Discuţie:Limba română
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Fraţilor, aştept aici corecturi, sugestii, contribuţii competente, pline de suflet românesc, pentru două motive:
- Limba română reprezintă Wikipedia românească, dar mai ales ne reprezintă;
- Este Crăciunul.
Să facem standarde! Să nu facem măcelării de texte, sub scuza că legea locală a punctului de vedere neutru justifică turpitudinea sau torpoarea culturală.
Strămoşii ne-au dat o limbă. Sunt ei oare marginalizaţi pentru că dintr-un punct de vedere foarte bărbătesc şi de loc neutru s-au sacrificat pentru apărararea locului şi vorbirii româneşti? Sau, altfel spus, suntem noi favorizaţi pentru că ne măcelărim doar între noi ca să apărăm Wikipedia?
Nu este adevărat că primul Eliade ar fi afirmat "scrieţi, băieţi, numai scrieţi". El a scris "nu e vreme de critică, copii... faceţi şi nu desfaceţi". Aşa să fie!
Strămoşii noştri, cum ne aminteşte prea-sfinţitul Siluan, se îngropau în grădină sub meri. Florile de măr, flori dalbe, flori împodobeau POMUL de Crăciun. De altfel Prâslea a învins furul prin trezvie, nu altă vitejie, deoarece merele de aur nu sunt altceva decât simbolul strămoşilor ce ne aduc daruri mereu. Iar ţarina este sfântă deoarece este frământată cu gropi. Să nu se dea locul, spunea Neculce. Aşa să fie!
- Dragă Irismeister, în primul rând toate urările de bine pentru Sărbători şi tot ce îţi doreşti pentru 2004!
- În al doilea rând felicitări pentru efortul de a scrie articolul despre limba română, sunt convins că a durat ceva.
- Sunt câteva probleme cu articolul însă -- probleme de care văd că eşti absolut conştient. Eu nu o să mă apuc să fac corecturi în articol fiindcă nu sunt suficient de în temă cu subiectul ca să ştiu până unde merg teoriile general acceptate şi unde încep părerile diverşilor autori. Sunt convins însă, aşa cum, repet, ştii şi tu foarte bine, că articolul este contaminat puternic cu punctele tale de vedere subiective -- chit că ai ales diverşi preopinenţi care sunt de acord cu punctul tău de vedere şi nu ai scris decât relativ puţin în nume personal, tot punctul tău de vedere răzbate. Personal, mi-ar face mare plăcere ca lucrurile să stea în mod obiectiv întru totul aşa cum le descrii; din păcate ştim cu toţii că multe dintre elementele din articol sunt discutabile.
- Ce vreau să spun cu toată povestea asta este că sunt absolut de acord cu o editare viguroasă a articolului către NPOV -- chiar o recomand cui se pricepe mai bine la acest subiect. Irismeister, dacă ai dreptate, adevărul va ieşi până la urmă la lumină: în ultimă instanţă, orice ar spune oricine despre limba asta, o vorbim cu toţii pe aceeaşi, şi nu pare să se schimbe prea curând, nu? --Gutza 24 Dec 2003 15:36 (UTC)
[modifică] Mulţumesc din inimă pentru urări Gutza
Dar mulţumesc mai ales pentru punctele tale de vedere foarte lăudabile, exprimate atât de ales. Problema cu POV este dublă: Primo, în general este că sterilizează discursul, construit laborios, cu lacrimi, sânge sau toate la un loc (un text viguros, viril nu e neapărat un POV, cred că îmi concezi). Secundo, la temă sub judice, limba este ultra-importantă. Ce se întâmplă politic unui neam începe prin ce se întâmplă cu limba lui. Să mai amintesc de bunicul meu sau de fraţii lui cu oase prin Siberia, sau să te îndrept spre ce se întâmplă cu limba noastră în Basarabia? Eu cred că "din păcate ştim cu toţii că multe dintre elementele din articol sunt discutabile" este mai discutabil decât articolul.
Eu, de pildă, stau în spatele fiecărei litere pe care am scris-o cu ZECI de pagini de bibliografie. Mai mult, sunt gata sa discut deschis cu orice măcelar de text, milos, Wiki style, ori nemilos, ca cenzorul ungur de odinioară ce a lăsat scris că trebuie ars autorul român înainte de al său opus ignum. Desigur, dacă tu crezi că articolul nu se poate menţine riguros exact, dans l'état - l'original dans le texte, eu pot sa-l retrag in corpore, cu tot cu mine (care oricum nu contez) din Wikipedia română, period, point final, basta, nil, nada. Adică, dragul meu, moşii noştri or fi fost nişte proşti, să ne apere limba cu viaţa, ca noi să putem să ne cenzurăm singuri, lăsând pe cei mai bogaţi la pungă să afirme ei propriile POV ca pe nişte exemplare texte, chipurile neutre, Wikifiabile ? La vârsta mea poate ai să fii mai puţin naiv privitor la medii. Oare, sincer, tu crezi că de pildă francezii, în patria cărora stau, n-au încercat să-i facă să tacă pe basci cu euskara batua a lor cu tot? Limbile nu se seacă de la rădăcină ca apoi să le declarăm, fără să fi mâncat usturoi, la cimitirul globalizat al acelor endangered species. Aceasta este chiar definiţia fariseismului. Sterilizarea discursului începe prin tăierea tuturor POV cu excepţia unuia, anume al celui care face politica POV. Mai ţii minte teorema lui Goedel ?
Poate problema românilor care se epuizează în certuri "intestine" este că noi nu am avut extreme ale discursului, ca bascii, ceea ce este o idee păcătoasă, dar întinde, cum poate, o oarecare armonie. Universul discursului este astfel că mijlocul lui de aur, adevăratul anti-POV, armonicul dintre extreme, ajunge să prevaleze. Proporţia de aur nu este însă aurea mediocritas. C'est même tout le contraire ! Ca o concluzie a eforturilor mele, cred deci că media POV nu este nici in medias res, nici virtute. Când cineva ce ne va argumenta mai bine va apărea, cu ARGUMENTE, va fi mai mult ca bine venit. Aşa să fie !
Cu drag, Irismeister 24 Dec 2003 17:40 (UTC) also at http://www.iris-ward.com
- Oh, ce va genera articolul ăsta! Într-un fel îmi pare bine, este prima dată din câte ştiu când apar astfel de probleme pe Wikipedia în română -- şi este un semn evident al progresului proiectului. Îmi este doar teamă că ar putea genera conflicte. Dar ce să-i faci, aşa e viaţa. Nu am să mă apuc să comentez pe larg articolul din punct de vedere POV acum, chiar nu am nici timp nici dispoziţie, începe seara de Crăciun. O să-ţi pun o singură întrebare pentru moment: ce ai simţi a propos de acest proiect (Wikipedia) în întregime dacă la prima ta vizită aici ai fi găsit acest articol scris exact la fel de viguros, cu exact aceeaşi măsură de bias, doar că simetric contrar convingerilor tale? Pentru că amândoi ştim că articolul este în mod explicit biased, pe alocuri chiar virulent... Crăciun fericit! --Gutza 24 Dec 2003 17:52 (UTC)
Ei bine, dragul meu, m-aş fi uitat la argumente. Acestea nu dau greş. Dacă însă contra-opinenţii sunt de acord ab initio să nu diabolizeze pe adversar ad hominem sau ad nationem. Dacă, dimpotrivă, adversarii de "idei" vor mai întâi să te scoată din casă, să-ţi insulte străbunii sau să-ţi taie limba, ca apoi să ... argumenteze... Îmi place punctul tău de vedere moderat, constructiv, chiar tolerant. Între două globuri puse pe brad, doar astfel de trageri de mânecă îmi doresc pentru 2004 : ) Să luptăm pentru fiecare literă cu argumente. Din fericire, moşii ni le-au lăsat, destule. Îţi doresc mai puţine bătăi de cap decât îţi dau eu... Crăciun fericit şi ţie şi tuturor celor dragi, Gutza ! Pasionat al tău mereu, Irismeister 24 Dec 2003 18:21 (UTC)
[modifică] Explicaţii editări Gutza
După cum aţi văzut, am şters secţiuni întregi din articol. Iată explicaţiile pentru ştergerile respective, sunt convins că îmi vor fi cerute:
- , peste toate deosebirile (istorice, politice sau cele ale evoluţiei pur lingvistice), într-un chip cu totul remarcabil. Exemplul clasic, doveditor al acestei aserţiuni, este oferit de renumita Părinteasca dimândare a aromânilor: De pildă, versurile Blăstem mare se-aibă'n casă / Cari di limba lui s-alasă rămân inteligibile tuturor românilor Fraţi di mumă şi di-un tată
E adevărat, se înţelege. Însă deja am spus că aşa este.
- Nu este imposibil ca etimologia cuvântului pelasgă, explicată perfect de Proto-Indo-Europeanul *pla:-k-1- (lemma numărul 1525, reconstituită de Julius Pokorny) să explice chiar şi cuvântul vlahă. Labiala iniţială p poate explica bine, prin inter-schimbarea cu dentala v, transformările fonetice stereotipice sau caracteristice multor limbi indo-europene. Există într-adevăr, şi încă bine atestate, nenumărate forme intermediare, de la velasca la walasga, şi de la olasz la blasc, vlaşca şi blaha. Tocmai cu aceste cognate, limba română a fost desemnată de vorbitorii multor altor limbi, aproape pretutindeni în Europa.
Nu, nu este imposibil--nimic nu este. Însă nu este nici interesant în acest articol.
- Astfel, studiul limbii române depăşeşte, şi prin importanţă istorică, regionalismul diferitelor puncte de vedere, sau, stricto sensu, interesele "parohialismului" european.
Unu la mână, nu mi se pare că depăşeşte nimic în afară de ceea ce este: studiul limbii române. Din ce motiv alege un lingvist să o studieze este treaba lui, nu conchidem noi asta în acest articol. Doi la mână, e o afirmaţie fără valoare enciclopedică, nu aduce nimic nou în discuţie.
- Secţiunea "Probleme istorice, imixtiuni politice, dezinformare"
În primul rând, acesta este un articol separat ca idee--"revizionismul maghiar" sau orice altceva. La al doilea rând (POV) om ajunge când va fi cazul.
Secţiunea cu moldovenii este un duplicat al informaţiilor de la limba moldovenească -- cine vrea să citească informaţiile respective o poate face acolo.
Dragă Gutza, dacă trimitem pe orice nou venit aici, de pe un articol consacrat limbii noastre comune la un articol intitulat orice altă limbă, atunci:
- unu la mână, presupunem deja că limbile sunt diferite, ceea ce ambele articole desfiinţează cu argumente premptorii...
- doi la mână, insinuăm un Punct de Vedere tocmai acolo unde trebuie să-l evităm. Cu drag, Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)
- Secţiunea "Puncte de vedere contradictorii, dar bine argumentate, asupra limbii române"
Acea secţiune este despre limba bulgară. Acest articol este despre limba română. Plus POV.
Dragă Gutza, acele informaţii nu se regăsesc la limba bulgară deci se pierd fără urmă, prin tăiere. Păcat ! Repet, cuvinte orfane de etimologie sunt berechet. "Academiştii " români ca Iorgu Iordan le-au gonit în sudul Dunării... Dar dacă citeşti pe lingviştii bulgari, ei le trimit la nord. Oare nu-ţi aminteşte această situaţie stranie de o dezbatere roessleriană care iar a dispărut fără urme din articol ? Noroc că existăm, sau că măcar scriem româneşte, că dacă te uiţi bine la teoriile de care nu vrei să vorovim aici, necum să le lăsăm în articol, nici n-ar trebui să existăm. Bulgarii s-au înţeles cu ungurii în materie de non-existenţă a românilor sau a limbii lor. Unde nu s-au înţeles, e mai simplu de priceput: Ungurii zic că noi suntem etnogenetic sud-dunăreni, iar bulgarii zic că suntem nord-dunăreni. Acum ce să priceapă noul venit parcurgând acest articol ? Tu ce zici ? Cu drag, Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)
- Secţiunea despre proiectul dicţionarului etimologic indo-european
Articol separat, poate legat la "vezi şi" în josul paginii.
- Aceasta este o admirabilă dovadă dublă: Creştinismul românesc este cel originar, apostolic şi cu rădăcini crescute "de jos în sus", iar limba română rosteşte perfect noţiunile esenţiale, definitorii ale creştinilor, încă de la începuturile lor.
Irelevant şi excesiv de patetic - mesajul a fost transmis în frazele anterioare.
Englezii au un cuvânt - unique . E mai ne-patetic dar la fel de adevărat. Hmm, relvant îmi pare de asemenea :) Trage o privire la acest articol pe care l-am început acolo poate inspiră pe cineva să-l traducă aici. Atunci vom avea unde trimite de aici. Încă o dată, păcat de atâta muncă de documentare dacă ce tăiem dispare fără urme ! Mesajul trebuie EXPLICITAT. Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)
- Fiind vorba de una şi aceeaşi limbă, realitatea ar trebui să aducă la zi chiar această disciplină a posibilului numită politică.
Irelevant, patetic, obsesiv.
Ei hai măi Gutza, că n-au intrat zilele în sac încă. Posibilul, da, poate e ovbsesiv : ) Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)
- Secţiunea "Bibliografie foarte selectivă"
Irelevant. Acest articol a fost şi va fi editat, sursele se atribuie lângă afirmaţii, în aşa fel încât să reziste editărilor în măsura în care afirmaţiile rămân.
De-acord. Dar vrei prin urmare să mai lungim articolul cu lista mea ? Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)
- Secţiunea "Note bibliografice"
Vezi mai sus; în plus, "multe cărţi excepţionale [...] nu pot fi citate aici" -- păi atunci ce rost are să existe secţiunea?
Stump. Ogor de semănat, deschis altora. Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)
Înainte de-a auzi obuzul căzând, nu pretind că aceasta este cea mai bună variantă posibilă de articol. Şi nici că editările mele sunt justificate în întregime. Haideţi să le discutăm aici, şi să vedem ce intră şi ce nu intră. Evident, alternativ se poate face revert direct la articol, dar am ajunge într-o situaţie absurdă în care eu aş face re-revert şamd. --Gutza 22 Ian 2004 17:41 (UTC)
Nici un obuz, frate, după cum vezi. Cer doar iertare că prins în vuietul vremii abia abia mai am timp să dau o fugă pe acasă. La mai mult, la mai (m)are :) Al tău mereu, Irismeister 17 Feb 2004 15:47 (UTC)
[modifică] Are sau nu are dialecte limba română?
Textul referitor la "limba română" este reuşit. Există insă şi unele carenţe, care nu ţin atât de conţinutul articolului cât, mai ales, de unele incongruenţe. Cred că acestea ar trebui remediate.
De pildă, la capitolul "Dialectele limbii române" se afirmă că limba română ar fi compusă din patru dialecte: daco-română, istro-română, megleno-romană şi aromână. Câteva rânduri mai jos se afirmă textual: "O caracteristică esenţială a limbii române este lipsa dialectelor".
Recunosc, problema este dificilă şi complexă. Lingvistul Ion Coteanu (Cum dispare o limbă: istroromâna, Bucureşti 1957) susţinea că istroromâna s-ar fi dezvoltat, în decursul timpului, după despărţirea de daco-română, ca o limbă independentă, de sine stătătoare. Al. Rosetti consacră un studiu critic, reluat şi in Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, acestei lucrări şi sustine caracterul dialectal al istroromânei.
Dar, indiferent de disputele specialiştilor, incongruenţa trebuie înlăturată.
- Cred că în cazul celei de-a doua sintagme ar trebui folosit cuvântul daco-română. Deci "O caracteristică esenţială a limbii daco-române este lipsa (sub)dialectelor (lipsa dialectelor regionale din România-adica unul transilvănean, muntean ş.a.)"
Micä remarcä. Nu stiu cât si cum bagä lingvistii români cei vechi de seamä, dar EXISTÄ un dialect ardelean propriu-zis. "Orologiului cellu mare" de la Bucuresci (!) din 1880 a fost scris "ardeleneste". La fel Biblia Nitzulescu (1901). De ce vorbesc de un dialect?
Gramatical, toate graiurile din Ardeal si Banat sunt reunite prin urmätoarele elemente:
- 1. Folosirea largä a perfectului compus si necunoasterea perfectului simplu.
- 2 - Timpurile supracompuse (ce se mai aflä de pildä în limba väleanä) si neexistentza mai mult ca perfectului. La sud & est, "zisesem"
(perfectul simplu + 'se' între rädäcinä si terminatiune). La ardeleni, "am fost zisä" (perfectul compus + participiul verbului de conjugat la feminin).
- 3 - Conditionalul trecut/perfect. La sud & est, "as fi
zis" (conditionalul prezent al verbului 'a fi' + participiul masculin al verbului de conjugat). La ardeleni, "am vut zice" (indicativul perfect compus al verbului 'a vrea' modificat + infinitivul färä particulä al verbului de conjugat).
- 4 - Conjunctivul perfect. La sud & est, "sä fi zis"
(conjunctivul prezent al verbului 'a fi' + participiul masculin al verbului de conjugat). La ardeleni, "si fi foastä zisä" (conjunctivul prezent al verbului 'a fi' + participiul feminin al aceluiasi + participiul feminin al verbului de conjugat).
- 5 - Inversiunea pentru frazele interrogative.
"Dusu-te-ai si pescuesci?", "Cunosti-l pe Ioanea?", "Mere-i mâni la oras?".
- 6 - O ortografie comunä bazatä pe sistemul "algemene Nederlands". Fiecare citeste ca la el; toti scriem la fel. De aceea, de pildä, «tu ieai», pt cä în Ardeal «ea» reprezintä, izolat, "è".
Mai sunt foarte multe diferentze gramaticale. Despre pronuntare si ortografie ar fi un capitol întreg. Subiectul nu e deloc simplu. Existä reguli mostenite din neam în neam. De pildä, spunem : "au picat" (pronuntat /o ptyicat/) si "pietrile" (/ptyetrilè/), însä "au perit" (/o perit/ si NU /o ptyerit/) si "împinge" (/împinje/ dar NU /împtyinje/).
[modifică] Biserică
Scrie mai sus cä termenul "bisericä" ar fi doar în limba românä, între limbile romanice. Nu e exact. În lima reto-romanä se spune "baseglia", în toate sensurile (si biserica de piaträ, si biserica drept adunare).
Apoi "rugäciune" nu e tocmai singur nici el. În francezä, de pildä, existä o diferentzä:
- prière = rugäciune, sens general;
- oraison = "rugäciunea inimii"; de asemenea rugäciune scurtä repetitivä;
- ROGATION = rugäciune de pocäinţä, si la ţarinä.
- Waelsch.
Citez:
«Cuvintele importante ale liturghiei ortodoxe româneşti (Cred, Mărturisesc, Crezul, Domn, Biserică, Rugăciune) sunt unice pentru română, între limbile romanice. Ele sunt şi caracteristice limbii române populare.»
Comentez:
Am scos afarä din listä cuvintele "bisericä", "cred", "crez" si "rugäciune". Am intrdus cuvîntul "iert". De ce?
"Bisericä" se aflä si în reto-romanä: «baseglia», cum am spus mai sus. "Cred" se aflä în toate limbile romanice, din câte stiu. "Crez", la fel, sub forma «credo» (verb la ind prez pers I sg, substantivizat). "Rugäciune" la fel. Doar cä în majoritatea celorlalte limbi are un caracter penitential, folosit îndeobste pt sfintirea tarinii. Totusi verbul "a se ruga" existä în castilianä si portughezä.
Din conträ, "a ierta" (din «libertare») e tipic românesc.
Citez:
«..."român" şi "creştin" au fost mereu şi peste tot sinonime în aria lingvistică românească.»
Comentez:
În sicilianä si corsicanä la fel. Ba si pe la rusi...
«...unul din cei patru mari piloni ai latinităţii, alături de iberi, italici şi galici (pe care goţii i-au numit strict identic, anume Walasch), decurge din toate acestea trei identităţi ale originii.»
Destul de trasä de pär. Termenul «wallachus» are rädäcina ce vine de la un trib celtic romanizat, iar terminatiunea ca la alte cuvinte de genul «syriachus». Popoarele cari au primit acest nume sunt CELTII ROMANIZATI (sau nici mäcar romanizati). Exemple:
- välenii ("waelsch" în flamandä, "Walle" în germanä),
- cei din Tara Galilor ("welsh" în englezä),
- reto-romanii ("Welsch" în germanä, "Vallader" auto-denumire reto-romanä),
- italienii din nord ("olász" în maghiarä).
Waelsch 15 iulie 2005 13:39 (UTC)
NOTA: Waelsch, cred ca este mai corect de spus ca terminologia <wallachus> a fost folosita de vorbitori germanici pentru a desemna populatii romanofone. Cand anglo-saxonii au invadat Britannia romana, din punctul lor de vedere Welsh erau cetatenii romani ai provinciei, care erau desigur in majoritate de origine celta. Fondul celt nu este reflectat insa in aceasta denumire, ci mai degraba perceptia anglo-saxonilor ca acestia reprezentau populatia bastinasa (de cetatenie) romana.
In legatura cu specificul transilvanean al limbii romane, exemplele sunt corecte, insa "necunoasterea perfectului simplu si a mai mult ca perfectului" sunt exagerari fara acoperire in realitate. La tara in Ardeal sunt foarte frecvent folosite, sau cel putin erau inainte ca limba literara/standard sa aiba un impact. Este la fel de adevarat ca (regional) formele analitice de perfect si inversiunea interogativa erau folosite, dar sunt azi pe cale de disparitie (am intalnit o singura persoana in viata, bunicul meu, care ne-a indemnat "noa duce-vi-ti ca apoi vin si eu mai tarziu").
Cu bine, Flavius Rumanus
- Nu numai că nu e cu supărare prezenţa unei corecturi serioase urmată de o discuţie, dar este chiar necesară şi de dorit. Am citit, m-am gândit şi zic că ceea ce ai făcut este argumentat şi corect.
- În aceeaşi ordine de idei, să ştii că eu nu am redactat articolul. Am făcut doar mici corecturi stilistice şi gramaticale. Deocamdată, consider că nu sunt suficient pregătit pentru a redacta un text pe tema bisericii şi a românei litugice, dar sunt pregătit suficient pentru a corecta stilistic şi gramatical orice text în limba română despre care am noţiuni şi concepte suficient de corecte şi clare.
Wars 15 iulie 2005 16:15 (UTC)
[modifică] pagina maldoaviniaska?
Nu este acceptabil ca sa existe o pagina in limba română cu litere chirilice ca mai apoi sa fie numită moldovenească. Din motive de NPOV acestă pagină nu respectă regulile Wikipediei.
We have to do something about it, not because we are nationalists, not because we are imperialists but because it is not netural to have a Moldovanian Wikipedia. The netural thing to do at least would be to mention that the Moldavian language is none other but the Romanian langauge.
The cyrilic version is first of all not even legal under current communist Moldovan law. In other words there is no such thing as a Romanian language or Moldovan language for that matter written in the cyrilic script. Sure Transnistria still uses it but then again Transnistria is not a de jure state. It is unrecognized so therefore so is the script.
Second of all, let's presume that such a script would exist, even though it does not. It is not NPOV to not even mention that the cyrilic Moldovan script is not the Romanian language written in cyrilic.
Pentru aceste motive cred că cel mai cinstit şi inteligent lucru este să ne mobilizăm şi să argumentăm cu motive clare, în ton cu regulile acestei enciclopedii de ce această wikipedie moldovenească or trebuie sa-şi schimbe conţinutul ori trebuie ştearsă.
A first step that we should take is challange the neutrality of the whole moldovan wikipedia. Let's not forget that the mastermind of this wikipedia is in actuality a non-Moldovan, probably a Russian and that's it. There are only 26 articles in this so-called language. He is the only one that keeps the moldopedia(lol) going and if you go on the discussion pages, there are tons of people that have stated their concerns and complaints.
Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C5%A3ie:Pagina_principal%C4%83"
[modifică] OK
De acord întru totul! Nu existä wikipedia în franceza rwandezä ori belgianä sau în franceza elvetianä sau canadianä. Din conträ, pe wikipedia francofonä se pot întâlni regionalisme sau expresii din Africa, Belgia, Elvetia...
La fel, nu existä wikipedia Tärilor de Jos si wikipedia flamandä, cât cä între idiomuri sunt diferente chiar gramaticale importante.
Lista poate continua mult si bine... De aceea, dupä pärerea mea de asemenea, wikipedia moldoveneascä n'are ce lucra. Cât despre alfabet, as putea spune lucrul urmätor: dacä ästa e criteriul (si anume, cä fiecare limbä se poate scrie în 36 de feluri), atunci ar avea dreptul oricine sä punä pe picioare o românä cu ortografia din 1850. Ori nu! Trebuie toti sä ne conformäm ortografiei acceptate comun.
Waelsch 20 iun 2005 08:17 (UTC)
[modifică] Româna ardeleană
Am pus pe picioare un nou articol: Româna ardeleană, dar în lista cu graiurile românei nici nu apare... Cred (si sper sä nu am dreptate) cä cineva suferä de transilvanofobie. Scuzati barbarismul.
Waelsch 15 iulie 2005 19:58 (UTC)
Vä rog ajutati-mä si modificati caracterele, cäci eu n'am tastaturä româneascä. Multumesc! Mä refer la sub-capitolul "Alfabete". Dar nu modificati textul scris cu o ortografie de la sfîrsitul secolului XIX. Waelsch 18 iulie 2005 09:34 (UTC)
Waelsch, conformează-te odată cu politica Wikipedia. Folosirea î în interiorul cuvintelor este acceptată doar într-un număr foarte restrâns de articole şi doar cu câteva condiţii. Vezi Wikipedia:Versiuni de limbă română. Până şi această politică s-ar putea să fie anulată, a se vedea discuţia paginii respective. Tastatura românească se instalează la fel ca cea germană, intrând în "Panou de control" - "Opţiuni regionale, de limbă, de dată şi oră" - "Adăugare limbi suplimentare" - "Detalii" - "Adăugare" - "Română (România)" (sau Română (Moldova))" - "OK" - "OK" --Danutz
-
- Tu nu stii, decât sä-mi bagi de vinä. Stii bine cä în interiorul articolelor, m'am conformat bine cu politica Wikipedia. Ce si cum scriu în paginile de discutii, asta-i altä treabä. Dacä în läuntrul discutiilor scriu cu ortografia de dinainte de räsboiu, nu doare burta pe nimeni.
-
- Si mai citeste si tu ce scriu. Nu cäuta nodul în papurä. Dacä nu poti sä mä ajuti, mäcar nu-mi bäga bete în roate. Rogu-te frumos...
--- Cred cä sub-capitolul "Româna liturgicä" este foarte pärtinitor. Încep sä fac o curäetenie generalä, si sä punem asta drept articol principal, ca nu cumva sub-capitolul ästa sä facä jumate din articol.
Iatä o dovadä:
-
- «Anumite cuvinte creştine româneşti... sunt unice pentru română, între limbile romanice. Ele sunt şi caracteristice limbii române populare. Aceasta se datorează originii, vechimii, organicităţii, tradiţionalismului, şi caracterului apostolic al Bisericii Ortodoxe Române.
De parcä nu Sava Brankovici ar fi interzis româna în cult. Ha ha... Waelsch 19 iulie 2005 07:55 (UTC)
[modifică] Rearanjare
Ar putea să vi se pară o modificare majoră a articolului, dar n-am făcut decît să mut două secţiuni plus alte cîteva modificări de formă, fără să afectez conţinutul. Şi anume:
- Am combinat secţiunile "Cum se numeşte limba română în alte limbi indo-europene" şi "Cum se numeşte limba română în esperanto" într-o singură secţiune pe care am pus-o la sfîrşit. N-avea nici o noimă să vină înaintea introducerii. Secţiunea nouă cuprinde denumirile limbii române în alte limbi, nu separat pe categorii. De asemenea am îmbogăţit lista cu alte cîteva limbi.
- Am mutat harta cu relieful din zona României şi poarta hunică lîngă secţiunea care vorbeşte despre această hartă.
- Am şters paragraful introdus de un anume Adrian Dumitrescu (îşi pusese şi semnătura pe el...) şi care spunea "Eu consider că... [limba română nu are graiuri]". Ei, da, asta e o modificare de fond, dar (1) nu ne semnăm pe articole, (2) nu le scriem la persoana întîi, (3) nu ne exprimăm opiniile personale, şi (4) limba română are graiuri. Aştept să scrie cineva paragraful respectiv, cu explicaţii pertinente şi preferabil documentate bibliografic.
Trebuie să spun însă că mai este tare mult de lucrat la articolul ăsta... --AdiJapan 20 octombrie 2005 06:20 (UTC)
[modifică] Candidat pentru articol fructuos
Acest articol este apropiat de statut fructuos. Sunt doar două lucruri la care trebuie lucrate:
- Secţia "dialecte" este controversată. Aromâna nu este un dialect al limbii române, ci o limbă separată, din familia limbile romanice de est. Trebuie făcută mai NPOV acea secţie.
- Secţia de graiuri arată urât. Trebuie înlocuită cutia de graiuri cu proză şi legături.
Ronline. Trăiscă 2005. Trăiască informaţia românilor | d 23 octombrie 2005 10:52 (UTC)
[modifică] Date
- Datele de dinainte despre vorbitorii de limba romana erau de la ultimul recensamant. In acest articol http://noinu.rdscj.ro/article.php?articleID=146&document=4, se arata ca desi romanii din Ucraina sunt 409600 la numar, vorbitorii de limba romana sunt cam 327.000 si nu 366.000(cifra prezentata mai inainte aici). Articolul este de Aurica Bojescu de la Centrul Bucovinean Independent de Cercetari Actuale, Cernaut. Constantzeanu 9 noiembrie 2005 14:07 (UTC)
Mulţumesc pentru info. Nu prea se înţelege de pe pagina respectivă de unde (şi de cînd) vin cifrele. Arată a recensămînt, e drept. N-am acum timp să caut, dacă cineva e mai liber, vă rog. Ce ne trebuie este o publicaţie oficială din Ucraina. În lipsă merge şi altă organizaţie sau publicaţie credibilă. Revista "Noi, NU!" (doar pe internet?) nu ştiu dacă intră în categoria asta. --AdiJapan ☎ 9 noiembrie 2005 14:31 (UTC)
- [1] recensământul ucrainian.Constantzeanu 10 noiembrie 2005 00:20 (UTC)
Mulţumesc, acum am putut să confirm datele. Din recensămîntul ucrainean rezultă că în Ucraina trăiau în 2001
- 258.600 moldoveni, din care vorbesc moldoveneşte/româneşte 181.020 - 185.416 oameni;
- 151.000 români, din care vorbesc moldoveneşte/româneşte 138.467 - 139.373 oameni.
Ca urmare limba română e vorbită ca limbă maternă de 319.467 - 324.789 oameni. Datele nu sînt complete, deci nu putem şti precis, oricum rezultatul e între 319 şi 325 mii de oameni. --AdiJapan 20 noiembrie 2005 11:44 (UTC)
[modifică] Distribuţia geografică
Propun să combinăm secţiunea referitoare la distribuţia geografică din acest articol cu articolul dedicat problemei: Distribuţia geografică a limbii române. N-are rost să avem grijă de două articole simultan. Ţinem aici datele importante, iar acolo dăm amănunte, recensăminte, diferenţe între statistici oficiale şi neoficiale, etc. --AdiJapan 20 noiembrie 2005 11:44 (UTC)
[modifică] Articol fructuos?
Nu era intenţia mea să joc rolul lui Gică Contra, dar articolul ăsta mai are multă pîine de mîncat pînă să ajungă excelent. N-am fost pe fază cînd a avut loc votul (şi nici procedura de vot nu e bine pusă la punct); aş fi fost împotrivă.
Aşa cum este acum, articolul conţine multe informaţii care iau pe departe subiectul, cu chestiuni de istorie şi geografie, dar nu uitaţi că este un articol despre o limbă. Că e a noastră şi o ştim cu toţii, o fi adevărat, dar în miezul lui el e (sau ar trebui să fie) un articol de lingvistică! Ca atare sînt absolut necesare informaţii despre vocabular, morfologie, sintaxă, fonetică, din care nu văd în articol nici măcar un rînd.
E drept că s-a muncit mult la el ca să ajungă aşa cum este azi, e drept şi că e mai bun decît foarte multe alte articole de-ale noastre. Dar după mine nu e un articol fructuos. --AdiJapan ☎ 3 ianuarie 2006 23:49 (EET)
- Danutz, jos pălăria! În momentul ăsta nu mai am nici un argument împotriva declarării articolului ca fructuos. Sigur că mai rămîn multe de făcut, ca de exemplu de albăstrit numeroasele legături roşii care au apărut, dar asta se face în timp. Felicitări! --AdiJapan ☎ 5 ianuarie 2006 06:44 (EET)
Ok, atunci fructuos să fie. :) --Danutz 5 ianuarie 2006 13:01 (EET)
[modifică] Adăugiri
Fiind un articol fructuos, am preferat ca autorul său să introducă următoarele informaţii, de consideră că sunt folositoare:
[modifică] Când a apărut limba română?
Ca să hotărâm de când putem vorbi despre limba română, trebuie să ştim mai întâi că toate limbile câte au fost şi sunt pe lume s-au schimbat şi se schimbă fără întrerupere, dar foarte încet. Dacă urmărim atent modul în care vorbesc părinţii şi bunicii noştri, observăm că ei nu rostesc chiar totul ca noi şi că spun din când în când şi cuvinte pe cae nu le ştim sau - chiar dacă le ştim - nu le întrebuinţăm. Deosebirile nu sunt de obicei prea mari. De aceea, îi pricepem, iar ei pricep ce le spunem noi. Bunicii şi străbunicii noştri au fost, la vremea lor, în aceeaşi situaţie precum cea în care ne aflăm noi astăzi. Numai că pe ei îi mirau alte rostiri şi alte cuvinte din vorbirea sau din scrierea părinţilor ori a bunicilor lor. Astfel, nu mai departe de acum 50 de ani, unii spuneau, de exemplu, achiziţiune, concluziune, deciziune, în timp ce noi spunem achiziţie, concluzie, decizie. Unii zic şi astăzi a rămânea sau a zace, iar alţii a rămâne şi a zăcea. La unii scriitori din secolele trecute şi la cei de la începutul secolului XX, găsim scris strade, căci aşa şi pronunţau, dar noi spunem şi scriem astăzi străzi.
Întorcându-ne şi mai mult înspre trecut, ne întâmpină în scrierile noastre vechi forme care, deşi sunt româneşti, nu seamănă întru totul cu cele ştiute de noi. Una din ele este feace. Ea însemna în limba veche făcú.
Urmărind firul acestei întoarceri, ajungem la o perioadă foarte veche, când mai multe forme şi cuvinte şi mai vechi încep să semene cu cele din limba noastră. Perioada aceasta se află nu mult după anul 600, adică puţin după secolul VI.
Neavând scrieri în româneşte din acea vreme, de unde ştim ce cuvinte şi ce gramatică avea limba noastră atunci? Acest lucru îl descoperim astfel: a) comparând cuvintele şi formele gramaticale cu aceleaşi cuvinte şi forme gramaticale din limbi cu care limba noastră seamănă mai mult; b) comparând cuvintele şi formele gramaticale cu cele din limba română veche; c) comparând apoi cuvintele şi formele gramaticale cu cele de astăzi şi cu cele vechi din graiurile şi din dialectele româneşti.
În tabloul următor, avem 30 de cuvinte româneşti faţă în faţă cu aceleaşi cuvinte din încă patru limbi care seamănă cu româna.
| Nr. crt. | română | italiană | spaniolă | portugheză | franceză |
|---|---|---|---|---|---|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
- Note
- ^ ch din franceză se citeşte ş, iar z de la sfârşitul acestui cuvânt nu se aude; cuvântul chez (şe) este în franceză o prepoziţie, dar provine din lat. casa, ca şi casa din celelalte limbi şi casa din româneşte.
- ^ ã din portugheză se citeşte ca un a urmat de n şi pronunţat nazal;
- ^ e din chien se citeşte ca un e pronunţat nazal, fără să se audă n de la sfârşitul acestui cuvânt;
- ^ ou din franceză se citeşte u;
- ^ oi din franceză se citeşte oa într-o singură silabă; ai se citeşte e, iar e de la sfârşit nu se aude; el nu se aude nici în homme, citeşte: om, nici în alte forme;
- ^ ch din spaniolă se citeşte ca un c(e) sau c(i), iar ci se citeşte ca un si;
- ^ temps din franceză se citeşte ca un tan cu a pronunţat nazal; p şi s nu se aud; consoana de la sfârşit nu se aude nici în chaud, nici în vert, nici în trois, nici in entrer, louer, porter; entrer se pronunţă antré, cu un a rostit nazal; în spaniolă şi portugheză caldo a devenit substantiv şi înseamnă "supă";
- ^ la aceste cuvinte e de la sfârşit nu se aude.
Ca ele sunt multe altele. Se vede foarte uşor că româna, italiana, spaniola, portugheza, franceza au pornit toate la început de la aceleaşi forme latineşti, şi anume:
| Nr. crt. | română | latină |
|---|---|---|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Să vedem cum apăreau câteva dintre aceste cuvinte în limba română mai veche. Unele arătau altfel decât astăzi, de exemplu câne, pâne, derept, vearde. Ele semănau atunci mai bine cu formele lor de bază din latină. Astfel, lat. canis a devenit întâi câne şi apoi câine, lat. panis a devenit pâne şi apoi pâine, lat. directus, întâi derept, apoi drept sau, pe scurt:
| Nr. crt. | forma latină | forma română veche | forma română actuală |
|---|---|---|---|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Multe substantive nu s-au dezvoltat din forma de nominativ (canis, cohors), ci din cea de acuzativ (canem, cohortem). Aici le-am dat în forma de nominativ spre a fi mai uşor de găsit în dicţionarele limbii latine. La verbe s-au păstrat mai multe forme.
Să comparăm acum câteva dintre cele 30 de cuvinte cu formele lor din graiuri. În unele părţi ale ţării, se zice şi acum câne, pâne şi auzim spunându-se şi (a) dzice sau (a) dzâşe pentru (a) zice. Cum şi în limba română mai veche întâlnim pe dzice, se vede că de la lat. dicere s-a trecut întâi la (a) dzice, apoi la (a) zice, iar, în unele graiuri, dzice a mers mai departe pe drumul lui şi a devenit dzâşe.
Când comparăm formele de astăzi şi înţelesurile lor cu cele din trecut sau invers, facem istoria lor. Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte metoda istorico-comparativă.
Prin metoda istorico-comparativă descoperim în mod ştiinţific felul în care a apărut şi a evoluat o limbă, deci şi limba română.
[modifică] Cum a devenit latina limba română?
Evoluţia limbii române nu se face la întâmplare, ci după anumite reguli. Una dintre acestea - de exemplu - cerea ca ori de câte ori în forma de bază din latină avem un l simplu între două vocale, pronunţat aspru, acest l să treacă la r, ca în:
lat. gula > gură
lat. palus > par
lat. solem > soare
Dacă nu era simplu, ci dublu, şi nu era pronunţat aspru, l nu trecea la r. Astfel, ll din callis s-a păstrat în cuvântul cale, ca şi în cuvântul oală, care vine din olla, iar l din filius a trecut mai întâi la l' (l pronunţat moale), apoi la i, deci filius > fil'iu > fiu.
Altă regulă cerea ca orice m, n, s şi t din forma de bază să dispară din rostice ori de câte ori se găsea la sfârşitul unui cuvânt sau al uneia dintre formele lui gramaticale. De aceea, filum, de exemplu, înainte de a deveni fir, s-a pronunţat filu, apoi firu, în doua silabe, după aceea firu, într-o singură silabă. Dar, ca să se poată pronunţa astfel, u a trebuit să fie foarte scurt. De aceea, odinioară se scria şi ǔ:
Altă regulă cerea ca b între două vocale să cadă în trecerea treptată de la forma latină de bază la cea românească, de exemplu:
sebum > sebu > seu
tibi > ţie
Un cuvânt ca bubalus a devenit întâi buăr, cum se găseşte în scrierile vechi româneşti, apoi bour, ca astăzi, căci b de la iniţială se păstrează. Asupra unui cuvânt sau a unei forme acţionează cu timpul mai multe reguli. În bubalus, de exemplu, ele sunt trei: căderea lui s de la sfârşit, căderea lui b dintre două vocale şi trecerea lui l dintre două vocale la r. După aceea, altă regulă, dar mai nouă decât celelalte, a făcut ca uă din buăr să se pronunţe ou. Regulile de schimbare sunt şi ele mai vechi ori mai noi. Unele se opresc după ce au modificat tot ce puteau să modifice. Astfel, după ce un l dintre două vocale a fost trecut la r, regula nemaiavând la ce să se aplice a fost uitată. După o vreme oarecare, au putut deci să pătrundă în română cuvinte din alte limbi cu l între două vocale. Prin urmare, la bour, întâi a căzut consoana de la sfârşit, după aceea a căzut b dintre cele două vocale şi s-a schimbat -l- în -r-. Nici -b- n-a căzut însă de la o zi la alta. El a fost slăbit mai întâi, pronunţându-se ca un fel de v. Caballus a trecut în italiană la cavallo, în portugheză la cavalo, iar în franceză la cheval, ceea ce înseamnă că, în aceste limbi, b nu a căzut, ci a fost slăbit în v. Se poate foarte bine ca într-o vreme să fi avut şi româna o formă cum ar fi cavalu, dar ea nu s-a păstrat. Faptul că un b poate să slăbească pronunţându-se v nu trebuie să ne mire prea mult, pentru că se întâmplă şi astăzi. Cei care rostesc greşit să aivă în loc de să aibă fac acelaş lucru ca şi cei care altădată rosteau v în loc de b.
Dacă privim cu atenţie cuvintele latineşti care s-au transformat devenind româneşti, observăm că multe au rămas în aceleaşi clase sau grupări gramaticale ca şi în latină. Un foarte bun exemplu este lat. caput. El era la plural capita. În română, avem cap - capete. Alt exemplu: caballus era la plural caballi, în română cal are plurarul cai, după ce odinioară fusese desigur cali cu l moale.
Nu numai substantivele sunt o dovadă că grupările gramaticale cele mai active din latină s-au păstrat, căci şi substantivele din grupări mai rare au trecut la cele active. La fel s-a întâmplat cu adjectivele, cu pronumele, cu foarte mult eadverbe şi chiar cu articolul, care s-a născut din pronumele ille, illa, illud, cu sensul de "acela, aceea".
Verbul avea în latină patru clase (conjugări). Tot atâtea are la bază şi în limba română, de exemplu: lando, -are "a lăuda, lăudare", ca tip pentru conjugarea a doua; dico, -ere "a zice, zicere", pentru a treia şi audio, -ire "a auzit, auzire", pentru a patra.
Toate formele astfel grupate şi îmbinarea lor în propoziţii poartă numele de structură gramaticală. Comparând structura gramaticală a limbii române cu cea a limbii latine, rezultă că structura gramaticală a limbii române se explică punct cu punct prin dezvoltare din cea latină.
[modifică] De ce vorbim o limbă de origine latină
Am arătat antetior că limba noastră s-a dezvoltat din latină.
Limba latină nu se pronunţa chiar aşa cum era scrisă, după cum nici româna nu se pronunţă când vorbim fără să citim din carte chiar aşa cum este scrisă. Astfel, zicem adesea poa' să plouă, dar scriem poate să plouă, zicem tot omu, dar scriem tot omul şi multe altele ca acestea. Felul obişnuit de a rosti cuvintele, propoziţiile şi frazele când vorbim între noi se numeşte limbă vorbită, dar, când limba este vorbită de oameni fără multă învăţătură, spunem că este limbă populară sau vorbită popular.
La fel stăteau lucrurile şi în limba latină. În vorbirea de toate zilele, se spunea, de exemplu, filu, în loc de filum, sau palu, în loc de palus, dar cei mai învăţaţi scriau filum sau palus, şi tot astfel cei care rosteau cavallu, dacă ştiau carte, scriau caballus.
Limba română provine din latina populară vorbită, nu din cea scrisă. Latina populară vorbită a fost numită şi latina vulgară, pentru că în latineşte vulgaris însemna popular.
Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi înrudite cu româna, care formează împreună familia limbilor romanice. Limbile romanice sunt astăzi 9: româna, italiana, sarda, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romanşa sau retoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al XIX-lea, ea a încetat a se mai folosi.
Poporul român este urmaşul geto-dacilor. Datorită împrejurărilor istorice, geto-dacii au fost nevoiţi să se amestece, începând din anul 106, cu colonişti romani, aduşi în Dacia după al doilea război cu Imperiul Roman.
Triburile geto-dacilor, care locuiau pe o suprafaţă mai întinsă decât teritoriul de astăzi al României, s-au unit în două rânduri. Prima dată şi-au ales conducător pe Burebista, iar a doua oară, pe Decebal. Nici Burebista, nici Decebal nu au avut legături de bună vecinătate cu Imperiul Roman. Ele s-au înrăutăţit mult în timpul lui Decebal şi au dus la două războaie, ultimul fiind cel terminat în anul 106, când împărat al romanilor era Traian.
Armata romană a ocupat o mare parte din Dacia, care a fost transformată în provincie a imperiului. Au fost instalate apoi aici legiuni de soldaţi şi s-au aşezat în Dacia negustori, meseriaşi, agricultori etc. din diverse părţi ale Imperiului Roman. Ei au adus în Dacia felul de viaţă al romanilor, civilizaţia şi cultura acestora. Fiind ţară bogată, Dacia a prosperat. Pentru romani era era într-o vreme "Dacia cea fericită", Dacia felix, cum i s-a spus în latineşte.
Geto-dacii au deprins încetul cu încetul cu instituţiile, cu civilizaţia şi cultura romană, împletindu-le cu civilizaţia şi cultura lor proprie. Pe măsură ce trecea timpul, învăţau şi latineşte. Acest proces de desprindere cu civilizaţia, cultura şi limba Imperiului Roman se numeşte romanizare. El s-a petrecut nu numai în Dacia, ci şi în Spania, în Portugalia, Franţa şi în alte teritorii cucerite de romani. Şi iberii, strămoşii spaniolilor şi ai portughezilor, s-au romanizat, dar cu mult înainte de geto-daci, ca şi galii, strămoşii francezilor. Peste tot, învăţarea limbii latine a durat în jur de 100-150 de ani, aşa cum se ştie foarte bine penru iberi şi gali. Cu toate că pentru geto-daci nu avem mărturii atât de limpezi ca pentru ceilalţi, nu sunt motive temeinice să credem că ei ar fi făcut excepţie. Peste 2.600 de inscripţii scrise în latineşte şi descoperite pe teritoriul ţării noastre arată limpede că şi aici romanizarea a mers repede.
Toate neamurile care s-au deprins să vorbească latina populară au făcut-o treptat. Mai întâi învăţau latineşte numai cei care aveau mai mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia romană, cu ofiţerii sau soldaţii romani, cu negustorii, cu antreprenorii de lucrări publice (drumuri, lucrări pentru exploatarea minelor de aur şi de sare, edificii pentru băile publice, teatre în aer liber şi alte construcţii). Apoi, pe măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte din ce în ce mai mulţi.
O bună bucată de vreme s-au folosit două limbi, geto-daca şi latina. Vorbindu-le pe amândouă, populaţia din Dacia introducea, de cele mai multe ori fără ca măcar să-şi dea seama, cuvinte dintr-o limbă în cealaltă, dar nu o vorbă geto-dacă şi una în latină, iar o vorbă geto-dacă şi iar una în latină, căci aşa nu s-ar mai fi înţeles deloc. Cum armata, administraţia şi şcoala se făceau în latineşte, era firesc să pătrundă cuvinte geto-dace în latină, şi nu invers.
Pe de altă parte, romanii din Dacia cunoşteau şi ei cuvinte geto-dace. Cei din administraţie nu puteaă să ştie numele geto-dace ale marilor ape ale ţării decât dacă le auziseră de la autohtoni, zicându-le într-o formă din care avem astăzi: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Mureş, Olt, Prut, Siret, Timiş, Tisa.
Erau însă şi cuvinte geto-dace curente care pătrunseseră în limba vorbită. Cele mai cunoscute astăzi sunt abur, barză, brusture, cătun, gălbează, guşă, mazăre, mânz, moş, ţap, vatră viezure şi încă vreo 100, ceva mai rar întrebuinţate.
În decurs de 2-3 generaţii, geto-dacii au vorbit din ce în ce mai des limba latină populară. Ca să se arate acest lucru, se întrebuinţează în ştiinţa de la noi termenul daco-roman, iar vorbirii româneşti din Dacia i se spune dacoromână, când se subliniază că numai despre ea este vorba. Se face astfel şi deosebirea faţă de vorbirea românească din sudul Dunării, unde romanizarea a fost mai veche. Acesteia i se spune aromână, fiindcă vorbitorii îşi spun ei înşişi aromâni (în graiul lor: armâni).
După anul 271, armata şi administraţia romană au părăsit Dacia. Împăraţii de atunci au socotit că e mai bine să apere imperiul de pe malurile Dunării. Ei au lăsat populaţia daco-romană fără apărare în faţa migraţiunii vandalilor, vizigoţilor şi gepizilor, care au şi încălcat Dacia, punându-şi taberele aici ca să fie mai aproape de Imperiul Roman, în care voiau să pătrundă. După ei au venit avarii, mongoli înrudiţi de departe cu tătarii. Aceste neamuri erau nomade. Ele se luptau adesea unele cu altele, împingându-se spre Constantinopol sau spre Roma, şi nu veniseră în Dacia cu gândul să rămână aici. Populaţia daco-romană, nemaiavând armată permanentă, nu putea să-i alunge. Ea trebuia să găsească o cale de a supravieţui ca daco-romani. După câte ne dăm seama astăzi, fiindcă documente scrise nu avem, unii daco-romani s-au retras în locuri mai ferite, în depresiunile munţilor Carpaţilor, unde invadatorii nu ajungeau prea uşor. Aici făceau agricultură şi păstorit. Locurilor acestora ei le spuneau ţări. De aceea, până astăzi, multe din podişurile şi depresiunile amintite sunt numite Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Loviştei, Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului, Ţara Vrancei etc. Aşa se explică şi de ce, la momentul întemeierii primelor state feudale româneşti, li s-a zis: Ţara Românească, Ţara Moldovei. Cuvântul ţară este lat. terra, modificat după regulile de evoluţie. În latineşte, el însemna "ţărână, pământ".
Încă din această vreme a început să însemne însă şi "patrie", ca şi astăzi, când ţara mea înseamnă patria mea. Numind ţări regiunile în care trăia, populaţia avea în minte atât înţelesul de "pământ" al cuvântului, cât şi pe acela de "patrie", pentru ea patria fiind şi locul în care cultiva pământul.
Afară de cei care se aflau în ţări, mulţi daco-romani rămăseseră în aşezărilor lor dinainte, dar despre felul lor de viaţă în timpul primelor migraţiuni nu ştim prea mult. Ei se aflau însă pe tot teritoriul Daciei, fiindcă altminteri nu s-ar fi menţinut numele marilor râuri. Numai cei care locuiau pe malurile sau în apropierea lor puteau să ştie că din moşi-strămoşi acest râu se cheamă Argeş, acesta Olt, acesta Siret ş.a.m.d.
După avari, prin Dacia au trecut hunii care şi-au fixat cartierul general în Panonia. După ei, au venit mai multe valuri de slavi, întâi aliaţi cu avarii, apoi singuri.
Slavii sunt pomeniţi în Dacia pentru prima dată în secolul al VI-lea. Şi ei, ca şi ceilalţi, voiau să cucerească Imperiul Roman din dreapta Dunării şi să se aşeze definitiv în el.
[modifică] Limba română până în secolele XV-XVI
Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs mari schimbări în această parte a Europei. Venind rânduri-rânduri, în valuri mari, slavii nu au putut fi împiedicaţi să se aşeze statornic în sudul Dunării. Ei au format chiar în interiorul Imperiului Roman de Răsărit; pe teritoriul Bulgariei de astăzi, primul lor stat, statul slavo-bulgar. Între timp, şi alţi slavi s-au organizat în regiuni unde erau lăsaţi să se aşeze chiar de către Imperiul Roman de Răsărit.
Slavii-bulgari au fost creştinaţi în secolul IX. Preoţii lor, recunoscuţi şi încurajaţi de Bizanţ, capitala Imperiului Roman de Răsărit, au început să facă propagandă pentru creştinism şi printre ceilalţi slavi, să întemeieze mănăstiri şi biserici şi să traducă din limba greacă principalele cărţi ale cultului creştin. Ei au ajuns şi la românii şi slavii din Dacia. Românii erau însă creştini de mult mai multă vreme, poate chiar dinainte de declararea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman. Aşa se şi explică de ce cuvintele de bază din terminologia religioasă sunt de origine latină (biserică, creştin, preot şi altele). Creştinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman în secolul al IV-lea, sub împăratul Constantin cel Mare, al cărui nume a fost dat Bizanţului, capitala Imperiului Roman de Răsărit fiind numită de atunci şi Constantinopol. Împăraţii romani au făcut din creştinism religia oficială de stat pentru că le folosea şi în lupta împotriva invadatorilor, care treceau adesea la creştinism.
Pe când bulgarii îşi organizau un stat în sudul Dunării şi se creştinau, în Dacia au pătruns în secolul IX maghiarii. După ce au trecut prin nordul Moldovei, ei s-au aşezat în Panonia, desfiinţând cultura şi civilizaţia romană de acolo. În Panonia au şi fost creştinaţi, dar nu de Bizanţ, ci de Roma. Din Panonia au intrat în Transilvania, unde au fost întâmpinaţi de români, care aveau aici mici voievodate. Între ei şi români, în ale căror voievodate se aflau şi slavi, s-au iscat numeroase lupte. Maghiarii au învins voievodatele româneşti şi şi-au întins, în secolele X - XI, stăpânirea în Transilvania.
Apariţia statului bulgar şi creştinarea lui, apariţia statului maghiar creştin şi pătrunderea maghiarilor în Transilvania au avut urmări foarte importante pentru istoria românilor şi a limbii lor.
În secolele IX - X luau fiinţă primele voievodate româneşti. Ele se bizuiau şi pe religie, care era o pârghie a puterii în statul feudal. Instituţia bisericii trebuia deci bine organizată. Ea a luat modelul bizantin, prin preoţii şi călugării bulgari. Din această cauză, primele cărţi care au pătruns în voievodatele româneşti erau scrise în vechea slavă bisericească, numită şi slavonă. Preoţii trebuiau s-o citească, iar, ca s-o citească, să ştie alfabetul chirilic. Cei mai învăţaţi dintre ei, în primul rând mitropoliţii, erau sfătuitori ai domnilor, alături de alţi boieri. Alţii învăţau scrisul şi cititul pe copiii care puteau şi doreau să înveţe, deprinzându-i, bineînţeles, cu alfabetul chiliric. Aşa a fost introdus prin secolul XII sau XIII acest alfabet în cancelaria domnească şi s-a ajuns mai târziu la curiozitatea ca o limbă de origine latină, limba română, în loc să fie scrisă cu litere latineşti, să fie scrisă cu slove chilirice. Dar slovele nu schimbă specificul limbii, căci ele sunt numai semne scrise. Un cuvânt latinescu, să zicem cal, tot latinesc rămânea, chiar dacă se scria кал, cu slove chirilice.
Datorită legăturilor cu slavii, nu numai prin scrierile religioase, ci şi în viaţa de toate zilele, în limba română au intrat multe cuvinte slave. Unele s-au păstrat, altele nu. Dintre cele păstrate, iată câteva: babă, cleşte, cocoş, crâng, deal, a dobândi, gât, gol, hram, hrean, a iubi, lene, mândru, muncă, noroc, obraz, a (se) pocăi, popă, pestriţ, prieten, rană, slobod', soroc, sfânt, a trăi, ţintă, undiţă, vorbă, voinic, a zări etc. Şi unele nume de locuri au fost date de dacoromâni cu cuvinte slave, de exemplu Bistriţa.
Pe de altă parte, datorită contactelor cu maghiarii, şi din limba acestora au fost împrumutate cuvinte, cum sunt: chip, fel, gând, meşteşug, neam, oraş, şi altele.
Nici influenţa slavă, nici cea maghiară nu au schimbat însă caracteristicile profunde ale limbii române, care nu a făcut decât să se îmbogăţească în cuvinte. Împrumuturile dintr-o limbă în alta sunt ceva foarte obişnuit. Romanii au luat nenumărate cuvinte din greacă, mai târziu spaniolii au luat de la arabi, francezii de la germani, germanii de la francezi, englezii de la francezi, italienii de la spanioli şi de la francezi, aceştia de la italieni, turcii de la persani, arabii de la turci, ruşii de la danezi, danezii de la englezi ş.a.m.d., încât se poate spune că în evoluţia lor normală limbile nu pot să nu împrumute una de la alta.
[modifică] Începuturile scrierii în româneşte
Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung. În ea se comunica primarului Braşovului că turcii făceau pregătiri militare cu corăbiile lor de pe Dunăre, ca să atace, probabil, Transilvania prin Banat.
De scris, se scrisese, desigur, şi înainte, însă textele nu s-au păstrat.
După 1521 avem multe scrisori, acte de vânzare şi de cumpărare, mărturii în faţa judecăţii, testamente, foi de zestre, însemnări etc., iar după 1540, şi cărţi tipărite, cele mai multe la Braşov. Ele sunt traduceri religioase din slavonă (evangheliare, liturghiere, cazanii, psaltiri). Primele au fost traduse în Maramureş, unde li s-au găsit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care, sprijinit de braşoveni, le-a tipărit în decurs de mai mulţi ani. La Orăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament, într-o frumoasă traducere făcută de mai mulţi preoţi.
Cărţi religioase s-au publicat mereu după secolul XVI. Până către începutul secolului XVIII, numai astfel de cărţi se tipăreau, fiindcă tipăritul era foarte scump, iar tipografiile aparţineau bisericii. De aceea, cu toate că erau şi cărţi de legende şi chiar romane populare traduse, iar după anul 1600 se scriu direct în limba română şi cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, se copiau de mână şi circulau în mai multe copii. Cartea, atât cea scrisă de mână, cât şi cea tipărită, costa enorm; pentru una, de exemplu, s-a plătit pe atunci preţul unei perechi de boi.
Apariţia tipăriturilor în limba română a avut urmări foarte însemnate. Ele au fost socotite de mare preţ prin toate ţinuturile în care trăiau românii. Citindu-le sau ascultându-le, românii au văzut că vorbesc toţi aceeaşi limbă, deşi unii se aflau împrăştiaţi sub stăpâniri străine. Cartea tipărită era totodată model pentru cei care începeau şi ei să scrie. Ea întărea, aşadar, sentimentul unităţii poporului.
Şi de aici înainte limba română a primit cuvinte din alte limbi. În vorbirea şi în scrisul celor din Muntenia şi din Moldova au intrat în secolele XVII - XVIII multe cuvinte turceşti, datorită împrejurărilor istorice cunoscute. Aba, alai, cişmea, ciulama, ciubuc, duşman, halva, mahala, sarma, tarla, de exemplu, provin din turcă. Altele, precum aghiuţă, cărămidă, a lipsi, a pedepsi, prosop, sardea, tipsie etc., vin din neogreacă.
Prin tinerii revoluţionari, ca şi prin alţii, care cunoşteau Franţa şi cultura ei, au ntrat în secolul XIX şi după aceea, multe cuvinte din franceză. Iată numai câteva: avantaj, bancnotă, cordon, a defini, a determina, element, fruct, geniu, livrea, a negocia, creion, pleură, redresa, stil, torace, tuberculoză, uzurpa, vanitate, zebră etc.
În Transilvania şi în Banat s-au împrumutat cuvinte mai ales din germană, între altele fiindcă aceste provincii au fost într-o vreme înglobate în Imperiul Austro-Ungar, iar prin învăţaţii din Şcoala Ardeleană s-au luat cuvinte din latina scrisă.
Dar, după cum influenţele mai vechi n-au schimbat caracteristicile limbii române, nici acestea mai noi nu le-au schimbat, ci au îmbogăţit-o paralele cu o îmbogăţine e care româna o realiza prin mijloacele ei proprii, formând mereu, prin derivare şi compunere, cuvinte noi din cele existente.
[modifică] Limba literară, limba populară - graiurile ei - şi limba literaturii artistice
După apariţia primelor tipărituri, cultura românească s-a dezvoltat din ce în ce mai puternic. Cu timpul a apărut un anumit mod de a vorbi şi de a scrie despre problemele de de stat, despre viaţa în societate, despre filozofie şi ştiinţă. Acestui mod de a exprima ideile culturii şi ale ştiinţei îi spunem limbă literară.
Limba literară se deosebeşte de limba sau vorbirea populară prin aceea că nu îngăduie folosirea unor rostiri sau forme locale ca pă, în loc de pe, dă, în locul lui de, ghine sau bini, în loc de bine, o spus sau a zisără, în loc de a spus şi de au zis etc. Ea nu îngăduie nici întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională, ca oghial "plapumă", prostire "cearşaf", batăr "măcar" şi altele precum acestea, nici a unor expresii familiare sau de mahala, precum a feştelit iacaua, gagiu, mişto etc.
Vorbirea sau limba populară este mai întotdeauna plină de rostiri, de forme şi de cuvinte cu aspect regional de grai oltenesc, muntenesc, bănăţenesc, maramureşenesc, moldovenesc. În unele părţi din ţară auzim chept, chiatră sau chişior, în loc de piept, piatră, picior, iar în altele ghinte sau frunche, în loc de dinte şi frunte. Acolo unde se zice chiatră, se zice şi chiper "piper", şi chersică "piersică", şi orice cuvânt care începe cu pi sau are în el un pi (câteodată şi pe) se pronunţă cu chi. Prin urmare, chi din acele graiuri este pi în altele. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte pronunţări, după sunetele care sunt rostite altfel. Deosebirile sunt numai de pronunţare şi de vocabular. Gramatica este însă pretutindeni una şi aceeaşi.
Pe lângă forma literară şi forma populară regională, limba română naţională mai este şi limbă a literaturii artistice.
În literatura artistică, baza este limba literară ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se scrie în graiurile locale. Numai când o culeg cercetătorii de la oameni ea se scrie, dar atunci este scrisă chiar aşa cum a fost auzită. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze orice forme, orice cuvinte şi orice expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Singra condiţie este ca aceste forme, cuvinte sau expresii să se încadreze cum se cuvinte în operă şi să fie folosite cu măsură, numai atât cât trebuie pentru a se vedea, de exemplu, că un personaj vorbeşte de obicei în graiul său, că altul vorbeşte ca la mahala etc. Introducerea acestor particularităţi depinde de arta scriitorului. M. Sadoveanu, de exemplu, are puţine forme şi cuvinte moldoveneşti în opera lui, dar atât ajunge ca să simţim că întâmplările se petrec în Moldova. Tot astfel se procedează şi când scriitorii pun în operele lor cuvinte şi expresii vechi, arhaice.
Prin urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu scopul de a sugera ceea ce doreşte scriitorul. Limba literară folosită în literatură devine astfel artă.
[modifică] Dezvoltarea limbii române în ansamblul culturii naţionale
În măsura în care cultura şi civilizaţia evoluează şi se îmbogăţesc cu idei şi cu opere spirituale şi materiale noi, în aceeaşi măsură se schimbă şi modul de a vorbi sau a scrie despre aceste lucruri, adică limba. E uşor de înţeles de ce, de îndată ce ne gândim la faptul că invenţiile, teoriile, descoperirile geografice, ieşirea omului în cosmos, marile succese ale matematicii, fizicii, biologiei , chimiei, informaticii şi altor ştiinţe trebuie numite. Într-o formă sau alta, ele se oglindesc în limbă, căci le comunicăm unii altora, le învăţăm, le studiem. Paralele cu dezvoltarea ştiinţelor, prin care mintea omenească pătrunde mai adânc în cunoaşterea vieţii şi a lumii înconjurătoare, se transformă şi artele. Creatorii de literatură, de muzică, pictorii, sculptorii, arhitecţii şi alţi artişti îşi reprezintă şi îşi imaginează lumea în funcţie de cultura şi civilizaţia epocii în care trăiesc, chiar dacă tratează un subiect din vremuri mai vechi.
Literatura este o artă, arta cuvântului. Ea trebuie să spună ceva despre lume în aşa fel, încât să ne atragă prin însuşi felul în care o spune. Literatura foloseşte în acest scop tot ce generaţiile de oameni de cultură, artişti şi savanţi, au adus nou în limba naţională. Ea prelucrează datele acestea din punctul de vedere al exprimării lor artistice. Toţi scriitorii români s-au străduit s-o facă, fiecare după puteri şi după talent. Poeţii, prozatorii şi dramaturgii care au reuşit cel mai bine sunt cei care au creat opere de sinteză, adică au îmbinat frumuseţile de exprimare obţinute de înaintaşi cu ceea ce era în limba română a vremii lor, le-au legat într-o unitate nouă, dându-le o formă personală. Când sunt citiţi cu atenţie, marii creatori de opere literare apar atât ca urmaşi ai tradiţiei, cât şi ca înnoitori. Trebuie numai să ştim să-i citim, să nu uităm când au scris şi cum era atunci limba română. Numai aşa vom înţelege de ce I. Budai-Deleanu, poeţii Văcăreşti, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova şi alţii au scris cum au scris. Când îi comparăm cu Vasile Alecsandri, de exemplu, şi observăm că acesta a adus în poezia românească foarte multe noutăţi de exprimare artistică, ţinem seama de momentul creaţiei lui, de faptul că şi el a sintetizat exprimarea poetică dinainte şi a înnoit-o pornind de la ea, dar că el s-a întemeiat şi pe o înţelegere nouă a limbii poeziei populare. Alegând din această poezie partea cea mai frumoasă, Vasile Alecsandri a făcut din ea un element component al sintezei sale şi, în felul acesta, a adus o înnoire de mare preţ în poezia românească. El i-a dat o putere nouă, ieşită din folclor, la care se opriseră, dar cu mai puţin succes, şi unii din înaintaşii săi. La fel trebuie să facem şi când comparăm pe Vasile Alecsandri cu Mihai Eminescu. Eminescu a îmbinat expresia din folclor nu numai cu cea din poezia din vremea sa, ci şi cu o înţelegere filozofică mai adâncă a lumii. De aceea, poezii ca Mai am un singur dor sau Ce te legeni... nu trebuiesc privite doar ca forme influenţate de poezia populară, pentru că ele şi altele ca ele conţin idei şi imagini noi spuse într-o formă voit asemănătoare cu cea din poezia populară. În acelaşi timp, Mihai Eminescu, dezvoltând părţile cele mai reuşite ale poeziei dinaintea sa, a găsit şi a transmis urmaşilor soluţii noi de scriere poetică. Multe s-au păstrat în esenţă şi în poezia de astăzi.
Pe acelaşi fir de sinteză mereu înnoită se află şi opera lui G. Coşbuc, apoi a lui Tudor Arghezi, a lui Ion Barbu sau a lui Nichita Stănescu şi, fireşte, a multor poeţi contemporani.
În proză, de asemenea, exprimarea a fost mereu modernizată, s-a utilizat în ea tot ce limba română a cuprins în sine din evoluţia culturii şi civilizaţiei, de la cronicari, de la Antim Ivireanul sau D. Cantemir, de la C. Negruzii şi N. Filimon până la proza lui M. Sadoveanu, a lui L. Rebreanu şi la cea din zilele noastre.
Dezvoltarea în modul arătat a literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naţionale pe treapta cea mai înaltă a culturii şi civilizaţiei. La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde în înţelesul adânc al cuvintelor. La baza ei stă totodată şi pătrunderea în secretele gramaticii, în folosirea marilor posibilităţi de a spune cât mai aproape de intenţiile noastre ce ştim şi ce gândim. Nu e de ajuns să se înveţe regulile gramaticii. Acesta e doar unul din primii paşi. Regulile trebuie să fie atât de bine cunoscute, încât să acţioneze de la sine, fără să le mai numim. Ele trebuiesc deprinse precum mersul, alergatul sau oricare gest pe care-l facem ca precum de la sine înţeles. Regulile ggramaticale, ortografia, dicţiunea clară împing înainte exprimarea ideilor şi sentimentelor noastre, dar numai dacă şi numai atunci când au fost perfect deprinse.
Nu există idee, nu există obiect ori fenomen din cultura şi civilizaţia de astăzi a lumii care să nu se poată exprima româneşte. Uneori e nevoie de un efort mai mare ori mai mic, după împrejurări, ca să ajungem la forma cea mai clară, mai precisă ori la una într-adevăr artistică. Aşa a fost totdeauna pentru cei ce nu s-au mulţumit să repete cu aceleaşi vorbe şi în aceeaşi formă ce au auzit de la alţii, ci au vrut să treacă totul prin mintea lor. Aceştia au îmbogăţit şi au perfecţionat limba română de la începuturile ei până astăzi şi tot aceştia o vor face şi de aici înainte.
Limba noastră naţională este rezultatul unei evoluţii de mai bine de 1 300 de ani. Prin ea s-au dezvoltat gândirea şi simţirea sutelor de generaţii care au trăit, au visat şi au creat naţiunea română. Prin ea s-au exprimat toate marile idei ale naţiunii, prin ea s-au transmis experienţa de viaţă, literatura populară, cultura. Respectându-ne limba, ne respectăm naţiunea, suferinţele, străduinţele şi succesele ei. Trebuie deci s-o cultivăm.
A o cultiva înseamnă a o cunoaşte bine, a şti cât mai multe despre ea, a învăţa cât mai multe cuvinte cu înţelesul lor şi a vedea când şi unde e mai potrivit să le întrebuinţăm.
A o cultiva înseamnă a-i cunoaşte bine graiurile şi a le preţui, căci sunt părţi ale limbii noastre, şi unitatea ei nu împiedică varietatea.
A o cultiva înseamnă a şti când şi unde avem dreptul să vorbim popular, când şi unde avem datoria să vorbim şi să scriem literar şi, lucrul cel mai greu dintre toate, când şi unde putem încerca să scriem ca prozatorii şi poeţii. Dacă nu reuşim, mai bine e să vorbim simplu şi să scriem corect şi limpede. Nu e atât de uşor cum pare, dar acesta este cel mai frumos omagiu pe care-l putem aduce limbii naţionale. El stă în puterea fiecăruia dintre noi. Nu toată lumea ajunge să fie poet sau prozator, dar, cu atenţie şi grijă, oricine ajunge să spună şi să scrie bine, precis şi clar ce are de spus.
Referinţe:
- Originea şi dezvoltarea limbii române, acad. Ion Coteanu în Limba şi literatura română, manual pentru clasa a IX-a, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996. ← Acest comentariu nesemnat a fost adăugat de Rebel (discuţie • contribuţii).
- Rebel, dacă tu ai scris textul de mai sus, atunci se cheamă cercetare originală şi nu poate intra în articol. Dacă l-ai copiat de undeva spune-ne şi nouă cine şi unde l-a publicat. Ca impresie, stilul e de popularizare a ştiinţei, probabil destinat elevilor. Exemplu: "ã din portugheză se citeşte ca un a urmat de n şi pronunţat pe nas". Lumea în general ştie ce înseamnă o vocală nazală. — AdiJapan ☎ 7 februarie 2006 13:20 (EET)
-
- Rebel, mulţumesc pentru efortul de a scrie atîtea pagini. (Le-ai scris de mînă?! Wow... Data viitoare scanează şi trece pozele printr-un OCR.) După cum bănuisem e un text destinat elevilor. Are cîteva lucruri interesante, de exemplu despre graiuri, dar păcat că nu spune lucrurilor pe nume: limba română are graiurile cutare, cutare şi cutare, care se deosebesc prin cutare elemente. În general cred că textul e destul de diluat, dar s-ar putea să ne folosească la cîte ceva. Oricum, referinţa merită pusă în articol.
-
- Se pare că aceia care scriu manuale nu au regula punctului de vedere neutru. Nu există numai o teorie despre originea şi evoluţia limbii române, aşa cum lasă să se înţeleagă textul lui Coteanu. Poveştile pentru copii au întotdeauna personaje fie negative, fie pozitive. Aşa şi manualele noastre, explică totul în alb şi negru, de parcă n-ar exista nici o îndoială privind afirmaţiile de acolo... — AdiJapan ☎ 10 februarie 2006 04:46 (EET)
[modifică] LFN
La intro de articol este traduită en Lingua Franca Nova: http://lfn.esef.net/index.php/Romanian
[modifică] "Cenzură"
Am fost acuzat de Sicama că aş cenzura adăugirile lui la articol. Problema se pune totuşi altfel. Adăugirea lui Sicama conţinea două greşeli majore. Iată aici fragmentul său:
- "Limba română este o limbă 100% fonetică (se scrie la fel cum se pronunţă), însă recent, unele neologisme din limba engleză riscă să strice acest atribut deosebit de util si de important al limbii române (de exemplu: computer se citeşte diferit decât se scrie, si anume se citeşte compiuter, mouse se citeşte maus, ş.a.m.d.). Pentru a păstra limba română ca o limbă pur fonetică (cum este şi limba italiană, precum şi limbile artificiale Esperanto, Interlingua si Lingua Franca Nova), lingviştii români vor trebui să introducă noile cuvinte din engleză într-o transcriere fonetică cum s-a procedat, de exemplu, cu cuvintele: fotbal, handbal, manager, etc."
Una dintre greşeli este de natură lingvistică. Anunţ pe cine nu a aflat încă faptul că limba română nu este o limbă fonetică. În primul rînd în lingvistică termenul de "limbă fonetică" este considerat o aberaţie -- numai limbajul surdo-muţilor, alfabetul Braille şi încă vreo cîteva sînt nefonetice. În al doilea rînd limba română nu are o ortografie 100% fonetică, ci doar se apropie de o scriere fonetică într-o măsură mai mare decît multe alte limbi. Detalii la Fonem#Limbi "fonetice".
A doua greşeală este de înţelegere a ceea ce este Wikipedia -- sau mai bine zis ce nu este: Wikipedia nu este o revistă de atitudine. Sînt cu totul de acord şi mă doare şi pe mine că mulţi ziarişti, academicieni, traducători etc. măcelăresc limba cu importuri inutile şi cu grafii nenaturale, dar Wikipedia nu este locul unde să luptăm sau să facem apeluri. Aici scriem articole care reflectă situaţia de fapt şi opiniile publicate ale specialiştilor, nu părerile, convingerile sau dorinţele noastre. — AdiJapan ☎ 31 martie 2006 08:01 (EEST)
- Unde scrie ca limba romana nu este o limba fonetica? Da-mi linkuri spre astfel de publicatii care scriu astfel de bazaconii. Si in limba Interlingua si in limba Esperanto exista accente, insa cele doua limbi sunt fontice. Nu fonetice in sensul ca se pot pronunta (sic) ci in faptul ca se scriu asa cum se pronunta si viceversa.--- Sicama
-
- Aţi introdus din nou paragraful respectiv. V-am spus, nu sîntem o revistă de atitudine, chiar dacă ceea ce spuneţi este frumos.
- V-am spus că noţiunea de "limbă fonetică" nu există. Dacă insistaţi să scrieţi în articol că româna este o limbă fonetică trebuie să aduceţi dovezi bibliografice. Eu v-am demonstrat în mai multe locuri că nu aveţi dreptate. Nu îmi cereţi în schimb o sursă în care să fie scris negru pe alb "limba română NU este o limbă fonetică", bineînţeles că n-am să găsesc. Tot aşa n-am să găsesc surse care să spună că "Pămîntul nu e o planetă cubică". Să fim serioşi. — AdiJapan ☎ 31 martie 2006 09:35 (EEST)
[modifică] Leruiler, Alerluia
Pasajul cu aleluia nu este documentat cu nimic. Etimologişti ca Chantraine, Frisk sau Beekes definesc crinul minoic, sau leirion drept "Pre-Greek". Nu este imposibil ca aleluia - pentru care sunt o sumedenie de instanţe de Volksetymologie, de la egiptene la berbere, să fi fost calcat pe un străvechi, repetitiv, ritual "leruiler", prin forma atestată de "a-ler-luia". Dar până la proba contrarie poate este prudent să nu introducem alegaţii nefondate în corpus. Dan (most irismeisterly [http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C5%A3ie_Utilizator:Irismeister yours] :O) 17 mai 2006 23:39 (EEST)
[modifică] Rule, Britannia :-)
Dragul meu Guţă, când am scris şase secole nu am numărat steaguri la primăria de roşu. Cezar lua tribut greu de la a doua campanie, iar romanii erau sigur la faţa locului până în 430 d. Hr. Cum nu au fost retrageri "aureliene" decât contra sarmaţilor, şi încă temporare şi acelea, apoi cum nu au fost alţi invadatori în insule până la saxoni (600 d. Hr.), în fine cum sfântul Patrick, apoi toţi misionarii lui nu evitau latina, chiar când descindeau pe continent, sunt toate argumentele ca să scriem şapte secole de utilizare a latinei în Britannia. Dar am fost pacific cu tine, şi am rămas la şase. Te rog nu tăia la patru ca să scazi valoarea argumentului continuităţii! Limba de altfel este un fenomen social, nu ţine exact de la cât scrii la primărie cât scrii la şcoala de fete, în "corectură". Tot astfel Arnold Joseph Toynbee ridiculizează istoricii "hexagonali" care văd hexagoane galice acolo unde nu erau...
Uite referinţe circulare (intrawikipedice :-):
Din respect pentru timpul tău nu te mai trimit la ediţiile rarisime, neprescurtate din A Study of History sau la Rostovtzeff... Dan (most irismeisterly [http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C5%A3ie_Utilizator:Irismeister yours] :O) 18 mai 2006 00:16 (EEST)
[modifică] Evenimentul - no diacritics?
Hello! Could you please tell me, why the internet edition of Evenimentul Zilei [2] doesn't use Romanian diacritics, like â; ă; ş or ţ?
- I don't know... maybe they are thinking that writing correctly in Romanian language (on the Internet) doesn't matter so much as in a printed paper... maybe they are using some software that doesn't handle Unicode characters properly... So does Libertatea, Capital, ProSport (all are part of the same Ringier group). Rsocol 31 iulie 2006 15:20 (EEST)
-
- Anyhow this looks very odd.
[modifică] Legătură moartă
În timpul mai multor rulări automate ale robotului următoarea legătură externă a fost găsită indisponibilă. Verificaţi dacă legătura este într-adevăr indisponibilă şi reparaţi sau înlăturaţi legătura, după caz!
- http://www.foaia.hu/actual/index.htm
- In Limba română on 2007-01-24 14:00:30, 404 Not Found
- In Limba română on 2007-01-24 21:29:46, 404 Not Found
--MihaitzaBot 24 ianuarie 2007 23:30 (EET)
[modifică] Legătură moartă
În timpul mai multor rulări automate ale robotului următoarea legătură externă a fost găsită indisponibilă. Verificaţi dacă legătura este într-adevăr indisponibilă şi reparaţi sau înlăturaţi legătura, după caz!
- http://www.let.leidenuniv.nl/vtw/VTWProjects.html
- In Limba română on 2007-01-24 14:00:31, 404 Not Found
- In Limba română on 2007-01-24 21:29:46, 404 Not Found
--MihaitzaBot 24 ianuarie 2007 23:31 (EET)
[modifică] Legătură moartă
În timpul mai multor rulări automate ale robotului următoarea legătură externă a fost găsită indisponibilă. Verificaţi dacă legătura este într-adevăr indisponibilă şi reparaţi sau înlăturaţi legătura, după caz!
- http://presedinte.md/const.php?page=8700&lang=rom
- In Conflictul din Transnistria on 2007-01-24 13:13:04, Socket Error: (10060, 'Operation timed out')
- In Republica Moldovenească Nistreană on 2007-01-24 14:49:01, Socket Error: (10060, 'Operation timed out')
- In Conflictul din Transnistria on 2007-01-24 20:20:22, Socket Error: (10060, 'Operation timed out')
- In Limba română on 2007-01-24 21:30:59, Socket Error: (10060, 'Operation timed out')
--MihaitzaBot 24 ianuarie 2007 23:32 (EET)
