Celebri haiduci şi panduri din Oltenia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

"În codrul verde
nu se mai pierde
Nu se mai vede
urmă de cal

Pe la izvoare
nu mai apare
Urma călare
a vreunui haiduc.

Unde s-au dus?
Când au apus
Anii de sus
ai gloriei lor?

Unde-s pistoalele?
Unde-s pumnalele
Caii şi flintele
haiducilor?

La drumul mare
nu mai apare
Să mai omoare
câte-un ciocoi

Să-i ia toţi banii
pentru ţăranii
Pentru sărmanii
plini de nevoi."

("Amintire cu haiduci")

Cuprins

1 Haiducii
2 Pandurii
3 Listă cu panduri şi haiduci celebri din Oltenia în această sută de ani
4 Alţi haiduci

[modifică] Haiducii

Haiducii, prezenţi în toate ţările din Balcani ca luptători pentru dreptate, împotriva boierilor locali şi ai străinilor asupritori. Trecuţi sub tăcere de manualele din epoca regilor, consideraţi elemente care provoacă dezordine, priviţi cu circumspecţie de comunişti, pe de o parte consideraţi bunicii luptei de clasă, pe de altă parte, consideraţi un exemplu nu tocmai potrivit pentru societate, în pericol de a cădea în uitare azi, haiducii şi pandurii, au reprezentat pentru popor, adevăraţi eroi. În special, timp de o sută de ani, Oltenia cunoaşte o escaladare a fenomenului, după tratatul de la Passarovitz când Oltenia a trecut în stăpânirea austraică şi până după revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, haiducia a constituit, de multe ori, singura soluţie în faţa represiunilor şi nedreptăţilor. În Oltenia (un adevărat ţinut al haiducilor), haiducia apare ca fenomen, mult mai devreme, de fapt după 1560, odată cu Baba Novac, continuă cu legendarii Gruia Novac (unul dintre fii săi), cu Iorgu Iorgovan şi cunoşte o adevărată explozie, devenind o modă, în timpul ocupaţiei austriece până după revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

Timp de aproximativ 300 de ani, (cca.1560-1860) există un lung şi neîntrerupt şir de haiduci celebri.

Vremea haiducilor apune în preajma unirii principatelor, odată cu revoluţionarul Popa Şapcă, ultimul care ridică la luptă cetele de haiduci.

Cum datele despre haiduci sunt de multe ori contradictorii, consideraţi tâlhari de către stăpânitori şi eroi de către popor, o prezentare a lor într-o lumină neutră este o sarcină ingrată.

[modifică] Pandurii

Pandurii, în România, în majoritatea cazurilor, sunt tot haiduci înrolaţi într-o oaste paramilitară (cea a pandurlor) care a stârnit revoluţia de la 1821. Termenul de pandur este folosit prima dată în lumea germanică, derivat din denumirea grupurilor de vikingi care făceau diversiuni în vremuri străvechi, când vikingii pustiiau sudul mării Baltice. În epoca modernă, prusacii au reinventat poveştile, folosind trupe special pregătite pentru producerea diversiunilor în armata habsburgică: asasinarea comandanţilor, răpirea unor persoane de rang înalt, distrugerea depozitelor de muniţie, trupe speciale care acţionau, de regulă, în spatele frontului. Habsburgii au preluat şi ei metoda, răspunzându-le prusacilor cu aceeaşi monedă. În Oltenia, termenul de panduri a fost introdus de austrieci. În momentul în care au realizat că trupele lor nu reuşesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci care îi atacau când nu erau pregătiţi, la locuri de popas, hanuri, crâşme, locuri strâmte. Au hotărât să angajeze mercenari din rândul populaţiei din zonă, pentru prinderea haiducilor. Numai că în Oltenia totul a luat o întorsătură neaşteptată, mulţi haiduci au găsit bună ideea ca în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie fără să facă nimic; timp de aproape doi ani, austriecii au plătit simbrie unor haiduci ca să prindă alţi haiduci, nici un haiduc nu a fost prins. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească Oltenia cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaţionale. După plecarea austriecilor, titlul de pandur şi-a schimbat, pentru un timp, întru-câtva, înţelesul, devenind un fel de cete menite să apere boierii de haiduci (un fel de poliţii personale), denumirea era preluată de la austrieci şi venea să semnifice un corp de arnăuţi mai mare şi bine înarmat. Când a izbucnit războiul ruso-turc, cuvântul pandur şi-a schimbat iarăşi înţelesul. Ţarul a dorit, iniţial, închirierea unor oameni ai boierilor care cunoşteau locurile şi astfel, le-ar fi uşurat sarcina. Boierii au refuzat să se despartă de gărzile lor, care revin acum la vechea denumire de arnăuţi, pentru că, între timp, ţarul dă sfoară în ţară că înrolează volunari, panduri, contra unei solde foarte atrăgătoare. Imediat apar voluntari din toate colţurile ţării, dornici să lupte cu turcii. Majoritatea celor înrolati sunt, de data aceasta, haiduci dar printre ei apar şi arnăuţi şi alte categorii de oameni. Într-o singură săptămână, numărul pandurilor înrolaţi atinge cifra de 50.000, care erau împărţiţi în cete de 1000-1500 de oameni, sub conducerea unor căpetenii alese de ei, în general sînt căpetenii de haiduci. După plecarea ruşilor, pandurii ajuseseră o castă militară, cu uniforme, tabere de instrucţie, corturi şi tot echipamentul militar aferent, muniţie şi armament, dar care, nemaifiind plătiţi de ţar, constituiau o forţă greu de ţinut în frâu, mai ales că erau oameni obişnuiti cu luptele.

În momentul în care pandurii plecă conduşi de Tudor Vladimirescu, termenul de pandur işi schimbă pentru ultima dată sensul, în membru al unei armate paramilitare de revoluţionari, sau o armată de haiduci şi răsculaţi întocmită după toate legile moderne ale războiului.