813 dar nu de tot, au existat izbucniri lente cînd şi cînd. Ultima mare epidemie de ciumă a fost cea începută la sfîrşitul anului 1828 şi care a durat pînă la jumătatea anului 1830. Bilanţul a fost de 26.302 morţi civili, 9.557 de militari. După această dată, ciuma a apărut rar în Bucureşti şi a fost lipsită de violenţă iar după 1850, Capitala nu mai cunoaşte această boală.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• George Potra, Din Bucureştii de altădată, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
• Radu Olteanum Bucureştii în date şi întâmplări, ed. Paideia, 2002