Constituţia sovietică din 1977

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

La cea de-a VII-a sesiune specială a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice în cea de-a IX-a legislatură din 7 octombrie 1977 a fost adoptată în unanimitate a patra şi ultima dintre constituţiile sovietice, cunoscută şi sub numele de "Constituţia Brejnev". Numele oficial al actului a fost "Constituţia (Legea Fundamentală) a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste" (în rusă: Конститу́ция (Основно́й Зако́н) Сою́за Сове́тских Социалисти́ческих Респу́блик)

În preambul se afirma: "... obiectivele dictaurii proletariatului fiind îndeplinite, statul sovietic a devenit statul întregului popor." Prin comparaţie cu celelalte constituţii, aceasta din urmă extindea limitele reglementărilor constituţionale ale societăţii.

În primul capitol era reafirmat rolul conducător al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi tot aici se stabileau principiile de conducere al statului şi guvernului.

Articolul 1 definea URSS-ul ca un stat socialist, aşa cum făceau şi celelalte constituţii de până atunci:

"Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste este un stat socialist al întregului popor, exprimând voinţa şi interesele muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, a clasei muncitoare a tuturor naţionalităţilor patriei. ".

Diferenţa care apărea în această definiţie era aceea că puterea nu mai era exercitată doar în numele muncitorimii şi ţărănimii. Următoarele capitole stabileau principiile conducerii economice şi a relaţiilor culturale.

Constituţia din 1977 era mai detaliată şi cu mai multe articole. Ea cuprindea 28 de articole noi fată de versiunea din 1936. Constituţia definea în mod explicit împărţirea responsabilităţilor între autorităţile republicane şi cele centrale. De exemplu, stabilirea limitelor şi a diviziunilor administrative cădeau în sarcina exclusivă a republicilor. Totuşi, prin constituţie se stabileau regulile generale prin care schimbările puteau face modificările administrative. Astfel, Constituţia se concentra pe procesul de guvernare ca un intreg.

La fel ca şi celelalte constituţii sovietice, Constituţia Brejnev păstra prevederile cu privire la dreptul de secesiune al republicilor unionale, tocmai aceste prevederi jucând în 1991 un rol hotărâtor în procesul de disoluţie a Uniunii Sovietice.

Cuprins

1 Procesul de amendare a constituţiei
2 Amendamentele aduse Constituţiei din 1977
3 Drepturile constituţionale
4 Rolul cetăţeanului
5 Bibliografie
6 Legături externe

[modifică] Procesul de amendare a constituţiei

Adoptarea Constituţiei a fost un act legislativ al Sovietului Suprem. Adoptările amendamentelor la Constituţie au fost în acelaşi mod acte legislative ale organului legislativ suprem. Amendamentele aveau nevoie pentru aprobare votul a două treimi a delegaţilor din Sovietul Deputaţilor Poporului. Ele puteau fi iniţiate de Sovietul Naţionalităţilor, de Sovietului Suprem, (care acţiona prin comisiile şi comitetele sale), de Prezidiul sau de preşedintele Sovietului Suprem, de Comitetul Constituţional de Supraveghere, de Consiliul de Miniştri, de Sovietul Controlului Poporului, de Curtea Supremă, Procuratură şi şeful Arbitrajului de Stat. În plus, comitetele de conducere ale organizaţiilor oficiale şi a Academiei Sovietice de Ştiinţe puteau iniţia amendamente sau legi.

Constituţiile sovietice erau frecvent amendate şi au fost schimbate mult mai des decât cele ale statelor de democraţie parlamentară din occident. Pentru a evita schimbările dese, Constituţia din 1977 încerca să stabilească reguli pentru puterile în stat în mod separat. Au fost adoptate legi care să pună în practică prevedrile constituţionale: legea cetăţeniei, legea cu privire la alegerea deputaţilor în Sovietul Suprem, legea statutului acestor deputaţi, legea Curţii Supreme şi a procuraturii, etc.

[modifică] Amendamentele aduse Constituţiei din 1977

În octombrie 1988, au fost propuse amendamente şi adăugări la Constituţia din 1977, care au fost publicate în presa sovietică în vederea dezbaterii publice. În decembrie 1988, după ce s-a încheiat procesul de dezbatere publică, aceste amendamente şi adăugări au fost adoptate. Noile prevederi schimbau în mod substanţial şi fundamental sistemele politice şi electorale. Deşi ofiacialităţile sovietice afirmau că schimbările nu reprezentau decât o reîntoarcere la formele şi funcţiunile "leniniste", ele erau surprinzătoare din multe puncte de vedere şi fără precedent. Poziţia preşedintelui Sovietului Suprem a fost în mod oficial desemnată şi i s-au rezervat puteri specifice – în mod special conducerea agendei legislative, capacitatea de a emite ordonanţe şi dreptul oficial de a conduce negocieri şi a semna tratate cu guverne străine şi organizaţii internaţionale. A fost înfiinţat Comitetul de Supraveghere Constituţională, compus din persoane care nu erau membri ai Sovietului Deputaţilor Poporului, având puterea legală de apreciere a constituţionalitătii legilor şi actelor normative al emise de organele centrale sau republicane, de recomandare a suspendării şi abrogării celor găsite neconforme cu legea fundamentală. Procesul electoral a fost deschis mai multor candidaţi pentru un singur mandat, e adevărat nu şi candidaturii din partea altor partide decât cel comunist. A fost definit un corp legislativ – Sovietul Suprem – care urma fie convocat în sesiuni ordinare în sesiunile de primăvară, respectiv de toamnă. Spre deosebire de vechea formă a Sovietului Suprem, acest nou organ al puterii legislative era ales în mod indirect, dintre membrii Sovietului Deputaţilor Poporului.

[modifică] Drepturile constituţionale

Constituţia sovietică, o constituţie cu spoială democratică, includea o serie de drepturi civice şi politice – libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de asociere, libertatea credinţei. În plus, Constituţia garanta libertatea de exprimare artistică, protecţia familiei, inviolabilitatea persoanei şi domiciliului şi dreptul la intimitate. În conformitate cu linia ideologică marxist-leninistă, Constituţia garanta drepturi sociale şi economice care nu erau asigurate de constituţiile democraţiilor burgheze capitaliste – dreptul la muncă, odihnă şi timp liber, îngrijirea sănătăţii, a protecţiei în caz de boală sau vârstă înaintată, dreptul la locuinţe şi beneficii culturale.

Spre deosebire de constituţiile burghezo-democratice, Constituţia sovietică definea limitări aledrepturilor politice, altele decât cele stabilite de sistemul judiciar. Articolul 6 al Constituţiei sovietice elimina efectiv orice formă de opozitie organizată, garantând Partidului Comunist al URSS monopolul politic, asigurând conducerea de către acesta a întregii vieţi sociale şi politice. Articolul 39 permitea guvernului să interzică orice activitate considerată păgubitoare, afirmând că: "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti nu se poate face în detrimentul interesului societăţii sau staului." Articolul 59 obliga cetăţenii să se supună legilor şi să se comporte în conformitate cu regulile determinate de partid. Guvernului îi era permis să nu respecte în practică drepturile inalienabile politice şi socioeconomice garantate de constituţie. Cetăţenii se bucurau în mod neîngrădit de acele drepturi care nu interferau cu interesele socialismului, partidul comunist fiind singurul care putea stabili politicile pentru societate şi guvernare. De exemplu, libertatea cuvântului, garantată de Articolul 52, putea fi suspendat dacă prin exercitarea lui se intra în contradicţie cu politicile oficiale comuniste. Până la perioada glasnostului, libertatea cuvântului nu permitea şi dreptul de a critica guvernul sau partidul comunist. Guvernul avea dreptul să interzică întâlnirile sau serviciile religioase ale cultelor nerecunoscute oficial, iar încălcarea legilor care limitau libertatea credinţei erau aspru pedepsite de codurile penale ale republicilor.

Legea fundamentală nu asigura şi mecanismele necesare protecţiei drepturilor constituţionale, neexistând amendamente care să protejeze drepturile individuale. Posibilităţile cetăţenilor de a reclama încălcare drepturilor lor era foarte redusă. Curtea Supremă nu avea capacitatea legală de a apăra drepturile constituţionale. Deşi Uniunea Sovietică a semnat Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Acordurile de la Helsinki), care cerea ca drepturile omului recunoscute internaţional să fie respectate de părţile semnatare, guvernul sovietic nu a reuşit, sau nu a putut garanta drepturile şi libertăţile asupra cărora se convenise. Totuşi, la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, s-a început discutarea publică a problemei realinierii legilor şi constituţiei sovietice la rigorile angajamentelor internaţionale asumate de URSS şi ale drepturilor omului .

[modifică] Rolul cetăţeanului

Articolul 59 al Constituţiei afirma că exercitarea drepturilor cetăţenilor era inseparabilă de îndeplinirea datoriilor lor. Articolele de la 60 la 69 definea aceste obligaţii. Cetăţenii erau obligaţi să muncească şi să resptecte discipina muncii. Eschivarea de la muncă era definită în codul penal ca "parazitism social" şi erau stabilite pedepse corespunzătoare. Constituţia obliga cetăţenii să apere proprietatea socialistă şi să lupte împotriva corupţiei. Toţi cetăţenii trebuiau să-şi îndeplinească serviciul militar ca pe o datorie de apărare şi "de sporire a puterii şi prestigiului statului sovietic." Încălcarea acestei obligaţii era considerată una dintre cele mai grave crime, cea trădare de patrie. În încheiere, constituţia obliga părinţii să-şi educe copii pentru prestarea unei munci utile societăţii şi să-i crească ca pe nişte membri de încredere ai societăţii socialiste.

Constituţia şi legile corespunzătoare apărau şi întâreau cetăţenia sovietică. Legislaţia cu privire la cetăţenie asigura drepturi egale persoanelor născute în URSS şi cetăţenilor naturalizaţi. Legea mai stabilea că cetăţenii sovietici nu puteau renunţa liber la cetăţenia lor. Pentru a-şi pierde cetăţenia sovietică, doritorii trebuiau să se adreseze Prezidiului Sovietului Suprem, care putea refuza să acorde aprobarea, dacă cel care făcea cererea nu-şi îndeplinise serviciul militar, avea datorii juridice sau era responsabil pentru întreţinerea membrilor familiei aflaţi in imposibilitatea autosusţinerii materiale. În plus, cererea de renuntare la cetăţenia sovietică putea fi respinsă în scopul apărării securităţii naţionale. Cetăţenia sovietică putea să fie retrasă celor care se făceau vinovaţi de defăimarea Uniunii Sovietice, sau de acte care aducea atingere prestigiului sau securităţii ţării.