Constituţia sovietică din 1936

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Constituţia sovietică adoptată pe 5 decembrie 1936, cunoscută şi cu numele de "Constituţia lui Stalin", a modificat forma de conducere a Uniunii Sovietice. Constituţia anula restricţiile la dreptul la vot şi a adăugat dreptul la muncă şi votul direct şi universal la drepturile garantate prin legea fundamentală. În plus, Constituţia recunoştea un număr de drepturi colective economice şi sociale printre care: dreptul la muncă, odihnă şi timp liber, la îngrijirea sănătăţii, protecţie pentru cazurile de îmbolnăvire şi pentru vârstă înaintată, drepturile la casă, educaţie şi beneficii culturale. Constituţia asigura alegerea directă a tuturor corpurilor conducătoare, pe care le reorganiza într-un sistem unic şi uniform.

În 1936 a fost schimbat numele Comitetului Central Executiv în acela de Sovietul Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. La fel ca predecesoarele sale, Sovietul Suprem era format din două camere: Sovietul Uniunii şi Sovietul Naţionalităţilor. Constituţia autoriza Sovietul Suprem să aleagă comisii, care se ocupau de rezolvarea majorităţii problemelor Sovietului. La fel ca şi în cazul constituţiilor precedente, Politburo exercita întreaga putere între sesiunile Sovietului Suprem şi avea dreptul să expliciteze legile. Preşedintele Politburo devenea şeful titular al statului. Sovnarkomul, care după 1946 a fost rebotezat Consiliul de Miniştri, a continuat să funcţioneze ca ramura executivă a puterii în statul sovietic.

Dintre cele patru constituţii sovietice, Constituţia din 1936 a funcţionat cel mai mult. A fost înlocuită în 1977.

Din punctul de vedere sovietic, constituţia socialistă asigura drepturi economice pe care constituţiile democraţiilor occidentale nu le asigurau. Legea fundamentală din 1936 a fost văzută ca un triumf personal al lui Stalin, care, cu această ocazie, a fost descris de Pravda ca "geniu al noii lumi, cel mai înţelept om al epocii, marele conducător al comunismului."^[1] Anumiţi istorici occidentali au considerat acestă constituţie ca un document de propagandă lipsit de valoare practică. Leonard Schapiro scria: "Decizia de a schimba sistemul de vot indirect cu unul direct, dreptul de vot limitat cu cel universal şi votul direct cu cel secret, a fost măsura încrederii partidului în capacitatea sa de a asigura propunerea candidaţilor după dorinţa, fără restricţiile considerate necesare în trecut..." şi că "... o cercetare atentă a conceptului noii constituţii arăta că aceasta lăsa neştirbită poziţia dominantă a partidului, fiind prin acest fapt fără valoare din punct de vedere al garantării drepturilor individuale."^[2]