Giovanni Boccaccio

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Giovanni Boccaccio (n. 1313 - d. 21 decembrie 1375, Certaldo/Florenţa) a fost un poet şi umanist italian. Cu povestirile sale reunite în "Il Decamerone" ("Decameronul", 1470) a influenţat nu numai dezvoltarea literaturii italiene, dar a şi creat modelul genului de nuvelă, reluat în creaţia multor scriitori europeni.

Cuprins 1 Viaţa şi opera 1.1 Decameronul 2 Umanismul la Bocaccio 2.1 Ultima perioadă a vieţii 3 Influenţa operei lui Boccaccio 4 Lista operelor lui Boccaccio 4.1 În limba italiană 4.1.1 Scrieri din tinereţe 4.1.2 Opera de maturitate 4.1.3 Opere târzii 4.2 În limba latină 5 Legături externe

[modifică] Viaţa şi opera

Boccaccio se naşte în anul 1313 (iunie sau iulie), probabil în Certaldo/Toscana, posibil însă şi în Florenţa, ca fiu natural al negustorului florentin Boccaccio di Chellino şi al unei femei de origine modestă, al cărei nume nu se cunoaşte. După primii ani de şcoală la Florenţa, este trimis de tatăl său în 1327 la Napoli să facă practică în comerţ, activitate la care renunţă pentru a studia Dreptul canonic şi limbile clasice. În acei ani Boccaccio studiază în special clasicii latini, precum şi literatura de curte franceză şi italiană, şi scrie primele sale opere: "Filocolo" (1336-1338), "Filostrato" (1335), "Teseida" (1339-1341), "Caccia di Diana" (1334-1338). Boccaccio era primit la curtea regelui Robert d'Anjou, regele oraşului Napoli, unde o cunoaşte pe Maria de Conti d'Anjou, fiică nelegitimă a regelui, cu care are relaţii amoroase şi care apare ca "Fiammetta" în multe din creaţiile sale literare.

În 1341 trebuie să se întoarcă la Florenţa - tatăl său trecea printr-o perioadă de dificultăţi financiare în urma falimentului băncii "Bardi" - şi primeşte o funcţie diplomatică din partea conducerii oraşului, printre care la curtea lui Ostasios da Polenta în Ravenna (1346) şi pe lângă Francesco Ordelaffi în Forli (1348). Compune noi opere poetice şi în proză: "Ninfale d'Ameto" sau "Commedia delle Ninfe fiorentine" (1341-1342), "Elegia di madonna Fiammetta" (1343-1344), "Ninfale fiesolano" (1344-1346).

În 1350 se întâlneşte pentru prima dată cu Francesco Petrarca, după ce mai înainte îi scrisese epistola în limba latină "Mavatores Miles" (1339). De Petrarca îl leagă o trainică prietenie până la moartea acestuia în 1374. Împreună se angajează în traducerea autorilor antichităţii clasice, astfel, la îndemnul său, Leontino Pilato traduce în limba latină epopeele lui Homer. Petrarca îl ajută să iasă dintr-o criză religioasă, îndrumându-l către cultura literară de tip umanist. Operele târzii ale lui Boccaccio vor fi scrise numai în limba latină, printre acestea "Genealogia deorum gentilium", un mare tratat de mitologie greco-romană, care pentru două secole rămâne cartea cea mai citită pe această temă. Între timp (1348-1353), după teribila epidemie de ciumă care a devastat Europa în anul 1348, lucreează la opera sa majoră, "Il Decamerone", care va circula în manuscrise şi va fi tipărită pentru prima dată abia în 1470.

[modifică] Decameronul

Aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului, acţiunea are loc în decursul a zece zile. După o precuvântare dedicată "graţioaselor doamne" ("vaghe donne") care cunosc arta amorului, urmează o introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în Florenţa bântuită de ciumă. Şapte tinere doamne şi trei tineri s-au refugiat într-o vilă din apropierea Floenţei pentru a scăpa de contaminare şi, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între conversaţii, banchete şi dansuri, se adună zilnic - cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă, dedicate practicilor religioase - într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o temă prestabilită, propusă de fiecare dată de "regele" sau "regina" grupului, aleşi prin rotaţie. La sfârşitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de un "canzone" (un recitativ în formă poetică) şi de dans. A rezultat astfel un număr de 100 nuvele care alcătuiesc Decameronul, prima şi în acelaşi timp cea mai bună operă în proză a literaturii italiene din epoca Renaşterii. Nuvelele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de humor şi galanterie, adesea foarte îndrăzneaţă, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziţie în formă magistrală şi descriere pregnantă a caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului fanatic Girolamo Savonarola. În timpurile moderne, Decameronul are o mare audienţă la public, a fost turnat şi filme, printre care remarcabil este cel în regia lui Pier Paolo Pasolini (1971).

[modifică] Umanismul la Bocaccio

Umanismul este filozofia de viaţă progresistă care, fără a implica supranaturalul, afirmă capacitatea şi responsabilitatea personajelor de a trăi vieţi morale, tinzând spre împlinirea proprie şi aspirând la binele umanităţii. Concepţia de viaţă a Umanismului care este inclusă şi în Decameron ne îndeamnă să trăim bine şi complet. Prin numeroasele povestiri în care sunt arătate o mulţime de tipuri de oameni, cunoaşterea lumii este obţinută prin intermediul observării, experimentării şi analizei raţionale. În lucrare se poate urmări foarte bine şi autoîmplinirea în sensul cel mai larg, conferindu-le vieţilor protagoniştilor un scop, astfel cititorul privind cu uimire şi satisfacţie frumuseţea existenţei umane, provocările şi dramele ei, şi chiar inevitabilul morţii. O trăsătură importantă în Decameronul lui Boccaccio este că opera prezintă şi expresia sentimentului popular, printre personaje apărând meşteşugari, preoţi, călugări, ţărani, alături de personaje feminine din mediile respective. Boccaccio redă viaţa eliberată de constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile omeneşti nu numai în forma lor plenară, ci şi în cea instinctuală, punându-le faţă în faţă cu convenţiile unei societăţi ipocrite, naive. Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate şi incisiv de satirice razvrătiri împotriva tradiţiilor impuse.

[modifică] Ultima perioadă a vieţii

În anul 1351 este numit în administraţia oraşului Milano iar în 1359 înfiinţează prima catedră de limbă greacă la "Studio Fiorentino". Între timp scrie "Trattatello in laude di Dante" (1357). Boccaccio a fost acela care la opera majoră a lui Dante Alighieri, "Commedia", a adaugat adjectivul "Divina". După călătorii întreprinse la Napoli şi Veneţia, se întoarce la Florenţa, unde în 1373 primeşte o funcţie de docent la "Universitatea Florentină" pentru a face comentarii asupra operei lui Dante. Starea sănătăţii lui se înrăutăţeşte şi la 21 decembrie 1375 moare în vila lui de la Certado.

[modifică] Influenţa operei lui Boccaccio

În special creaţia sa majoră, Decameronul, a exercitat o deosebită influenţă asupra operelor scriitorilor europenei. Printre aceştia sunt de menţionat Geoffrey Chaucer ("The Canterbury Tales", 1385-1400), François Rabelais, Miguel de Cervantes, Gotthold Ephraim Lessing. În 1879, compozitorul Franz von Suppé creează opera "Boccaccio".

[modifică] Lista operelor lui Boccaccio

[modifică] În limba italiană

[modifică] Scrieri din tinereţe

• "Elegia di Constanza", 1332
• "La caccia di Diana", 1334-1338
• "Il Filostrato", 1335
• "Il Filocolo", 1336-1338
• "Teseida delle nozze d'Emilia", 1339-1341
• "Ninfale d'Ameto" sau "Commedia delle Ninfe fiorentine", 1341-1342
• "Amorosa visione", 1341-1342
• "Elegia di Madonna Fiammetta", 1343-1344
• "Ninfale fiesolano", 1344-1346

[modifică] Opera de maturitate

• "Il Decamerone", 1349-1351 (revăzut în 1370-1371

[modifică] Opere târzii

• "Zibaldone Magliabechiano", 1351-1356
• "Trattatello in laude di Dante", 1357
• "Corbaccio: il labirinto di amore", 1365
• "Rime", 1374

[modifică] În limba latină

• "Genealogia Deorum Gentilium", 1350-1360
• "De claris mulieribus", 1360-1362
• "De casibus virorum illustrium", 1355-1365
• "Bucolicum Carmen", 1367-1369

[modifică] Legături externe

• en Decameron Web