Camille Pissarro
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Camille Pissarro (*10 iulie 1830, Charlotte-Amalie - 13 noiembrie 1903, Paris) a fost un pictor francez care a jucat un rol decisiv în unificarea mişcării impresioniste şi în schimbările ce au avut loc în arta celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, rol recunoscut ca atare cu mult mai târziu decât cel al altor pictori contemporani cu el. Prin contribuţia pe care a avut-o la formarea artistică a lui Paul Cézanne, Vincent Van Gogh, Paul Gauguin, Georges Seurat şi alţii a influenţat, deşi mai puţin remarcat, apariţia picturii moderne din secolul al XX-lea.
Cuprins |
[modifică] Viaţa şi Opera
Camille Pissarro s-a născut la 10 iulie 1830 la Charlotte-Amalie, un port pe insula Saint-Thomas (pe atunci Antilele Daneze). Este cel de-al treilea fiu al lui Abraham Gabriel Pissarro şi Rachel Manzano-Pomie. Părinţii săi, de origine evreiască, provenind din Bordeaux, se stabiliseră pe insulă în anul 1824, tatăl fiind proprietarul unei prospere brutării. La vârsta de 12 ani, Pissarro este trimis la o şcoală din Franţa. Timp de cinci ani va locui în Passy, în apropierea Parisului. Timpul liber şi-l petrece adesea în Muzeul Louvru, de atunci devine vizibilă înclinaţia lui spre desen. Întors pe insula natală, se întâlneşte cu Fritz Melbye, peisagist danez, în compania căruia Pissarro pictează primele sale tablouri. După câteva luni de colaborare, animat de ideile anarhiste, idei de care va fi atras tot restul vieţii sale, Pissaro fuge împreună cu prietenul său la Caracas, în Venezuela. Revine acasă şi reuşeşte, cu greutate, să-şi convingă tatăl că nu are aptitudini pentru comerţ. În 1855, pleacă la Paris pentru a studia pictura.
[modifică] Primul contact cu Parisul
Sosirea în oraşul de pe Sena coincide cu "Expoziţia Mondială", unde descoperă pictura generaţiei mai vârstnice: Corot, Millet, Daubigny, Delacroix. Este entuziasmat în special de operele lui Gustave Courbet, expuse simultan cu expoziţia "Pavilionul Realismului". Va avea nevoie totuşi de zece ani pentru a înţelege şi aprofunda arta lor. Frecventează câteva şcoli, se duce prin ateliere, dar nicăieri nu rămâne pentru mult timp. Încă de la început are o simpatie pentru pictura peisajelor, de aceea, este interesat mai ales de cercul de la Barbizon (Millet, Daubigny) şi de creaţiile lui Corot, în care vede pe maestrul său şi căruia îi va arăta picturile sale şi va urma fiecare observaţie a acestuia.
[modifică] Contactul cu Impresionismul
Urmează o perioadă de cotitură pentru Pissarro. La "Academia Elveţiană" întâlneşte pe viitorii impresionişti, în primul rând pe Monet, apoi pe Renoir, Sisley şi Cézanne. În anul 1859, "Salonul Oficial" îi primeşte primel lucrări. Locuieşte pentru început în La Varenne Saint-Hilaire, la sud-vest de Paris, după aceea la Pontoise. Pictează în aer liber ("plein air"), pictura sa ia amploare, dar, din păcate, nu se prea vinde. Căutând o ieşire din dificultăţile financiare, este nevoit să picteze ornamente decorative pentru evantaie. Pissarro devine un adevărat impresionist începând din anul 1869. După mutarea la Louveciennes, întăreşte legăturile de prietenie cu Monet, Renoir şi Sisley, ceea ce duce la schimbarea stilului său în pictură. Vor creşte expresivitatea şi sensibilitatea faţă de lumină, îl va cuprinde fascinaţia schimbărilor care au loc în diferite momente ale zilei sau perioade ale anului.
În timpul războiului franco-prusac (1870-1871), Pissaro pleacă la Londra împreună cu familia, după ce se căsătoreşte cu Julie Velley, cu care convieţuia deja de zece ani. În Londra se întâlneşte cu Monet, cu care vizitează muzee şi se entuziasmează de arta peisagiştilor englezi, în mod deosebit de Constable şi Turner. După reîntoarcerea în Franţa, anii 1872-1874 par a fi mai buni, pentru prima oară picturile sale găsesc cumpărători.
Prima expoziţie a impresioniştilor din 1874, organizată practic de Pissarro împreună cu Monet, nu se bucură de succes şi suferă în urma atacurilor criticilor care îi iau în derâdere. Pissarro caută noi direcţii de dezvoltare şi în pânzele sale încep să apară figuri umane. Se apropie de stilul lui Degas, îşi perfecţionează desenul, începe să lucreze cu pasteluri şi se iniţiază în arta gravurii. Lucrarea "Acoperişurile roşii, un colţ de ţară, efectul iernii" a fost prezentată la cea de-a treia expoziţie de pictură impresionistă, în anul 1877. Este una din cele mai mature opere din creaţia lui Pissarro, spontaneitatea şi cursivitatea stilului caracteristice pentru anii şaptezeci au scăzut uşor în intensitate, cu toate acestea artistul realizează o concentrare deosebită a efectelor. După a patra expoziţie a impresioniştilor din anul 1879, operele sale se vând din ce în ce mai bine. La expoziţia din anul 1882, prezintă o panoramă a stilului său nou, în cele treizeci şi şase de tablouri expuse. Ca şi alţi pictori din această perioadă, şi el va căuta să depăşească formele impresionismului. Personajele - siluete umane - care până acum jucaseră un rol mai puţin important în opera sa, devin din ce în ce mai prezente.
Cel mai adesea sunt femei, care execută diferite munci la fermă sau visează cu ochii deschişi. În aceste condiţii, peisajul devine numai un fundal pentru prezentarea motivului principal. "Tânăra fată cu băţ" (1881) este poate cea mai caracteristică pictură pentru această perioadă de creaţie a lui Pissarro.
Vederea din perspectivă şi planul apropiat demonstrează stilul componistic observat la Degas, faţa fetiţei, pe care se citesc pacea şi îngândurarea, sau aplecarea capului amintesc de unele personaje din picturile lui Millet sau Renoir.
Între anii 1870-1880, Pissarro lucrează de mai multe ori împreună cu Cézanne - de care l-a legat o lungă şi trainică prietenie -, învăţând unul de la altul. Această colaborare a dat tonul unuia din cele mai importante capitole din istoria picturii secolului al XIX-lea.
[modifică] Trecerea spre Neoimpresionism:Pointillismul
Sub influenţa lui Georges Seurat, Pissaro începe să aplice o altă tehnică în pictură, şi anume pointillismul (sau divizionismul), pictura prin puncte, în care el vede o nouă etapă de dezvoltare logică a impresionismului. În timpul celei de-a opta şi totodată ultimei expoziţii a impresioniştilor din anul 1886, îşi prezintă pânzele într-o sală separată, alături de lucrările neoimpresioniştilor Seurat şi Paul Signac, subliniind faptul că se identifică totalmente cu noul curent. Tablourile provoacă mirare şi sarcasmul publicului şi criticii.
În tabloul Vedere de la fereastra mea... dispare aproape total capacitatea artistului de observare intuitivă a naturii. Factura tabloului este dată de atingeri delicate şi rotunde ale pensulei, care formează tuşe în culori diferenţiate. Vopselele vin aplicate una alături de alta, juxtapuse, în conformitate cu legile de complementaritate şi de contrast ale culorilor.
La sfârşitul anilor optzeci, Pissarro se rupe totuşi de pointillism. I se pare că această tehnică îl limitează prea mult şi nu este în ton cu "uşurinţa, libertatea, spontaneitatea şi prospeţimea impresionismului".
Din anul 1889, pictorul suferă de o boală cronică a ochilor (conjunctivită), care nu-i mai permite să lucreze în aer liber. Din acest moment va privi lumea prin fereastra atelierului. Pentru a avea posibilitatea unei tematici variate, călătoreşte des la Rouen sau la Dieppe, în Normandie. Pictează vederi de la ferestrele hotelurilor sau locuinţelor, atunci apare seria de picturi reprezentând viaţa urbană de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Pissarro se bucură în sfârşit de o recunoaştere a publicului şi criticii, participă la expoziţii în Europa şi America. Mulţumită testamentului lui Gustave Caillebotte, membru al grupării impresioniste, care a oferit statului francez întreaga sa colecţie de picturi, multe lucrări ale lui Pissarro sunt expuse în Muzeul Luxembourg din Paris încă din timpul vieţii artistului.
Pissarro îşi petrece vara anului 1903 la Le Havre, realizând o serie de lucrări. Moare la Paris, pe 13 noiembrie, de leucemie.
