Fonologia limbii române

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

	Un contribuitor lucrează în prezent la acest articol. Din această cauză este posibil să existe deficienţe în formatare sau conţinut. Vă rugăm să nu faceţi modificări în timp ce este afişat acest anunţ. În schimb puteţi face sugestii în pagina de discuţii.

	Puteţi şterge acest anunţ dacă au trecut mai mult de 24 de ore de la ultima modificare.

Fonologia limbii române stabileşte inventarul de unităţi segmentale (vocale şi consoane) şi unităţi suprasegmentale (accent, intonaţie) cu valoare funcţională, caracteristic limbii române. Totodată, ca în fonologia oricărei alte limbi, sînt determinate seriile de sunete echivalente (alofone) prin care se realizează fiecare fonem în parte.

Prin analiza valorii funcţionale a diferitelor aspecte fonetice se ajunge la concluzia că limba română standard foloseşte următoarele unităţi segmentale:

şapte vocale,
patru semivocale, care în unele analize sînt echivalate cu vocalele corespunzătoare,
o vocală asilabică şi devocalizată /ʲ/, care uneori este echivalată cu vocala /i/,
douăzeci de consoane

şi următoarele unităţi suprasegmentale:

accent,
intonaţie,

fiecare dintre acestea realizîndu-se fonetic în mai multe moduri echivalente fonologic.

Lipsesc aşadar din inventarul fonematic al limbii române numeroase vocale şi consoane, clicurile, cronemele, tonurile etc. Astfel de aspecte fonetice pot apărea totuşi de exemplu în interjecţii, pronunţii idiolectice, regionale sau arhaice, ori în împrumuturi neadaptate.

Cuprins

1 Unităţi segmentale
- 1.1 Foneme vocalice
- 1.2 Consoane
  - 1.2.1 Variantele palatale ale sunetelor /k/ şi /g/
2 Unităţi suprasegmentale
3 Accent
4 Intonaţie
5 Silaba
6 Bibliografie

[modifică] Unităţi segmentale

Unităţile segmentale sînt sunetele simple (vocale şi consoane) din care se alcătuiesc silabele şi apoi cuvintele. Din punct de vedere funcţional, existenţa a două categorii distincte de sunete --- vocale şi consoane --- şi diferenţa dintre ele se poate demonstra astfel:

Se constată că seria [a, e, i, ...] şi seria [b, k, d, ...] sînt incompatibile, în sensul că dacă în cadrul fiecărei serii în parte prin înlocuirea unui sunet cu altul din aceeaşi serie se obţine fie un cuvînt cu un alt sens fie un cuvînt perceput ca posibil, dar fără sens (de exemplu par-por sau par-car), înlocuirea unui sunet dintr-o serie cu un sunet din cealaltă serie nu este posibilă fără schimbarea structurii cuvîntului (de exemplu aer-cer, unde numărul de silabe se modifică).
Nu este posibilă eliminarea dintr-un cuvînt a unui sunet din seria [a, e, i, ...] (înlocuirea lui cu zero) fără ca structura cuvîntului să se modifice. În schimb sunetele din seria [b, k, d, ...] pot lipsi din cuvînt.

Astfel se face distincţie între vocale, ca sunete care pot alcătui singure o silabă şi care pot purta accentul, şi consoane, care nu au această calitate. Există desigur şi alte definiţii pentru vocale şi consoane, care au în vedere modul de articulare (deci aspectul fonetic) sau proprietăţile acustice ale acestora, dar în subiectul de faţă interesează cu precădere relaţiile pe care le contractează diversele sunete. Trebuie remarcat că o astfel de analiză funcţională mai are avantajul de a releva rolul de vocală sau consoană al unui sunet în particular pentru limba română; în alte limbi aceleaşi sunete pot juca alte roluri, de exemplu în limba engleză sunetele [l] şi [m] pot funcţiona în anumite condiţii ca vocale.

[modifică] Foneme vocalice

[modifică] Vocale propriu-zise

Inventarul de vocale al limbii române conţine şapte sunete şi diferite variaţii fonetice ale acestora:

/a/ ca în amar - vocală deschisă centrală nerotunjită
/e/ ca în elev - vocală mijlocie anterioară nerotunjită
/i/ ca în iris - vocală închisă anterioară nerotunjită
/o/ ca în ocol - vocală mijlocie posterioară rotunjită
/u/ ca în uluc - vocală închisă posterioară rotunjită
/ə/ ca în fără - vocală mijlocie centrală nerotunjită
/ɨ/ ca în vîrî - vocală închisă centrală nerotunjită

În unele împrumuturi neadaptate se păstrează două vocale suplimentare, similare cu cele din limbile de origine. Acestea nu fac parte din inventarul de foneme de bază ale limbii române, dar le menţionăm aici pentru că apar în cuvinte încetăţenite, iar vorbitorii instruiţi le folosesc ca atare:

/ø/ ca în bleu, loess - vocală mijlocie anterioară rotunjită
/y/ ca în führer, bruxelez - vocală închisă anterioară rotunjită

Tabelul de mai jos arată cele şapte foneme vocalice ale limbii române (şi cele două vocale rare), clasificate după gradul de deschidere a cavităţii orale, gradul de anterioritate a locului de articulare şi caracterul labial/nelabial (rotunjit/nerotunjit).

Vocale Vezi şi AFI, consoane.

Modificare

Deschidere

Anterioritate

Anterioare

Semiant.

Centrale

Semipost.

Posterioare

Închise

e̞

ø̞

ɤ̞

o̞

Cvasiînchise

Semiînchise

Mijlocii

Semideschise

Cvasideschise

Deschise

Legendă:

■ Celulele galbene corespund vocalelor din limba română.
■ Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română.
■ Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic.
În perechile de vocale, în stânga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită.

[modifică] Semivocale

Statutul semivocalelor în limba română este un subiect controversat, unii autori considerîndu-le alofone asilabice ale vocalelor corespunzătoare, în timp ce alţii le acordă un loc distinct în rîndul fonemelor limbii.

Numărul semivocalelor din limba română este patru; acestea corespund vocalelor /e, i, o, u/:

/e̯/ ca în deal
/i̯/ ca în fier, cai
/o̯/ ca în coasă
/u̯/ ca în ziua, leu

(Notaţia /i̯/ este echivalentă cu /j/, iar /u̯/ cu /w/.)

Semivocalele /e̯/ şi /o̯/ pot apărea în limba română numai înainte de o vocală, în timp ce /i̯/ şi /u̯/ pot apărea atît înainte cît şi după, ca în exemplele date.

Potrivit lui Emanuel Vasiliu este posibilă interpretarea semivocalelor ca simple alofone ale vocalelor corespunzătoare. Pentru aceasta trebuie introdus un operator care forţează rostirea împreună a două vocale. De exemplu cuvintele deal şi real pot fi transcrise fonologic /de+al/, respectiv /re.al/, unde semnul /+/, numit jonctură silabică, obligă pronunţarea în aceeaşi silabă a sunetelor. O astfel de echivalare are însă dezavantajul că trebuie să introducă de asemenea un mod de a deosebi perechi de cuvinte în care aceleaşi sunete vocalice formează diftongi ascendenţi şi descendenţi, precum ştiucă şi ştiu, pentru a arăta care este vocala purtătoare de accent şi care este semivocala.

[modifică] Vocala asilabică /ʲ/

La sfîrşitul unor cuvinte româneşti precum rupi, moşi, dormi, bani vorbitorii nativi percep existenţa unui sunet separat, întrucîtva similar cu vocala /i/, care urmează întotdeauna după o consoană. Acelaşi sunet apare uneori la interiorul unor cuvinte, ca în oricine, cîţiva, cincisprezece. Încercările de a înţelege acest sunet din punct de vedere fonetic şi fonologic au dus la publicarea a numeroase articole de specialitate avînd ca unic subiect acest sunet (Emil Petrovici, Valeriu Şuteu şi alţii) sau dedicarea unor secţiuni importante în lucrări de fonetică şi fonologie.

Din punct de vedere fonetic acest sunet nu există ca articulaţie separată, ci este doar o modificare (mai exact o palatalizare, înmuiere) a consoanei precedente. Un indiciu al acestei situaţii este faptul că i-ul final scurt nu necesită timp fizic pentru pronunţare. Unii cercetători (de exemplu Emil Petrovici) au extins această interpretare şi la nivel fonologic, motiv pentru care inventarul de foneme ajunge să includă şi variantele palatalizate ale tuturor consoanelor care se pot afla într-o astfel de poziţie (18 foneme suplimentare). Astfel, cuvintele lup şi lupi au fiecare cîte trei foneme: /lup/-/lupʲ/, unde /pʲ/ este un singur fonem, varianta palatalizată a consoanei /p/.

O interpretare mai apropiată de percepţia acestui „sunet” decît de realizarea lui propriu-zisă este cea dată printre alţii de Andrei Avram, care evită extinderea masivă a inventarului de foneme prin introducerea unui singur fonem special, /ʲ/, al cărui rol este de a marca palatalizarea consoanei după care este aşezat. De exemplu, perechea de cuvinte lup-lupi se transcrie fonologic /lup/-/lupʲ/, unde de data aceasta prin /pʲ/ se înţelege o succesiune de două foneme (realizată ca un singur sunet). Această interpretare are mai multe avantaje:

corespunde percepţiei vorbitorilor,
adaugă un singur fonem suplimentar,
se apropie de grafia limbii române, care notează acest pseudosunet cu litera i,
reduce mai multe tipuri de alternanţe morfofonologice la simpla adăugare a unui fonem, fără modificarea consoanelor,
corespunde evoluţiei acestui sunet în limba română, care iniţial a fost o vocală propriu-zisă.

Emanuel Vasiliu împinge mai departe această interpretare, considerînd că [ʲ] este de fapt un alofon al vocalei /i/ şi nu un fonem separat. Pentru ca o astfel de echivalare să fie acceptabilă este nevoie totuşi să se introducă un operator special care să marcheze o jonctură silabică (notată cu /+/ ca în secţiunea despre semivocale), descrisă ca obligaţia de a continua silaba de la ultima vocală pînă la sunetul care urmează după /+/. Astfel, cuvîntul lupi se transcrie fonologic /lup+i/.

[modifică] Alofonele vocalelor

Realizarea unei vocale nu se face întotdeauna cu sunetul nominal. De exemplu, vocala /a/ din cuvintele teacă şi toacă, deşi percepută identic, se realizează de fapt uşor palatalizată în primul caz şi uşor labializată în al doilea, sub influenţa semivocalelor precedente. O analiză atentă arată că în limba română fiecare vocală se poate realiza în pînă la 8 moduri distincte, în funcţie de contextul fonetic şi de vorbitor (chiar în cadrul limbii standard), exprimarea îngrijită sau normală, caracterul neologic sau de fond vechi al cuvîntului etc. Lista de mai jos cuprinde alofonele fiecărei vocale în parte, cu exemple.

/a/:
- [ä] central, ca în [sät] (sat)
- [a̟] uşor palatalizat (anterior), ca în [ˈpja̟.trə] (piatră)
- [a̹] uşor rotunjit (labializat), ca în [ˈko̯a̹.te] (coate)
- [ḁ] parţial sau total devocalizat
- [a̹ ̟] simultan palatalizat şi labializat, ca în [a.riˈpjo̯a̹ ̟.re] (aripioare)
- [ʲa̟] uşor palatalizat şi precedat de un scurt [j], ca în [reˈʲa̟l] (real, la unii vorbitori)
- [ʷa̹] uşor labializat şi precedat de un scurt [w], ca în [pro.ʷa̹kˈtiv] (proactiv, la unii vorbitori)
- [^ə̯a̞] uşor închis şi precedat de un scurt [ə] asilabic, ca în [ˈ^ə̯a̞s.ta] (asta, la unii vorbitori)

/e/
/i/
/o/
/u/
/ə/
/ɨ/

[modifică] Consoane

Limba română foloseşte 20 de consoane, marcate cu galben în tabelul de mai jos care clasifică consoanele în funcţie de modul şi locul de articulare. (Tabelul cuprinde şi două din semivocale, /ǐ/ şi /ǔ/, notate aici /j/ şi /w/.) De asemenea sînt indicate unele alofone ale consoanelor, anume acelea care au un simbol aparte în Alfabetul Fonetic Internaţional.

Mod de articulare	Loc de articulare
Consoane Vezi şi AFI, vocale.																				Editează
Mod de articulare	Bi- labiale		Labio- dentale		Dentale		Alveo- lare		Post- alveo- lare		Alveolo- palatale		Retro- flexe		Palatale		Velare		Uvulare		Farin- gale		Epi- glotale		Glotale
Flux pulmonar
Oclusive	p	b			t̪	d̪	t	d					ʈ	ɖ	c	ɟ	k	ɡ	q	ɢ			ʡ	-	ʔ	-
Africate							ʦ	ʣ	ʧ	ʤ	ʨ	ʥ												-		-
Fricative	ɸ	β	f	v	θ	ð	s	z	ʃ	ʒ	ɕ	ʑ	ʂ	ʐ	ç	ʝ	x	ɣ	χ	ʁ	ħ	ʕ	ʜ	ʢ	h	ɦ
Sonante				ʋ				ɹ						ɻ		j		ɰ							-	-
Vibrante		ʙ				r̪		r									-	-		ʀ					-	-
Bătute								ɾ						ɽ			-	-							-	-
Fricative laterale	-	-	-	-			ɬ	ɮ													-	-	-	-	-	-
Sonante laterale	-	-	-	-		l̪		l						ɭ		ʎ		ʟ			-	-	-	-	-	-
Bătute laterale	-	-	-	-				ɺ													-	-	-	-	-	-
Nazale		m		ɱ		n̪		n						ɳ		ɲ		ŋ		ɴ	-	-	-	-	-	-
Flux glotal (explozive şi implozive)
Oclusive explozive	pʼ						tʼ						ʈʼ		cʼ		kʼ		qʼ						-	-
Fricative explozive	ɸʼ		fʼ				sʼ		ʃʼ		ɕʼ		ʂʼ		çʼ		xʼ		χʼ						-	-
Implozive		ɓ						ɗ								ʄ		ɠ		ʛ					-	-
Flux velar (clicuri)
Clicuri centrale	ʘ				ǀ						ǃ				ǂ		-	-	-	-	-	-	-	-	-	-
Clicuri laterale	-	-	-	-	-		ǁ										-	-	-	-	-	-	-	-	-	-
Articulaţii multiple
Fricativă postalveolovelară: ɧ					Sonantă labiovelară: w							Fricativă labiovelară: ʍ							Sonantă labiopalatală: ɥ
Legendă:
■ Celulele gri corespund unor articulări considerate imposibile. ■ Celulele galbene corespund consoanelor din limba română. ■ Celulele crem indică alofone ale unor consoane din limba română. În perechile de consoane, cea din stînga este surdă, iar cea din dreapta este sonoră.

Aşadar, inventarul fonemelor limbii române cuprinde următoarele consoane:

/p/: oclusivă bilabială surdă, ca în pace, aparte, cap
/b/: oclusivă bilabială sonoră, ca în bun, abac, cub
/t/: oclusivă alveolară surdă, ca în tare, ating, sat
/d/: oclusivă alveolară sonoră, ca în dor, odihni, rod
/k/: oclusivă velară surdă, ca în cal, acolo, rac, realizată şi ca alofonul
- [c]: oclusivă palatală surdă, ca în chel, achit, ochi
/g/: oclusivă velară sonoră, ca în gol, ogar, rog, realizată şi ca alofonul
- [ɟ]: oclusivă palatală sonoră, ca în ghid, leghe, priveghi
/ʦ/: africată alveolară surdă, ca în ţap, oţet, maţ
/ʧ/: africată postalveolară surdă, ca în cer, ace, taci
/ʤ/: africată postalveolară sonoră, ca în ger, magic, rogi
/f/: fricativă labiodentală surdă, ca în foc, afară, puf
/v/: fricativă labiodentală sonoră, ca în var, covor, mov
/s/: fricativă alveolară surdă, ca în sare, masă, cos
/z/: fricativă alveolară sonoră, ca în zar, vază, roz
/ʃ/: fricativă postalveolară surdă, ca în şarpe, aşa, coş
/ʒ/: fricativă postalveolară sonoră, ca în jar, ajutor, vrej
/h/: fricativă glotală surdă, ca în ham, rahat, realizată şi ca alofonele
- [ç]: fricativă palatală surdă, ca în hienă, mohican, vlahi
- [x]: fricativă velară surdă, ca în hrib, vlah
/m/: nazală bilabială sonoră, ca în măr, amic, cum
/n/: nazală alveolară sonoră, ca în nor, sună, an, realizată şi ca alofonul
- [ŋ]: nazală velară sonoră, ca în prunc, gong, branhie
/l/: sonantă laterală alveolară sonoră, ca în lung, ales, mal
/r/: vibrantă alveolară sonoră, ca în rai, arid, far

[modifică] Variantele palatale ale sunetelor /k/ şi /g/

În unele descrieri ale sistemului fonematic al limbii române (datorate, printre alţii, lui Emil Petrovici şi Andrei Avram) alofonele palatale ale consoanelor velare /k/ şi /g/ (notate adesea cu k' şi g'; în AFI [c] şi [ɟ]) sînt luate ca foneme separate, ceea ce ridică numărul fonemelor consoonantice la 22. Acest punct de vedere interpretează cuvinte precum chiar şi cheală ca începînd cu o consoană palatală şi continuînd direct cu vocala [a], considerînd că între acestea nu există nici o semivocală. O astfel de interpretare are însă o serie de dezavantaje:

sporeşte numărul de foneme,
nu face paralela naturală sec-seacă --- chel-cheală,
nu distinge între tranşele iniţiale ale perechilor de cuvinte precum gheară-ghiaur.

O interpretare avantajoasă este cea datorată printre alţii lui Frederick Agard şi Emanuel Vasiliu, în care diferenţa dintre variantele velare şi cele palatale este considerată pur fonetică (impusă de sunetul care urmează). Astfel, perechile de cuvinte precum cal-chel se pot transcrie fonemic folosind acelaşi fonem /k/: /kal/, /kel/, ceea ce convine realităţii că în limba română niciodată înainte de o vocală anterioară (/e, i/) nu putem avea varianta velară a lui /k/. În plus, această interpretare permite paralela firească între o pereche de tipul chem-cheamă sau îngheţ-îngheaţă şi perechile tem-teamă, leg-leagă, merg-meargă etc.

[modifică] Unităţi suprasegmentale

Fonemele descrise în secţiunile anterioare se grupează în silabe, care, în planul expresiei, reprezintă sintagmele minimale. Se numesc unităţi suprasegmentale acele aspecte fonetice care contractează relaţii heterosilabice (între silabe diferite), spre deosebire de unităţile segmentale (fonemele), care nu pot intra în astfel de relaţii.

În limba română apar două unităţi suprasegmentale: accentul de intensitate (pronunţarea mai puternică a anumitor silabe) şi intonaţia (imprimarea unei anumite linii melodice vorbirii). Cele două unităţi se pot clasifica ţinînd cont de extinderea efectului; astfel, accentul este o unitate intensivă, pentru că se limitează la fiecare silabă în parte, în timp ce intonaţia este o unitate extensivă, întrucît caracterizează fragmente rostite ce includ în general mai multe silabe.