Reşiţa

Municipiul Reşiţa este situat pe malul Bârzavei. În apropiere se află exploatări de huilă, pe Valea Domanului, de minereuri de fier la Lupac şi Ocna de Fier, precum şi de calcare.

[modifică] Industria

Reşiţa a fost considerat mult timp ca fiind al doilea centru siderurgic al României. Industria siderurgică în fontă, oţel, laminante, a construcţiilor de maşini (electrice şi diesel, utilaj petrolier, siderurgic şi chimic, material rulant), chimică (chimizarea lemnului, cocs). Are o populaţie de 83,985 locuitori (la nivelul anului 2004). Este un important centru industrial în prelucrarea oţelului şi construcţia de maşini. C.S.R. (Combinatul Siderurgic Reşiţa) şi U.C.M.R. (Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa) sunt uzinele care au susţinut oraşul şi l-au ţinut în viaţă mai bine de 300 de ani. Primele uzine au fost fondate în 1771, în timpul domniei împărătesei Maria Terezia. În trecut au fost cunoscute sub denumirea de Uzinele şi Domeniile Reşiţa sau UDR, aşa cum se poate citi pe unele locomotive cu aburi fabricate aici, şi mai înainte se chemau St.E.G.

[modifică] Oraşul

Istoric, localitatea este atestata încă in secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka si Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit in acest spaţiu urme de locuire din perioada neolitica, dacică şi romană. Este menţionată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către paşalâcul Timişoarei, iar în anii 1690 – 1700, izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocşei împreună cu alte localităţi din Valea Bârzavei. Conscripţia din 1717 o menţionează cu numele Retziza, având 62 gospodarii impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurata aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi şi important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu naşterea uzinelor, se pun bazele Reşiţei industriale. Iniţial au exista doua sate apropiate - Reşiţa Romana (Reschiza Kamerală sau Olah Resitza) si Reşiţa Montana (Eisenwerk Reschitza, Nemet Reschitza sau Resiczbanya). Uzinele au fost amplasate in Reşiţa Montana , locuita la început de cărbunari români. Mai târziu, in 1776, au fost colonizate 70 de familii germane originare din Stiria, Carinthia si Austria de Sus, iar intre 1782 – 1787 cu familii germane din regiunea Rinului. Intre anii 1910 – 1925 , Reşiţa a avut statutul unei comune rurale, iar din 1925 a fost declarata oraş, consecinţă a recunoaşterii dimensiunii sale de puternic centru al marii industrii siderurgice şi constructoare de maşini din România moderna. Din 1968, prin Legea nr. 2 privind organizarea administrativa a teritoriului i s-a oferit rangul de municipiu, reşedinţă a judeţului Caraş-Severin.

Oraşul este considerat de locuitori ca fiind împărţit în două mari părţi, Reşiţa de sus sau oraşul vechi, respectiv Govândari zonă construită după 1965. Oraşul vechi este format din mai multe cartiere: "Muncitoresc", "Valea Domanului", "Lunca Pomostului", "Moroasa I şi II", "Driglovăţul Nou" şi "Driglovăţul Vechi", "Stavila", Minda", "Başovăţ" şi "Lend"; în timp ce în partea nouă a oraşului, Govândari (denumirea oficială este Lunca Bârzavei) există patru "Microraioane". La acestea se mai adaugă localităţile componente, considerate şi ele cartiere: Câlnic, Ţerova, Secu şi Cuptoare, iar Moniom este sat aparţinător Municipiului Reşiţa. Localităţile care aparţin municipiului Reşiţa sunt menţionate în izvoare după cum urmează : · ŢEROVA - 1433 (Cherova), 1597 (duc Czerova), 1717 (Zerob), 1716-1723 (Zarnova), 1779 (Zerchova); · DOMAN - 1370 ; · CÎLNIC - 1597 (Kalnic); · MONIOM - 1587 (Manihom); · SECU - CUPTOARE - 1673, 1690 - 1700 (Kuptora), 1851 (Kuptore).

Sub aspect urbanistic Reşiţa a cunoscut de asemenea, importante realizări: cartiere întregi de locuinţe în lunca Pomostului, pe Moroasa şi lunca Bârzavei. La Reşiţa funcţionează un teatru, numit "George Augustin Petculescu" în Casa de Cultură a Sindicatelor (în clădirea acesteia se află trei cluburi-discoteci: Groapa, Schela şi Hot); un cinematograf Dacia, situat în oraşul nou, cinematograful "Cultural" fiind desfiinţat , clădirea a fost trecută din patrimoniul Consiliului Local în patrimoiniu privat, ea fiind retrocedată proprietarilor. În trecut a existat şi un al treilea cinematograf "Casa Muncitorească", clădire in care a funcţionat clubul muncitoresc inainte de perioada comunistă, dar după 1989 autorităţile au închiriat o parte a clădiri (holul de acces) unei societăţi comerciale care a organizat discotecă, din cauze necunoscute în anul 2003 clădirea a ars, în prezent ea fiind în curs de demolare.

[modifică] Istoric

În anul 1872 uzinele "St. E. G." de la Reşiţa produc pentru căile ferate europene: 16 macarale, 18 rezervoare pentru castelele de apă, 110 plăci pentru întoarcerea locomotivelor, 514 inimi de încrucişare pentru macaze, 793 de tampoane. In 1872 uzina produce prima locomotiva, denumita Reşiţa 2 cu ecartament de 948 mm, proiectata de John Haswell - directorul fabricii de locomotive "St. E. G." din Viena, locomotiva destinata transporturilor interne uzinale.

Începând cu anul 1920 la "Uzinele Domeniilor" din Reşiţa si la "Uzinele Nicolae Malaxa" din Bucureşti începe proiectarea si construcţia următoarelor tipuri de locomotive:

seria 230 pentru trenuri de calatori (1932-1936)
seria 142 pentru trenuri grele de calatori (1937-1940)
seria 50 pentru trenuri de marfa (1926-1936)
seria 150 pentru trenuri grele de marfa (1947-1960)
seria 131 pentru trenuri de calatori pe linii secundare (1939-1942)
seria 151 prototipuri pentru trenuri grele (1938-1939).

In anul 1926 se produce la Reşiţa locomotiva cu abur 50.243 "Regele Ferdinand", prima locomotiva construita in România in perioada interbelica. Datorita succesului in construcţia de locomotive la Reşiţa si Malaxa, începând cu anul 1930, in România nu s-a mai importat nici o locomotiva.

Intre anii 1926-1960 in România s-au construit 1207 locomotive cu abur, reprezentând 10 tipuri pentru cale normala si trei tipuri pentru cale îngustă. Din acestea s-au fabricat 797 la "Uzinele Reşiţa" si 410 la "Uzinele Malaxa" din Bucureşti. In anul 1960 producţia de locomotive cu abur s-a sistat, industria romaneasca profilându-se pe producţia de locomotive diesel si electrice. Locomotivele cu abur au funcţionat in exploatarea C.F.R. pana in anul 1980. in perioada 1980-1998 locomotivele cu abur au fost casate in proporţie de 98% .

[modifică] Demografie

În anul 1930 Reşiţa avea o populaţie de 19.868 de locuitori, dintre care 10.637 germani (53,5%), 5.851 români (29,4%), 2.127 maghiari (10,7%), 381 cehi şi slovaci, 300 evrei, 257 ţigani ş.a. Din punct de vedere confesional populaţia oraşului era alcătuită din 12.352 romano-catolici (62,1%), 5.439 ortodocşi (27,3%), 633 greco-catolici (3,1%), 531 reformaţi (2,6%), 431 lutherani, 348 mozaici ş.a.

Populaţia municipiului totalizează 84.026 locuitori, din care 40.517 bărbaţi si 43.509 femei (conform recensământului din anul 2002). De menţionat că în anul 1992 Reşiţa avea 96.918 locuitori, din care 47.820 bărbaţi şi 49.098 femei, de aici reiese că populaţia municipiului este în scădere datorită regresului industriei grele ceea ce a condus la mutarea unei părţi a locuitorilor în zone rurale, dar şi datorită emigraţiei masive a etnicilor de origine germană.

[modifică] Politică

Consiliul Local al municipiului este compus din 21 de consilieri împărţiţi astfel:

	Partid	Locuri	Componenţa Consiliului
	Alianţa Dreptate şi Adevăr(9 PNL si 6 PD)	15
	Partidul Social Democrat	5
	Partidul România Mare	1

[modifică] Obiective turistice

Muzeul judeţean de istorie înfiinţat în 1959
Muzeul permanent de locomotive cu abur care înfăţişează 16 modele de locomotive produse la Reşiţa în decursul a peste 100 de ani (1872-1859), printre care şi prima locomotivă din România datând din 1872 care a fost prezentată la Expoziţia Internaţională de la Viena. Este amenajat în aer liber şi este singurul muzeu de acest gen din România.
Colectia de carte religioasa si icoane de la Protopopiatul Ortodox.

[modifică] Împrejurimi

Secu - lacul de acumulare cel mai apropiat de Reşiţa, care alimentează Reşiţa cu apă potabilă.
Văliug (Franzdorf) - aşezare creată după 1780 de oamnenii care pregăteau cărbune de lemn pentru uzinele din Reşiţa. În 1908 - 1909 a fost construit aici un lac de acumulare (Lacul Vechi) de circa 12 ha, pentru necesităţile uzinelor siderurgice; după înfiinţarea unor noi furnale şi oţelării s-a realizat un al doilea lac (56 ha), lung de peste 3 km şi având un debit de 10 milioane mc apă.
Crivaia - de la Văliug încă 5 km, la extremitatea sudică a acestuia, într-o frumoasă poiană străbătută de apa Bârzavei.
Semenic - 10 km de la Văliug, staţiune turistică cu pârtii de schi pentru începători.
Gărâna (Wolfsberg) - sat cu folclor interesant, deşi in momentul de faţă populaţia de origine germană a emigrat aproape în totalitate, satul s-a transformat într-o zonă turistică şi începând cu 1993, anual, aici are loc la mijlocul luni iulie Festivalul de Jazz Gărâna.
Trei Ape - Staţiune turistică cu lac de acumulare situat la sud le satul Brebu Nou. De la baza acestui lac îzvorăşte râul Timiş. Adună apele pâraielor Brebu, Grădişte şi Semenic, iar apa de deversare din lac împreună cu izvorul de la baza acestuia formează un pârâu ce a fost amintit mai devreme.
Peştera Comarnic
Cheile Carşului
Bocşa - localitate importantă la numai 28 km de Reşiţa.
Peştera Popovăţ
Ocna de fier - aici poate fi vizitată "Colecţia de minerale şi flori de mină" aparţinând lui Constantin Gruescu.
Dognecea - aşezare cu trecut bogat; mine de aur şi argint exploatate de romani. În nordul localităţii există două lacuri de acumulare - Lacul Mic, numit şi Lacul nuferilor, declarat rezervaţie botanică, şi Lacul Mare, numit şi La Zid, din cauza barajului construit pe pârâul Dognecea.
Ramna
Biniş - vechi şi vestit centru bănăţean de ceramică nesmălţuită unde se mai practică încă olăritul.
Berzovia - localitate menţionată în singurul fragment rămas din cronica războiului purtat de Traian împotriva dacilor.
Ezeriş - important punct fosilifer, cu exemplare de faună terţiară (gasteropode, lamelibranchiate)
Brebu (Weidental)
Lindenfeld - sat de pemi izolat in care mai locuiesc dor 2 oameni

[modifică] Personalităţi

Valeriu Traian Frenţiu (1875 - 1952), preot, doctor în Teologie, episcop român unit cu Roma.
Lucia Gruescu (n. 1952), artist fotograf, profesor de muzică.